Frica de a fi noi înşine...

”Uneori nu e nevoie decât să iei decizia să fii fericit.”

Pare simplu atunci când accepţi ceea ce ţi se oferă cu deschidere şi sinceritate. Important este să ”vezi” dincolo de obstacole şi consecinţe, adesea fabricate de propria minte, imaginate ca fiind dezastruoase. Avem tendinţa dintr-o teamă iraţională să creăm monştri, un fel de bau-bau pe care îi resuscităm de fiecare dată când se deschide o minimă perspectivă de fericire. Nu trebuie să avem bucurii şi nici să ne pierdem în fericiri prea mari, dacă acestea nu sunt în limitele moralei! Este un îndemn absurd ce vine dintr-o normalitate inventată de alţii şi inoculată nouă printr-o educaţie prostească. De aceea ucidem cea mai mică şansă de viaţă a ”păcatelor”, le retezăm capetele din rădăcină pentru a nu se naşte în noi vreo emoţie care ar putea stârni satisfacţii fireşti. Fericirea şi bucuria, confundate adesea cu plăcerile deşănţate, destrăbălarea, libertinajul, au devenit pentru omul ”crescut” într-o epocă de constrângeri şi interdicţii, acele stări sufleteşti pe care le respinge într-un mod iraţional. Fără nici un temei se ascunde în faţa unei simţiri ce ar putea să-i dăruiască acea bucurie împlinitoare sau linişte sufletească care l-ar situa într-un plan al umanităţii fireşti.

Există un refuz inconştient de a trăi viaţa, cel mai adesea viaţa ne trăieşte pe noi. Nu ştim să fim noi înşine. Tot timpul gândim ceva şi facem altceva în totală contradicţie cu gândul născut. Ne refugiem în simţiri chinuitoare, refuzând să aflăm şi o altă stare ce ar putea salva sufletul de o temniţă nemeritată. Din teama de nu greşi şi de a nu încălca ”legi” impuse de dogme ruginite, ne strivim sufletul sub apăsarea de plumb a inimii. Ducem ”poveri” pe care le vom lua cu noi ”dincolo” cu regretul că aici n-am trăit cu adevărat. Am primit viaţa ca pe un dar şi am trăit-o pe jumătate sau poate nici atât.

Într-o viaţă ai vreme să fii tot ce n-ai fost şi ţi-ai dorit să fii. Aşa ar fi firesc să fie, însă în individualitatea noastră depindem de ceilalţi. A fi tu însuţi este echivalent cu a fi singur. Trebuie ca tu să clocoteşti de dorinţa de a-ţi trăi viaţa, de a risca totul şi de nu rata nimic din ceea ce ţi se deschide la orizont pentru a te identifica cu eu-ul tău. Experienţa este tentantă, în schimb în jur simţi pustiul. Nimeni nu te susţine atunci când vrei să fii tu însuţi. Aproape toată viaţa facem ce vor alţii şi în pauzele lor de dorinţă, când obosesc să dea ordine, avem îngusta şi fragila libertate de a ne bucura câteva clipe efemere de sentimentul că trăim. În rest respirăm prin alţii, privim prin ochii lor, până şi gândurile ne sunt furate şi aruncate la gunoi. Ei ni se insinuează în conştiinţă şi în carne. Depindem clipa de clipa de ceea ce sunt ceilalţi, iar noi existăm prin ei într-o înrobire fără trup. Sufletul este al lor, abuzează de el trăgând în toate părţile, îl sfărâmă în bucăţi şi-l aruncă în cele patru zări. Iar noi rămânem pustii suspendaţi în realităţi fără noimă, în episoade ale vieţii pe care le trecem sub timp fără să trăim. Suntem abulici, nu mai deosebim noaptea de zi, căderea de înălţare, viaţa de ”moarte”. Devenim morţi vii. Ne târâm în existenţă pe un drum demult apus, până la final. Nu mai aşteptăm nimic de la acest drum, nu mai aşteptăm să întâlnim nimic ce ar putea să ne redea viaţa. La final nu-i decât moartea.

Epistolă către tine...

 Azi îţi voi scrie o tăcere... las doar gândul să ajungă la tine... Ţi s-a întâmplat vreodată să comunici cu cineva doar din priviri şi gesturi? Mie da... dar cei mai mulţi dintre noi, acum în vremurile acestea, nu mai concepem că se poate dialoga fără cuvinte. Suntem mult prea prinşi de modernitate şi de nelinişti pentru a putea vorbi doar tăcerile noastre. Nu contest forţa cuvântului... este esenţială atunci când celălalt are nevoie să fii lângă el, dar şi îmbrăţişarea şi mângâierea în tăcere are acelaşi efect, poate mai puternic şi mai pătrunzător atunci când inimile se caută una pe cealaltă.

Îţi mărturisesc că pentru mine tăcerea în doi într-o singură singurătate este precum retragerea într-o oază de linişte desăvârşită. Nu auzim decât gândurile noastre împletite unele cu altele şi privirile ridicate dintr-o carte sau din amintiri. Mai sunt zâmbetele abia perceptibile de pe buzele fiecăruia când tăcerea mea o întâlneşte pe a ta. Nu-i aşa că este minunat?

Când celălalt face parte din tine, nu-i nevoie de rostiri... ştii ce urmează să-ţi spună, ştii cum vor răsuna sunetele spre a produce vibraţii în fiinţa ta... Cu un deget delicat, îi poţi acoperi buzele făcându-l să înţeleagă că ştii... ştii pentru că înaintea cuvintelor rostite, la tine a ajuns gândul lui... Mă vei certa aşa cum faci de fiecare dată... Îmi vei spune că visez prea mult, că sunt ruptă de realitate şi că nu poţi trăi fără să discuţi, fără să te cerţi, fără schimburi de opinii... Desigur... n-am spus că poţi trăi într-o muţenie totală, dar oare cei dăruiţi de Dumnezeu cu muţenie cum trăiesc? Şi unii sunt şi surzi pe deasupra... Pentru ei cuvintele nu există decât precum gest expresiv şi pătrunzător până acolo unde trebuie să-şi atingă semnificaţia. Şi trăiesc, sunt fericiţi în muţenia lor... Cred că sunt oamenii care se îmbrăţişează cel mai des, se ating cel mai des... simţirea lor faţă de celălalt este mult mai adâncă... Ei se caută şi se simt cu gândul, cu sufletul şi prin gest. Cuvintele pentru ei sunt doar pe hârtie sau pe o tastatura de calculator...

Te-ai gândit că pentru noi cei ce Dumnezeu ne-a dăruit grai, cuvintele rostite pot fi seci, vorbe goale, fără nicio esenţă sacră?... Atunci prefer tăcerea cuiva şi privirea lui blândă desprinsă parcă din icoanele sfinte.
Dintr-o tăcere se desprind răspunsuri mute pe care le poţi înţelege dacă şi tu ştii să taci... Iar cel ce ştie să tacă este înţeleptul ce nu se risipeşte în cuvântari fără rost. Rostirile lui sunt bogăţia gândului exprimată prin zgârcenia cuvântului. Nimeni nu va înţelege tăcerea lui dacă nu va şti să tacă înţelept.

Tăceri...

Am primit în dar cuvântul, însă divinitatea nu ne-a dăruit şi tăcerea, în speranţa că vom învăţa singuri rostul nerostirii atunci când cuvântul îşi pierde forţa de a zidi. S-a înşelat... Din păcate, omul neînţelegând tăcerea cuvintelor, alege adesea vorbirea fără să discearnă între cuvânt rostit şi gând nerostit. Omenescul neşlefuit din noi îşi cere dreptul firesc de a cuvânta rănind, aruncând în prăpastia deznădejdii sau strivind speranţe.

Cuvântul fără tăcerea înţeleaptă a cuvântului este precum întunericul fără lumină. Aşa cum întunericul este lipsa luminii, tot aşa tăcerea poate fi lipsa cuvintelor. Însă dacă în sens abstract întunericul reprezintă răul, iar lumina binele, nu acelaşi sens capătă tăcerea şi cuvântul. Tăcerea cuvintelor poate fi acea stare de luminoasa înţelepciune atunci când cuvintele pictează întunericul. Tăcerea este o arta care se învaţă sacrificând cuvântul pe altarul înţelepciunii.

Singurii care ştiu cu adevărat ce este tăcerea sunt anahoreţii pustiului. Acolo în taina singurătăţii lor, tăcerea este simfonia cuvintelor fără acord, este glasul tumultuos al rostirilor mute încărcate de absolut, este esenţa de cuvânt născută din curăţenia gândului înalt. Transcendenţa nu tălmăceşte cuvinte şi nici gânduri, nici simţiri mărginite de omenesc, rezonanţa întru căutarea unui dincolo de noi se află prin tăceri abstracte. Ascetismul trupului şi al gândului sau al propriei interiorităţi cuvântează prin tăceri absolute. Deşi singuri şi însinguraţi, înţelepţii n-au nevoie de cuvinte. Ei se hrănesc spiritual cuvântând prin tăceri cu Cerul.

Oamenii prinşi în lume arar au învăţat tăcerea. Rareori au gustat din bucuria clipei, contempland în tăcere minuni dăruite privirii şi sufletului, ori s-au pierdut în „singurătăţi” mustind de tăceri înălţătoare. Intr-o imensitate de vorbe goale, tăcerea exprima mult mai multe cuvinte decât orice rostire lipsita de sens. Iar atunci când asculţi şi taci sau priveşti şi taci răpus de neputinţa de a a mai rosti ceva, când rostirile oricât de preţioase ar fi, sunt vorbe în vânt pentru celalalt, te retragi in propria tăcere întemniţând cuvintele în gânduri nerostite. Cei care au trăit însinguraţi gustând din ascetismul gândurilor nerostite, preferă tăcerea unei cuvântări lipsite de sens şi de înţelegere pentru cel căruia, rămas în urma cuvintelor, striveşte cu ignoranţă puterea lor. Când strădania îţi este zadarnică, te mulţumeşti doar să priveşti cu acei ochi înveşmântaţi în zâmbet trist spre necuprinderea de înţeles a lumii. Încremeneşti în neputinţa de a pătrunde dincolo de zidul neînţelegerii. Priveşti şi taci alegând masca indiferenţei în faţa spectacolului lumii.

Însă gestul doare. El este arma ce răneşte mai profund decât orice rostire albă. Cuvântul încremenit în muţenie răneşte profund acolo unde nu mai este nimic de spus. Biciul privirii şi al indiferenţei autoimpuse, pentru cel simţitor, ustură mai tare decât orice pedeapsă fizică. Preferi o mie de cuvinte decât un gând nerostit.

Dacă tăcerea cuvintelor este motiv de înţeleaptă necuvântare şi pedeapsă pentru celălalt, cuvintele tăcerii sunt rostiri ce n-au nevoie de cuvinte. Cuvintele tăcerii sunt mult mai subtile şi cu o încărcătură emoţională mai profundă decât tăcerea cuvintelor. Toţi cei care sunt prinşi intr-o uniune născuta din iubire, îndrăgostiţii, prieteniile autentice, uniunile familiale, simt cel mai adânc sublimul cuvintelor tăcerii… Tăcerea glăsuieşte in adâncul inimilor si al sufletelor îngemănate în acelaşi sentiment… De unde si expresia „îndrăgostiţii n-au nevoie de cuvinte” doar de tăceri…

Ce este patriotismul…

"Sunt patriot!!! Imi iubesc ţara!!! Iubesc românii!!! La mulţi ani, români!!! La mulţi ani, România!!!"

Sunt doar câteva expresii cu care zilele acestea internetul a fost intoxicat. Mă întreb câţi dintre cei care se întreceau în a scrie urări sau cuvinte umflate, credeau în acele rostiri. Câţi dintre exaltaţii internetului şi nu numai, înţeleg noţiunea de patriotism şi ce reprezintă ea. Şi de ce trebuie să se manifeste ”zgomotos” şi adesea făţarnic, aşa cum se întâmplă de obicei. Naţiunea aceasta din care întâmplător facem parte fără să fie opţiunea noastră, a fost de-a lungul istoriei o masă de manevră, uşor de manipulat, uneori forţat, alteori inducându-i-se perfid simţul datoriei, devotamentului şi dăruirea necondiţionată tării şi neamului. In mass media, tot felul de a ”actori” se întrec să ne dea lecţii de patriotism şi să ne explice amprenta pe care istoria a lăsat-o asupra noastră prin ascendenţii noştri, câtă istorie există în tradiţiile noastre şi câtă trudă în bunicii şi străbunicii noştri care erau mândri că erau români. Să fim serioşi! Bieţii de ei, cei mai mulţi n-au avut drept avere şi bunăstare decât această noţiune falsă de patriot care le fusese inoculată pentru a suplini restul lipsurilor în care îşi duceau crunta existenţă.

Nu contest că există sau au existat şi patrioţi autentici. Oameni care cu cugetul curat, încrezători în idealurile lor, au fost dispuşi să-şi rişte viaţa şi familiile pentru speranţe ce s-au dovedit deşarte. Oameni care de-a lungul istoriei s-au împotrivit regimurilor şi intruşilor dominatori care au încercat să distrugă spiritul românesc. Insă aceştia sunt extrem de puţini. Iar cea mai bună dovadă pe care ar trebui să nu o contestam cu buna ştiinţa este participarea la revoluţia din decembrie 1989. Nici eu n-am participat la această revoluţie şi ca mine sunt milioane de români. De ce? De frică!!! Ori patriotismul, mândria de a fi român, nu presupune numai bucuria pe care o ai când vezi frumuseţile României, de a aprecia spaţiul istoric în care ne-am născut, patriotismul înseamnă să pleci total nepregătit şi necondiţionat la luptă. Să te opui oricărei forme de sclavie sau de dominaţie. Aspect care în condiţiile societăţii actuale este aproape imposibil.

Mai mult decât atât demagogia constă în faptul că suntem dispuşi să trâmbiţăm astfel de false noţiuni atunci când suntem ghiftuiţi, nicidecum atunci când suntem flămânzi, ori patriotismul ar trebui să fie sentimentul necondiţionat de foame sau condiţii vitrege.

Patriotismul, în opinia mea, un cuvânt de lemn, abstract în esenţa sa, inventat de cei cu interese în a deţine şi stăpâni teritorii şi ”patrioţi”, nu este altceva decât un instrument inoculat psihologic de-a lungul istoriei, in mintea celor mulţi şi naivi. ”Să ne apărăm ţara!... Să murim pentru ea!” Mă gândesc cât va mai fi valabil termenul de patriotism, noţiune ce nu este compatibilă cu conceptul de globalizare. Deja Europa este un întreg teritoriu şi ameninţă cu dispariţia totală a graniţelor şi a trăsăturilor specifice fiecărei ţări. Cu atât mai mult teritoriile şi limba vor fi uniformizate. În condiţiile acestea mă întreb ce va mai însemna patriotismul şi pentru care teritoriu şi naţiune ne vom vărsa sângele şi ne vom da viaţa. Cărei naţiuni îi vom jura dragoste eternă.

Renunţând la concepţia desuetă de patriot/patriotism, respectul şi dăruirea cetăţii şi cetăţeanului poate fi adaptată vremurilor pe care le trăim, iar manifestarea poate fi cu totul alta decât a înşira vorbe goale lipsite de orice bun simţ. Patriotismul fiecărui cetăţean ar putea fi concretizat în grija faţă de mediul în care trăim, protecţia naturii, spaţiului verde, respectului pentru munca celorlalţi, nu a nesimţirii şi distrugerii permanente a mediului natural. Promovarea culturii şi a trăsăturilor specifice poporului român, spiritualităţii româneşti, fiecare contribuind în măsura puterilor sale la a releva autenticitatea acestui popor, nu promovarea obiceiurilor americane sau de altă sorginte, muzicii arabo-ţigăneasco-maneliste sau împrumutul definitiv al unor aspecte de incultură şi ”civilizaţie” de la alţii. Dragostea de ţară şi popor ar mai putea consta în promovarea istoriei fiecărui colţ de Românie, organizarea acţiunilor cultural-educative ce ar putea trezi în fiecare participant la acţiune spiritul românesc, spirit ce poate mai apoi fi cultivat în descendenţi sau în cei pe care îi avem în preajmă. Patriotismul este mult mai greu de cultivat decât oricare alt sentiment din sfera umană, el presupunând sacrificii de care majoritatea românilor nu sunt capabili. Iar manifestarea lui autentică se transpune în fapte şi nu în vorbe festiviste.

Făţărnicia şi demagogia, fanfaronada, festivismul ieftin şi manifestările puerile cred că ne caracterizează. Sunt de fapt porniri ce ascund cu totul altceva. Lipsa masiva a satisfacţiilor de tot felul, atunci când altă soluţie nu există, poate fi înlocuită în mod fals şi cu dragostea de ţară. Să fim serioşi şi raţionali!

De ce plângem la filme… sau de ce ne plac telenovelele…

Lacrimile sunt limbajul mut al durerii. Voltaire

Dincolo de simpla interogaţie, în opinia mea, există o explicaţie. Efectul principal asupra celui care vizionează un film care stârneşte lacrimi, este emoţia. In general dramele sau filmele de factură erotică cu iubiri imposibile sau cu iubiri ideale declanşează aceste emoţii. Iar cele predispuse să se lase dominate de imaginile siropoase, sunt femeile. Explicaţia ar fi una singură. Dramele impresionează prin tragismul situaţiei ecranizate, răscolind în cel impresionat amintiri trecute, stări actuale sau posibile situaţii viitoare ale existenţei. Însă dintre toate dramele, filmele erotice sunt cele care declanşează adevărate tumulturi emoţionale. Femeia se regăseşte în acele iubiri imposibile sau posibile pe care le tânjeşte. Femeia se visează a fi acel personaj de poveste, protagonista unei iubiri ce gravitează în jurul ei, învăluind-o cu dragostea pe care n-a cunoscut-o cu adevărat niciodată. Dezechilibrată afectiv, lipsită de dragostea pe care femeia o înţelege cu totul altfel decât bărbatul, evadează, se transpune mental şi sufleteşte în acea poveste de dragoste iluzorie. Evident că emoţia o va copleşi, iar şuvoiul de lacrimi amare survine ca manifestare a regretului că nu are parte de o asemenea iubire in real.

De ce spre surprinderea bărbaţilor femeia trăieşte acele basme şi nu relaţia în care bărbatul este alături de ea? Asta numai partenera lor o poate spune, însă în cele mai multe cazuri, femeia care este sedusă de fascinaţia telenovelelor, pe lângă sensibilitate, ea are şi o mare nemulţumire legată de partener. Ceva în relaţia ei o nemulţumeşte foarte tare. Aşteptările ei au fost înşelate în ceea ce priveşte bărbatul de lângă ea. Când femeia este mulţumită şi satisfăcută, partenerul întruchipând bărbatul pe care l-a dorit, femeia nu se pierde în poveşti siropoase şi cu atât mai puţin, va plânge la un film erotic. Emoţiile nu sunt atât de puternice încât să-i stârnească lacrimi, femeia este echilibrată, iar emoţiile vor fi păstrate pentru relaţia împlinitoare pe care o are. Ea nu va căuta refugiul într-o lume ireală, himerică, hrănindu-se cu o dragoste virtuală. Din păcate cele mai multe femei, în cadrul cuplului din care fac parte, nu au o relaţie aşa cum au visat şi nici partenerul lor nu se străduieşte să le ofere ceea ce le împlineşte şi le mulţumeşte.

Insă există şi femeia care dintr-o incompatibilitate totală cu partenerul nu-şi afla niciodată mulţumirea, oricâtă străduinţă şi bunăvoinţă ar exista din partea acestuia în a o satisface afectiv şi emoţional. Ea preferă să sufere sub masca nepăsării şi a durităţii, să-şi alimenteze stoic tristeţea, manifestându-se tiranic, fără să gândească că omul de lângă ea n-are nicio vină că ea este absurdă şi blocată într-un univers al propriilor false nemulţumiri. In general acestă femeie pozează în femeie puternică, dură, ce detestă slăbiciunile omeneşti şi iubirea, însă plânge pe ascuns la telenovele sau filme de dragoste. Imaginea ei exterioară este a unui aisberg uman, fără sentimente, în schimb pe dinăuntru sufletul îi clocoteşte din lipsa iubirii. Este reacţia inversă a celui care doreşte cu ardoare ceva, dar cel ce-i poate oferi împlinirea, deşi are cheia potrivită, nu poate patrunde dincolo de zidul de refuz. Simte nevoia dragostei, dar nu o poate primi din afara ei, sufletul si inima fiindu-i încremenite de ură. Urăşte tot ceea ce ar putea să-i dăruiască sentimentul de care are nevoie.

Dacă ar fi să apreciem într-un mod raţional telenovelele, n-ar trebui sa spunem ca sunt filme fără valoare culturală, ci ca sunt elemente de echilibru afectiv şi emoţional pentru femeile decompensate.

Cioran între lacrima şi zâmbet...

Deşi este o mare îndrăzneală ca un cititor oarecare să exprime o idee despre Cioran, îmi permit acest lucru cu menţiunea că dincolo de gândurile mele păstrez respectul, condescendenţa şi admiraţia pentru tot ceea ce reprezintă marele Cioran. Este geniul monumental al negării vieţii şi al contestării firescului existenţei umane, susţinând moartea ca salvare din calea vieţii.

Citindu-l pe Cioran, eşti cuprins de un protest vehement, o negare uneori totală, alteori mai blândă, a manifestării sale ce pare în multe privinţe absurdă. Ai tendinţa nestăvilită să arunci cartea şi să strigi din toţi rărunchii ”Nu-i adevărat!!! E nebun!”, stare de debusolare pe care îţi este greu să o percepi ca fiind una fără vreo legătură cu maladia. La tot pasul te întrebi dacă Cioran a fost nebun sau doar un ”nebun” printre nebuni. Pare că a iubit nebunia mai mult decât viaţa. Pesimismul dus la extrem si deznădejdea sfâşietoare au marcat toate scrierile sale. A fost un pesimist autentic sau numai unul închipuit? Un nihilist original, un sceptic răpus de echivoc sau doar un scormonitor al arheologiei umane. Boala care l-a afectat încă din tinereţe, marasmul care s-a intensificat cu vârsta şi tristeţea năucitoare, s-au reflectat în toate volumele sale. El spunea la un moment dat ca tocmai scrisul l-a salvat de la moarte. Era modul în care îşi afla echilibrul după nopţi insomniace, în care durerile trupului şi ale sufletului erau de nesuportat.

Aproape toate volumele lui sunt un strigăt de disperare, o imposibilitate de a fi. Vehemenţa cu care adora ideea de moarte, dispreţuind tot ceea ce este viaţa firească l-ar fi determinat să-şi pună capăt zilelor într-un mod solemn şi discret. Dar n-a făcut-o. Îşi dorea moartea, dar în egală măsură iubea şi viaţa. "Urăsc această viaţă pe care o idolatrizez", dar şi "Nu sunt un pesimist, iubesc această lume cumplită. De ani de zile caut o definiţie a tristeţii, sper să n-o găsesc niciodată" sau "Toate nenorocirile mele se trag din faptul că sunt prea ataşat de viaţă; n-am întâlnit pe nimeni s-o iubească atât cât o iubesc eu", sunt doar câteva din expresiile în care susţine dragostea de viaţă.

Agonie şi extaz aceasta este starea pe care o induce citirea volumelor lui. Te întrebi cum poate fi un om capabil de atâta zbucium sufletesc, cum se poate transpune mental şi sufletesc de la demon la înger, de la om la Dumnezeu. Cum poate muri şi trăi într-un ritm cu o disperare egală făcând din moarte un absolut şi din viaţă o stare de tranziţie spre absolut.

În fiecare frază există tristeţe şi bucurie, sentimentul zădărniciei vieţii şi al înălţării într-un plan ce susţine viaţa. Este unul dintre cele mai epuizante stiluri livreşti, fiecare idee, fiecare cuvânt are forţa destructibilă a unui cutremur devastator şi forţa ziditoare a speranţei. Te naşti şi mori într-un ciclu nesfârşit ca în finalul lecturii să rămâi definitiv ancorat în realitatea pe care Cioran n-a părăsit-o niciodată. Dincolo de nihilismul desăvârşit şi de contestarea sa ca om, a fost un arheolog al stărilor sufleteşti şi a omului în cele mai adânci tainiţe ale lui. Prin stările lui de tulburare anxioasă, de neadaptabilitate faţă de ceilalţi semeni şi faţă de o realitate pe care rar o recunoştea, Cioran se prăbuşea într-o disperare vecină cu nebunia. Însă în spatele acestui zbucium copleşitor se ascundea dragostea de viaţă.

Iată ce spunea Constantin Noica, cuvinte care vin să susţină ideea că Cioran nu a contestat niciodată cu adevărat viaţa. ”Îmi amintesc ca i-am spus lui Cioran, pe care l-am urmărit cu frăţească îngrijorare toata viata : "Faptul ca nu ti-ai pus capăt zilelor, după ce timp de patruzeci de ani te-ai tânguit pentru nefericirea de-a te fi născut, mă asigură că viata e totuşi bună." El m-a tras deoparte si mi-a răspuns : "Mă, să n-o spui nimănui, dar îmi place viaţa !"

          Studii despre iubire - Jose Ortega Y Gasset

                                   - SOLUŢIA LUI OLMEDO -

"M-am întâlnit cu Olmedo. Ei şi, cine-i Olmedo ? După gustul meu, un bărbat admirabil. E inteligent şi nu e intelectual. Nu ştiu dacă ceilalţi vor fi avut mai mult noroc, dar ceea ce mi-a scos în cale viaţa îmi impune convingerea supărătoare că, în vremea noastră cel puţin, aproape nu mai există oameni inteligenţi afară de intelectuali. Şi cum cea mai mare parte dintre intelectuali nu sunt nici ei inteligenţi, rezultă că inteligenţa e un eveniment extrem de insolit pe planeta Pământ. Această convingere, al cărei enunţ îl va irita cu toată îndreptăţirea pe cititor, este şi pentru cel ce o nutreşte cum nu se poate mai penibilă şi mai tulburătoare. Din multe motive, dar, înainte de toate, pentru că, plecând de la ea, devine în cel mai înalt grad probabil ca el însuşi să nu fie deloc inteligent şi, prin urmare, toate ideile respectivului să fie false, inclusiv cea care consideră inteligenţa drept fapt insolit. Situaţia e însă iremediabilă. Nimeni nu poate sări peste propria-i umbră şi nici nu poate avea alte convingeri decât cele pe care le are. Nu putem pretinde altceva decât ca fiecare să-şi cânte aria cu lealitate. Şi a mea ar putea purta acum acelaşi titlu ca şi faimoasa predică a lui Massillon, Sur le petit nombre des elus. Nimica n-a însămânţat în preopinent atâta melancolie ca încredinţarea că numărul celor inteligenţi e foarte redus.

Căci nu e vorba să-i pretindem aproapelui genialitate. Prin inteligenţă nu înţeleg decât ca mintea să reacţioneze în faţa faptelor cu oarecare acuitate şi precizie, să nu pui căruţa înaintea cailor, să nu confunzi griul cu maroul şi, în primul rând, să vezi ceea ce-ţi stă în faţă cu anumită exactitate şi rigoare, fără a înlocui viziunea cu vorbe repetate mecanic. Dar, de obicei, ai impresia că trăieşti printre somnambuli care păşesc prin viaţă cufundaţi într-un somn ermetic din care nu-i cu putinţă să-i trezeşti pentru a-i face să-şi dea seama pe ce lume se află. Pesemne, Umanitatea a trăit aproape întotdeauna într-o astfel de stare somnambulică în care ideile nu reprezintă o reacţie trează şi conştientă în faţa lucrurilor, ci o utilizare oarbă, automată a unui repertoriu de formule insuflate în individ de ambianţă.

Este de netăgăduit că bună parte din ştiinţă şi din literatură s-a făcut tot în transă somnambulică, adică de inşi câtuşi de puţin inteligenţi. Mai cu seamă ştiinţa din zilele noastre, specializată şi ordonată în acelaşi timp, permite valorificarea prostului, drept care vedem la tot pasul că persoane pe care nu le putem stima fac o operă stimabilă. Ştiinţa şi literatura, aşadar, nu implică perspicacitate, dar cultivarea lor e, negreşit, un excitant care favorizează deşteptarea minţii şi o menţine în acea alarmă luminoasă care constituie inteligenţa.

Căci la urma urmelor, deosebirea dintre inteligent şi prost constă în faptul că primul trăieşte cu garda ridicată împotriva propriilor prostii, le recunoaşte de îndată ce-şi fac apariţia şi se străduieşte să le elimine, în timp ce prostul li se abandonează încântat şi fără rezerve.

Bazându-ne pe realitatea stimulului constant, sunt mai multe probabilităţi ca un intelectual să fie inteligent, eu însă consider că e o mare nenorocire ca într-o epocă sau într-o naţiune inteligenţa să rămână practic redusă la limitele intelectualităţii. Pentru că inteligenţa se manifestă mai cu seamă - nu în artă, nu în ştiinţă - în intuiţia vieţii. Or, intelectualul abia dacă trăieşte, e de obicei un om foarte sărac în intuiţii, aproape nu acţionează în lume, cunoaşte prea puţin femeia, afacerile, plăcerile, pasiunile. Duce o existenţă abstractă şi rareori poate arunca o halcă de adevărată carne vie colţilor ascuţiţi ai intelectului său.

Inteligenţa intelectualului ne e de foarte puţin folos: ea se exercită aproape totdeauna asupra unor teme ireale, asupra unor chestiuni de interes personal. De aceea e o desfătare pentru mine să-l întâlnesc pe Olmedo, să-l văd apropiindu-se surâzător, precedat de dubla floretă a privirii sale - privire perforantă şi cvasicinică, ce pare a ridica fustele tuturor lucrurilor ca să vadă cum sunt pe dedesubt. Olmedo e bancher şi om de lume cu experienţă. Când îmi traversează rapid existenţa, la urma urmelor spălăcită, ca de intelectual, îmi apare ca un meteorit strălucitor care vine încărcat de auria pulbere siderală. Indiferent de unde o veni, ştiu că vine întotdeauna din Univers şi că în drumul său, în treacăt, a văzut cu coada ochiului ce se-ntâmplă pe Venus şi l-a bătut prieteneşte pe spate pe Neptun. Olmedo ştie multe şi despre cărţi, ştie tot atâta cât un intelectual, dar nu ştie ca intelectual, ci ca om de lume. Nu a permis niciodată ca axul persoanei sale să rămână înţepenit într-o ocupaţie, limitată ca atare, ci şl-l lasă să plutească în deriva destinului său unipersonal, în alte vremuri, în secolul al XVIII-lea bunăoară, trebuie să fi existat mulţi oameni ca el: nobili, financiari, proprietari, magistraţi, care erau, cu toate acestea, inteligenţi şi se bucurau să-şi distileze din propriile experienţe de viaţă idei clare şi distincte. (Situaţia actuală din Europa - incapacitatea ei de a rezolva cu graţie problemele cu care e confruntată - nu se explică decât dacă acceptăm ipoteza că azi lipsesc oamenii de soiul acesta. Aşa cum sunt epoci, verbi gratia, la sfârşitul istoriei romane, în care curajul devine o raritate şi până la urmă viteji nu mai sunt decât militarii, sunt altele în care inteligenţa se refugiază în intelectuali şi se transformă în funcţie.)

Despre Olmedo se vorbeşte pe larg într-o cronică încă nepublicată - poate niciodată publicată -, unde se descriu cu neliniştitoare proximitate anumite zone din viaţa madrilenă în zilele noastre.
-V-am văzut articolul despre lady Hamilton - mi-a spus Olmedo. Aţi făcut foarte bine că aţi subliniat ceea ce este esenţial paradigmatic în chestiunea asta, dar acum aşteptăm soluţia problemei.
-Adevărul e, prietene Olmedo, că eu nu cunosc soluţia.
-Vorbiţi serios ?
-Absolut serios!
-Atunci sunteţi burghezul gentilom al psihologiei.
-De ce ?
-Fiindcă rezolvaţi problemele fără să ştiţi.
-Cum adică ?
-Când formulaţi problema, enunţaţi de fapt şi soluţia, în definitiv, aşa se-ntâmplă aproape întotdeauna. Enigmele şi întrebările noastre sunt de obicei răspunsuri deghizate sub semnul artificial al întrebării. Aşa stau lucrurile şi acum. Nelson şi Hamilton, doi bărbaţi de factură opusă, dar amân doi de primă calitate, se îndrăgostesc de o femeie care, prin graţia ei nobilă şi lipsa-i de discernământ, ajunge să semene cu o căprioară. Iată problema, spuneţi dumneavoastră...
-Aşa e.
-Totuşi eu nu văd aici nici o problemă, ci mai degrabă un fapt exemplar şi luminos ca o ecuaţie matematică. Problema o adăugaţi dumneavoastră, fiindcă vă apropiaţi de un fapt atât de limpede cu o idee preconcepută, şi anume aceasta: că bărbaţii valoroşi nu se îndrăgostesc de căprioare.
-Domnule, dar mi se pare firesc ca un bărbat cu sufle tul complex şi disciplinat să nu se simtă atras de o făptură frivolă, cu spirit volatil şi, cum spune un personaj al lui Baroja, „fără fundament"!
-Da, da, pare firesc, dar firescul nu e ceea ce ni se pare nouă, ci ceea ce i se pare Naturii, care e mult mai firească decât toate simetriile noastre mentale şi are totdeauna mai multă noimă. La urma urmelor, care e raţiunea pentru ca un bărbat inteligent să se îndrăgostească de o femeie inteligentă ? Dacă ar fi vorba de întemeierea unui partid politic sau a unei şcoli ştiinţifice, se înţelege că un spirit clar încearcă să-şi ală ture alte spirite clare, dar îndeletnicirea amoroasă - chiar lăsând la o parte dimensiunea ei sexuală - nu are nimica de a face cu asta, este exact contrariul oricărei ocupaţii raţionale. Departe, aşadar, de a fi o enigmă, cazul pe care-l prezentaţi dumneavoastră este chiar cheia experienţei amoroase. Bărbaţii se îndrăgostesc de căprioare, de ceea ce, în femeie, ţine de căprioară. Eu unul n-aş spune aşa ceva de faţă cu doamnele, fiindcă ele ar face rău pe supăratele, deşi în fond de nimic nu s-ar simţi mai măgulite.
-Atunci, pentru dumneavoastră, talentul femeii, capacitatea ei de sacrificiu, nobleţea ei sunt calităţi fără importanţă ...
-Nu, nu, au mare importanţă, sunt minunate, extrem de stimabile - le căutăm şi le ridicăm în slăvi la mamă, la soţie, la soră, la fiică -, dar, ce vreţi, când e vorba, strict vorbind, să te îndrăgosteşti, te îndrăgosteşti de căprioara ascunsă care există în femeie.
-Drace, ce mi-e dat s-aud!
-Bărbatul, cu cât e mai bărbat, e şi mai plin, până sus, de raţionalitate. Tot ce face şi realizează, face şi realizează din anumite raţiuni, mai ales din raţiuni utilitare. Dragostea unei femei, acel abandon divin al persoanei sale ultraintime pe care-l săvârşeşte femeia pătimaşă, e poate unicul lucru pe care nu-l dobândeşti din anumite raţiuni. Centrul sufletului feminin, oricât de inteligentă ar fi femeia, este ocupat de o putere iraţională. Dacă bărbatul e persoana raţională, femeia este persoana iraţională. Şi ăsta e deliciul suprem pe care-l găsim la ea! Animalul e şi el iraţional, dar nu e persoană, e incapabil să-şi dea seama de sine şi sa ne răspundă, să-şi dea seama de noi înşine. Cu el nu-i cu putinţă relaţia, intimitatea. Femeia îi oferă bărbatului ocazia magică de a se comporta cu altă fiinţă fără raţiuni, de a o influenţa, de a o domina, de a i te abandona, fără intervenţia vreunei raţiuni. Credeţi-mă: dacă păsările ar avea minimul de personalitate necesară pentru a ne răspunde, ne-am îndrăgosti de păsări, nu de femeie. Şi, invers, dacă bărbatul normal nu se îndrăgosteşte de alt bărbat e pentru că-i vede sufletul alcătuit pe de-a-ntregul din raţionalitate, din logică, din matematică, din poezie, din industrie, din economie. Ceea ce, din punct de vedere masculin, numim absurdul şi capriciul femeii este exact ceea ce ne atrage. Lumea e admirabil făcută de un meşter excelent, şi e o minune cum i se potrivesc şi i se ajustează toate piesele!
-Eşti stupefiant, prietene Olmedo!
-Deci ideea că bărbatul valoros trebuie să se îndrăgostească neapărat de o femeie valoroasă, în sens raţional, e pură geometrie. Bărbatul inteligent simte un pic de repulsie faţă de femeia talentată, afară de cazul că-n ea excesul de raţiune e compensat de un exces de nonraţiune. Femeia prea raţională nu-i spune nimic bărbatului şi-n loc de dragoste, el simte pentru ea prietenie şi admiraţie. E la fel de fals să presupunem că pe bărbatul eminent îl atrage femeia foarte deşteaptă ca şi ideea pe care femeile înseşi o propagă în chip nesincer, potrivit căreia, înainte de toate, ea ar căuta la bărbat frumuseţea. Bărbatul urât, dar inteligent, ştie foarte bine că, în cele din urmă, e nevoit să le vindece pe femei de plictiseala contractată în „iubirile" cu bărbaţii chipeşi. Le vede retrăgându-se, una după alta, într-o acostare forţată, infinit lehămetite de excursia lor prin peisajul frumuseţii masculine.
- Prietene Olmedo, dacă ai fi scriitor şi ai scrie tot ce-mi spui, ai sfârşi spânzurat de un felinar...
- De-asta nici nu scriu. La ce bun să scriu ? E imposibil să-ţi transmiţi propriile certitudini. Foarte rar se-ntâmplă ca altcineva să fie atât de generos, încât să fie dispus să te înţeleagă exact. Dar, în definitiv, tot ce-am spus eu acum a mai spus-o cifrat, cu mulţi ani în urmă, prietenul nostru Fridi. (Olmedo îi zice Fridi lui Friedrich Nietzsche.) Acolo unde enumera trăsăturile caracteristice ale bărbatului celui mai bun, pe care el îl numeşte „distins", dăm peste asta:

„Satisfacţia oferită de femei, ca fiinţe de o specie poate inferioară, dar mai fină şi mai imponderabilă. Ce desfătare să întâlneşti făpturi cu capul plin de dans şi de capricii şi de cârpe! Sunt adevărata încântare a tuturor sufletelor bărbăteşti prea încordate şi profunde, a căror viaţă se scurge împovărată de responsabilităţi enorme."

Falsa iubire...

Citatele aparţin lui Jose Ortega Y Gasset, 

autorul volumului ”Studii despre iubire”

”De două secole încoace se vorbeşte mult despre iubiri şi puţin despre iubire.” Iubirile sunt evenimente survenite in viaţa bărbatului şi a femeii, cu frământări, tulburări, tristeţi şi dezamăgiri. Rareori iubirile sunt împlinitoare, trăite la unison şi cu aceeaşi intensitate. Se întâmplă aşa pentru că de cele mai multe ori suntem protagoniştii unei iubiri, fără să înţelegem esenţa iubirii. De fiecare dată percepem îndrăgostirea ca pe o stare, una dintre cele sublime stări din viaţa unui om, însă cu greu putem face diferenţa între a dori şi a iubi cu adevărat.

„Aceasta e însă una dintre cele mai importante distincţii pe care trebuie să le facem pentru a evita să ne scape printre degete specificul, esenţialul iubirii. Nimica nu e mai fecund în viaţa noastră intimă decât sentimentul dragostei, în atare măsură, încât el devine simbolul oricărei fecundităţi. Din iubire iau naştere, aşadar, în individ multe lucruri: dorinţe, cugetări, voliţiuni, acte; dar toate acestea care iau naştere din iubire ca recolta dintr-o sămânţă nu reprezintă iubirea însăşi, ci mai degrabă îi presupun existenţa. Este evident că lucrul pe care-l iubim, într-un anumit sens sau formă, îl şi dorim, în schimb însă dorim în mod notoriu multe lucruri pe care nu le iubim, faţă de care suntem indiferenţi pe plan sentimental. A dori un vin bun nu înseamnă a-l iubi; morfinomanul doreşte drogul în acelaşi timp în care îl şi urăşte pentru acţiunea lui nocivă.”

Autorul avea dreptate când spunea că există o diferenţă majoră între a dori şi a iubi. Este greu să facem distincţia între dorinţă care are conotaţii absolute în vremurile pe care le trăim, şi iubirea adevărată. Acest lucru a devenit esenţial în starea de disperare a femeii ce caută un partener. Femeia confundă iubirea cu dorinţa de a-şi stinge nevoia de bărbat, luând în posesie obiectul zămislit de propria-i minte, obiect care crede că o va împlini.

„Există însă alt motiv mai riguros şi mai delicat pentru a separa iubirea şi dorinţa. A dori ceva e, în definitiv, tendinţa de a poseda acest ceva, în care caz posesia înseamnă, într-un fel sau altul, ca obiectul să intre în orbita noastră şi să ajungă oarecum a face parte din noi. Din acest motiv, dorinţa moare automat odată cu dobândirea, dispare odată cu satisfacerea. Iubirea, în schimb, este veşnic nesatisfăcută.”

Trăim iubiri din ce în ce mai ciudate şi „Ne îndrăgostim atunci când imaginaţia noastră proiectează asupra altei persoane perfecţiuni inexistente. Intr-o bună zi fantasmagoria se împrăştie şi odată cu ea moare dragostea.”

Suntem într-o căutare necontenită a dragostei şi cu cât o căutăm mai frenetic, cu atât pare că nu o vom avea nicicând. De fapt nu ştim ce căutăm. În noi n-a sădit nimeni vreodată o dragoste adevărată pentru a avea comparativul lucrului făcut. Astfel „Sunt multe „iubiri" în care există de toate, mai puţin iubire autentică. Există dorinţă, curiozitate, obstinaţie, manie, ficţiune sentimentală sinceră, nu însă acea caldă afirmare a celeilalte fiinţe, oricare i-ar fi atitudinea faţă de noi înşine. Cât despre „iubirile" în care o găsim efectiv, se cade să nu uităm că ele conţin şi numeroase alte elemente pe lângă iubirea sensu stricto.”

În toate îndrăgostirile fără excepţie „Conştiinţa se îngustează şi conţine doar un obiect. Atenţia rămâne paralizată: nu înaintează de la un lucru la altul. E fixă, rigidă, pradă unei singure fiinţe. În acelaşi timp, exclusivismul atenţiei înzestrează obiectul favorizat cu calităţi miraculoase.” Dragostea sau iubirea are nevoie de obiect pentru a transfera asupra lui, idealul de iubire. Obiectul dragostei astfel „echipat” devine chipul cioplit căruia i se închină îndrăgostitul. În iubirile induse de dorinţa de fi iubit, nu ne îndrăgostim de persoana care ne-a fascinat şi captivat atenţia, ci de imaginea iubirii care are ca suport ideea atent concepută de propria minte.

Dacă sentimentele ar avea raţiune ar fi simplu „Să ne reprimăm atitudinile romantice şi să recunoaştem în „îndrăgostire" - repet că nu vorbesc de dragostea sensu stricto - o stare inferioară a spiritului, un gen de imbecilitate tranzitorie. Fără anchilozarea minţii, fără reducerea lumii noastre obişnuite, nu ne-am putea îndrăgosti.”

„Nu pretind cu aceasta să discreditez marele eveniment erotic care produce în istoria publică şi privată fulguraţii atât de admirabile. Iubirea e o operă de artă majoră, magnifică operaţie a sufletelor şi trupurilor. E însă neîndoios că, pentru a lua naştere, ea trebuie să se sprijine pe un crâmpei de procese mecanice, automate şi lipsite de veritabilă spiritualitate. Prezumţiile iubirii care e atât de valoroasă sunt, fiecare în parte, destul de stupide şi, după cum am spus, funcţionează mecanic.”

„Aşa se face că întreaga îndrăgostire tinde automat către frenezie. Lăsată în voia ei, ea va continua să se multiplice până la ultima extremitate posibilă.” Însă, în dragoste mai mult decât în restul sentimentelor, bărbatul este mult mai raţional decât femeia care se lasă mai lesne purtată de sentiment.

„O ştiu foarte bine „cuceritorii" de ambele sexe. O dată ce atenţia unei femei se fixează asupra unui bărbat, acestuia îi e foarte uşor să-i umple pe de-a-ntregul preocuparea. E suficient un simplu joc de-a mai dau eu, mai lasă tu, de-a solicitudinea şi dispreţul, de-a prezenţa şi de-a absenţa. Pulsul acestei tehnici acţionează ca o maşină pneumatică asupra atenţiei femeii şi sfârşeşte prin a o goli de tot restul lumii. Ce bine zice poporul nostru: „i-a sorbit minţile" ! Într-adevăr: e absorbită, e suptă de un obiect! Cea mai mare parte a iubirilor se reduc la acest joc mecanic cu atenţia celuilalt.”

Cu toate „discreditările” ce decurg din ideile despre iubire ale autorului, dragostea este cea mai sublimă stare pe care o dorim necontenit, indiferent că o numim dorinţă sau iubire. Iubirea sau dragostea în puritatea lor desăvârşită sunt stări înălţătoare ce transformă sufletul omului, metamorfozând răutatea în blândeţea, rigiditatea în moliciune, duritatea în atingeri catifelate. Iubirea ca sentiment sedimentat după ce frenetica dragoste îşi epuizează ardoarea, este incredibila forţă ce poate transforma omul în alt om.

Sinceritatea...

 „Sinceritatea este precum o lovitură în testicole...”

Am citit undeva, pe o margine de carte, această însemnare metaforică a unui cititor, scrisă în grabă cu cerneală de culoare roşie. Folosise expresia populară în loc de cea academică ceea ce exprima şi mai autentic nuanţa „durerii”. Fiecare dintre noi, purtători ai senzitivului organ sau nu, ştim sau intuim şocul agresivităţii fizice sau transpunerea lui în obiectul contondent al cuvântului sincer.

Ştim ce impact iritant până la isterie poate avea sinceritatea din partea cuiva atunci când cel căruia i de adresează are simţire şi sensibilitate. Sinceritatea înţeleasă ca adevăr în sens negativ, mai mult decât oricare alt reproş răneşte profund. Cei mai mulţi dintre noi, deşi recunoaştem în sinea noastră propriile neajunsuri, întâmpinăm adevărul cu un refuz de acceptare. Reacţia inversă dovedeşte că nici noi pe noi înşine nu ne putem iubi cu aceste neajunsuri şi de aceea dintr-un sentiment de îndoială avem tendinţa să respingem brutal aceste evidenţe. În faţă ni se pune acea oglindă în care ne vedem şi ceea ce vedem nu ne place.

Reacţionăm brutal refuzând să ne privim din afara noastră prin ochii altcuiva. Este acelaşi lucru cu a recunoaşte că nu suntem frumoşi sau inteligenţi, deşi în oglinda propriilor noştri ochi ne privim plini de admiraţie extatică, păcălind în felul acesta realitatea.
Este drept că nu putem crede în orice vorbă aruncată răutăcios de orice interlocutor, însă acolo unde persoane apropiate sufleteşte, au ceva de spus, remarca lor trebuie să devină un motiv de meditaţie. Puţini sunt cei care se pot evalua obiectiv ca mai apoi să îndrepte sau să şlefuiască acolo unde modelarea o cere. Suntem proiecte imperfecte, cu conştiinţe fără putere de pătrundere a tuturor subtilităţilor vieţii. De aceea sinceritatea din partea unui prieten sau a unei persoane apropiate poate fi „trezirea din vis”, poate reprezenta „palma” de care aveam nevoie.

Dezmeticirea dintr-o realitate creată de propria mintea, în care ai propriile percepţii şi credinţe, realitate care poate fi conceptual greşită sau privită superficial, se năruie atunci când o altă imagine îţi este revelată. Când cineva îţi vorbeşte sincer despre ceea ce eşti sau despre acele laturi pe care nu ţi le vezi în totalitate, îţi poate deschide perspective noi de înţelegere a enigmelor existenţei umane sau a ceea ce poţi deveni ori salva atunci când calea este greşită. Toate astea se fac învăţând sau corectând ceea ce se poate îndrepta, dar mai ales înţelegând sensul lui ”a te vedea” cu ochii celuilalt.

Sunt greşeli pe care le facem fără să fim conştienţi de ele. Suntem obişnuiţi să trăim după un tipar bine stabilit fără să concepem depăşirea limitelor lui. Adesea gândirea ne este limitată de conjuncturi autoimpuse şi rareori avem curiozitatea sau curajul să ieşim din rutină. Avem momente de panică interioară ce schimonosesc atitudinea, suntem marcaţi de tot felul de dezechilibre ce se reflectă în imaginea expusă celorlalţi, avem nevoi şi căutări pe care nu ştim să le exprimăm în cuvinte, şi peste toate astea avem defecte, goluri, hibe, suntem imperfecţiuni perfecte. Dar dacă cineva din preajma noastră, în mărturisirea căruia avem încredere, pe care o acceptăm direct, fără menajamente sau false pudori, va îndrăzni să ne zugrăvească acea imagine reală, este bine să nu-l respingem. Omul acela nu face decât să ne arate dintr-un sentiment de stimă, apreciere sau iubire, că îi pasă de ceea ce suntem sau putem deveni.

Căderi în Înalt...

Sufletul omului este precum un cufăr în care se adună sentimente sfâşiate sau ciopârţite de prăbuşiri şi resemnare, clipe nostalgice rânduite în gânduri, însă nedate vreodată adevăratei trăiri, umilinţe şi regrete ale unor vremi ce au trecut nepăsătoare lăsând în urmă mâini întinse într-o lunga şi necuprinsă aşteptarea a ceea ce n-a fost să fie. Simţim cum timpul a expirat, nu rămâne decât un viitor anost, searbăd, o cale spre nicăieri presărată cu absurde flori de nimic. Ce poţi face, cum poţi părăsi un drum când nu există altul… când este unicul pe care poţi păşi ştiind că nu duce nicăieri. Este punctul terminus, deşi nu s-a sfârşit. Orice pas înainte este o nouă cădere în care îţi răneşti genunchii şi sufletul… da… te prăbuşeşti peste sufletul şi aşa cuprins de maladia deprimării… te ridici, îl cuprinzi în braţe şi pleci mai departe… însă unde?... In acelaşi loc revii iar şi iar cu speranţa îndoliată de amăgirea defunctă că ceva se va schimba. Însă timpul a îmbătrânit de atâta aşteptare, va muri curând, şi va lua cu el tot ce n-am trăit, lăsând pustiul şi mai pustiu, iar la poarta sufletului dată de perete va lăsa atârnat un anunţ de închiriat.

În astfel de momente nu ai de ales decât să te ridici din ţărâna deznădejdii şi să o iei de la capăt sau să-ţi abandonezi trupul pe drumul bolovănit, iar sufletul şi spiritul să păşească peste huma inertă urmând calea spre Înalt. Existenţa nu este altceva decât un drum pe care păşim duşi de inspiraţie sau de neşansă. Pantele abrupte pe care urcăm în corzi rănindu-ne răbdarea şi încrederea, alternează cu poteci înguste, răgazuri line şi şerpuitoare. Sunt momentele de acalmie când te întorci în gânduri colindând trecutul. Răscoleşti amintirile închise în uitări voite, mustind de neîmpliniri. Te opreşti la răscrucea timpului orbecăind, fără vlagă, răpus de astenia căutării îndelungate, zbătându-te între viaţă şi moarte să afli o cale, însă totul a înţepenit demult într-o realitate ruginită. Drumul este înnodat de destin, nu are întoarcere sau înaintare. Este un tropot de paşi pe loc. Singurul refugiu este evadarea din trup şi purcederea spre ”dincolo”, într-un absolut străin de materialitate. ”Căderea” în adâncul Înaltului este eliberarea de prezent, urcând pe poteca cu trepte a lui Iacob, necuprinsă în simţiri, sprijinită de absolut.

Edificiul iubirii...

Iubirea se zideşte, iubirea ne zideşte, iubirea este unealtă şi adevăr, iubirea este edificiul în cupola căruia bat clopote de sărbătoare.

O vorba de profundă înţelepciune spune că iubirea se construieşte. Adevărul rostit poartă în el o întreagă şi neostoita muncă sisifică de a zidi edificiul iubirii, precum un panteon comun al celor doi în liniştea şi sfinţenia căruia nu pătrunde decadenţa unei uniuni mărunte. Fiecare dintre cei doi aleşi printr-o tainică ”cununie” au datoria să privească cu smerită considerare şi dăruire această lucrare care în finalul fericit al ei va deveni o operă de artă. Numai când cei doi mână de mână devin creatori întru frumos, zidind împreună ceea ce El le-a dăruit ca piatră de început, numai atunci dragostea poate avea sensul şi curăţenia iubirii autentice. Iar temelia întregii zidiri este spiritul celor doi, fiecare dintre ei venind în operă cu deschidere şi sinceritate, cu simplitatea şi naturaleţea valorilor autentice.

Fără năzuinţă de înălţare prin iubirea, percepţia comună a dragostei se va reduce la un sentiment ce nu are decât finalitate fizică, mult prea decăzut, ivit din porniri primitive ale fiinţei. Pornirea instinctuală şi beţia inefabilului sentiment nu sunt suficiente pentru a crea minuni. Plutirea şi pierderea în plăceri explozive egale cu clipa nu sunt durate în veşnicia de dincolo de lume, ori ceea ce zideşti aici cu talent folosind ca unealtă spiritul îngemănat, va dura peste timp şi după timp.

Dragostea aceasta întemeiată şi zidită pe alte norme decât cele pur umane este o contopire a lui eros cu agape. Deşi cele două iubiri în mod firesc sunt diferite, erosul fiind iubirea omenească, iar agape iubirea divină prin care Dumnezeu îşi pogoară harul asupra iubirii umane, în astfel de opere de artă, cele două iubiri devin una singură. Se întrepătrund, dăruind prin Dumnezeu inimilor îndrăgostite, deschise de credinţă, iubirea fără de păcat, netemătoare de a se stinge. În fapt, iubirea autentică este cea spirituală, iubirea trupului fiind doar o prelungire imperfectă în peisajul iubirii spirituale. Aşadar, dragostea compusă din divin şi omenesc este precum expresia artistului cu talent, expresie încărcată cu vibraţii de dincolo de cer pe care o transpune sublim în opera sa.

Creaţia concretizată în operă de artă este într-o necontenită modelare ce urmăreşte forma cea mai sublimă de armonie a contopirii celor două spirite, la această îmbrăţişare sufletele fiind martore. Căderile unuia sunt şi prăbuşirile celuilalt, înălţarea unuia este şi zborul celuilalt. Asta nu înseamnă că totul se trăieşte la unison, într-o idealizare absolută, fără ca fiecare să rămână el însuşi. Cei doi simt şi respiră separat, dar au acelaşi aer şi aceeaşi cale spre Cer. Sunt două fiinţe ”străine” una de cealaltă, cu două eu-uri împletite, cu ecouri ale gândurilor şi simţirii ce rezonează cu vibraţiile celuilalt. Distanţa este percepută abstract, între ei torcându-se firul Ariadnei, legătură invizibilă ce apropie depărtarea, oriunde ei s-ar afla. Se percep spiritual şi prin vibraţii extrasenzoriale, telepatic, în fapt o uniune tainica dincolo de înţelesul banal al relaţiei. Dragostea ca sentiment uman, metamorfozată într-o iubire Înaltă, dezvăluie o nouă identitate a ei. Uniunea dintre cei doi este mai mult decât o simplă vecinătate sau apropiere, între ei se creează un spaţiu nedefinit ce va radia totalitatea sentimentelor ce-i uneşte însă ”învolburate” nu ca intensitate pe orizontală, ci în adânc şi spre Cer.

Motivaţii...

„Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.” Octavian Paler

Mai devreme sau mai târziu înţelegem că acţiunile noastre rareori sunt întâmplătoare, cel mai adesea ele au un întemeiat suport al motivaţiei. Tot ceea ce facem şi desfacem este rezultatul unei determinări conştiente sau fals inconştiente. Adesea spunem că am înfăptuit un lucru fără să avem prea mult discernământ, însă în această mărturisire de multe ori stă ascuns un adevăr. Sunt rare cazurile când discernământul lipseşte în totalitate, în cele mai multe situaţii ne este teamă sau jenă să recunoaştem adevărata determinare, în propria conştiinţă motivul fiind unul foarte limpede şi real.

Fiecare dintre noi simte un gol sau o ruină interioară, fiecare dintre noi are ceva de reproşat existenţei, neîmpliniri devastatoare, uneori cruciale ce fac viaţa un întreg calvar. Însă nimeni nu poate trăi o viaţă întreagă sau perioade lungi cu simţirea ciopârţită, cu sufletul pe jumătate sfâşiat, orbecăind debusolat în căutarea acelei oaze salvatoare de împlinire în care se poate regăsi. Prin urmare compensarea trebuie căutată şi aflată. Mai mereu şi în mod instinctual, fiecare află această echilibrare în ceva ce-i stă la îndemână şi rareori adoptă o metodă radicală de rupere totală a echilibrului precar pentru a înlocui totul cu ceva nou. În general rămânem prinşi într-un anumit plan de care nu avem puterea să ne desprindem total, căutând  o compensare în exteriorul lui. Este soluţia de compromis aleasă ca fiind una potrivită în schimbul unei rupturi totale, unui necunoscut în care ne-am putea rătăci definitiv.

Întotdeauna motivul survine ca o forţă pentru a echilibra o nevoie personală, o lipsă materială, sufletească sau spirituală, un ceva de care suntem frustraţi. Nevoia aceasta de umplere a golurilor interioare, se acumulează pe parcursul vieţii, devine explozivă, apoi riscă să rupă echilibrul precar dacă nu este compensată cu o alternativă. Dorinţa de echilibrare este firească şi face parte dintr-un întreg proces prin care tindem permanent spre împlinire materială, sufletească şi spirituală. Însă dacă în urma evoluţiei individuale în plan spiritual înţelegem că partea materială are o mai mică importanţă, nu acelaşi lucru se va întâmpla cu sufletul şi spiritul. Acestea vor tânji necontenit bucuria eliberării şi întregirii lor, vor căuta permanent piesa de puzzle lipsă din peisajul lor emoţional şi afectiv, astfel încât simţirea să se îndestuleze de satisfacţia binelui interior, iar spiritul de bucuria înălţării.

Fără această evadare, fără a gusta din când în când dintr-o altă realitate, poate chiar amăgitoare, ar fi imposibil ca viaţa să poată fi trăită firesc, fără depresii sau căderi în hăuri fără speranţă. Trăim adesea în tensiuni paralizante, ţintuiţi în situaţii fără ieşire sau fără speranţă de schimbare, suntem la îndemâna destinului pe care ni l-am ales sau… ne-a ales. Simţind acut pustiul interior, ne lăsăm duşi de valul poate iluzoriu, poate nu, al unei simple bucurii la care avem pe deplin dreptul. Avem nevoie de aceste supape de refulare concretizate în momente de bucurie personală prin care tensiunea să se disipeze, în felul acesta lăsând loc unei eventuale noi acumulări de insatisfacţie.

Din păcate o parte din acţiunile semenilor adesea sunt uimitoare şi de neînţeles pentru cei din jur. Fiecare se avântă să îi categorisească într-un fel anume, conform limitei lor de înţelegere, fără să ştie ce determină acea acţiune. Uită că ei la rândul lor acţionează în acelaşi mod. Tendinţa celor din jur este să acuze fără să aibă prea multe elemente relevante referitoare la viaţa celui acuzat. Dacă acuzatorii ar şti şi adevăratul motiv al manifestării celorlalţi, deşi nu-i priveşte nici pe departe, nu s-ar mai grăbi să arunce cu pietre, ci ar acorda dreptul legitim al fiecăruia de a evada din realitatea lor chinuitoare. Cauza, ”ceva”-ul acela mistuitor este uneori şocant, cel ce a ridicat piatra rămâne perplex în faţa suferinţei ce i-a determinat să acţioneze aşa. Apoi, propria conştiinţă trezită la realitate şi coborâtă în planul înţelegerii, acordă mai multă ”libertate” celui învinuit.

Un vis

Copilăria mi-am petrecut-o într-un cartier al Constanţei alături de părinţi şi bunici.
În aceeaşi curte, nu foarte mare, locuia cu noi şi un unchi, fratele mai mic al tatălui meu împreună cu familia. Eram o mulţime de suflete acolo, dar ne simţeam bine. Vara mergeam cu bunicul la plajă la Tataia, o zonă învecinată cu Mamaia de unde de fapt îşi luase şi numele. Apoi veneam acasă, iar bunica ne aştepta cu masa pusă afară sub umbra deasă a viţei de vie. Terminasem clasa a doua şi în vara aceea am avut un vis.

Locuiam separat de bunici si de fratele tatălui meu, iar bunicul avea în fundul curţii o mică odaie numai a lui. Era separată total de restul casei şi avea acolo tot ce-i trebuia pentru a fi singur cu cărţile lui bisericeşti, unde îşi putea spune în linişte rugăciunile şi unde se simţea doar el cu Dumnezeu. Era foarte credincios, poate chiar habotnic. Am realizat mult mai târziu că pe lângă credinţa autentică era prins şi într-o anumită stare dogmatică ce nu-i permitea să privească altfel lucrurile decât prin prisma convingerilor pe care le avea. Am fost prima lui nepoată dintr-un şir de nepoate de la toţi cei trei fii ai săi, ultimul copil născut din acest şir de nepoţi, fiind un băiat. Dar pentru că Dumezeu îi dăduse numai băieţi, prima fată născuta a fost şi prima nepoată preferată. Simţeam că mă iubea într-un fel aparte, îşi punea în mine toată speranţa şi credinţa lui. Mă lua cu el la biserică în fiecare duminică, încerca să mă înveţe rugăciuni, îmi dădea voie să-i răsfoiesc teancurile de cărţi bisericeşti din care nu înţelegeam mare lucru, însă îl vedeam cu lacrimi în ochi atunci când simţea că sunt interesată de ele. Bunicul era un om înalt şi vânjos, avea o tinută impunătoare si un mers molcom şi apăsat. Fusese şi era încă un bărbat frumos. Avea nişte ochi albaştri calzi şi un zâmbet simplu special pentru mine. Când mă vedea se lumina la faţă.

Se retrăgea adesea în cămăruţa lui, mai ales după ce se certa cu bunica pe care o considera leneşă şi certată cu ale gospodăriei. Erau într-o permanentă stare tensionată. El ar fi vrut să se mute undeva la ţară în atmosfera bucolică a satului, să crească animale, să cultive legume, să aibă parte de simplitatea unei vieţi ancestrale. Gustul acesta pentru simplitatea vieţii la ţară l-am moştenit şi eu şi cred că nu voi avea linişte până când nu voi împlini acel vis al bunicului meu. La un moment dat şi-a cumpărat o casă cu curte şi grădină într-un cartier mărginaş al Constanţei. Creştea două capre, avea zece găini, făcea brânză, cultiva legume, avea câteva rânduri de viţă de vie şi era fericit în singurătatea lui. Locuia acolo singur pentru că bunica nici nu voia să audă să se mute acolo cu el. De fapt acesta a fost unul dintre motivele de permanentă neînţelegere dintre ei, iar la ţară este nevoie de o mână de femeie care să susţină efortul bărbatului. Însă în zadar s-au luptat o viaţă întreagă pentru asta. Fiecare şi-a văzut de viaţa lui, separat şi încrâncenat.

Viaţa bunicului meu s-a desfăşurat apoi între casa de la ţară şi casa din oraş. Stătea mai mult la ţară, dar când şi când venea şi pe acasă, timp pe care şi-l petrecea numai în cămăruţa lui din fundul curţii. Cum venea acasă stăteam mai mult cu el acolo în acea linişte a lui pe care o iubea atât de mult. Mă accepta cu mare bucurie.
Cămăruţa bunicului avea un ochi de geam ce dădea undeva în spatele casei, pe care nu se zărea decât zidul vecinilor şi câteva lucruri puse alandala pe zidul lor. Era un fel de loc dosnic de depozitare al lucrurilor pe care cei ai casei nu le foloseau permanent. Pe fereastra aceea mica priveam adesea când urcam în patul bunicului. Nu vedem nimic altceva decât o imagine identica de fiecare dată, austeră şi cenuşie. Apoi într-o noapte am avut un vis. Se făcea că privind pe acea fereastra, în spatele ei era o gradină superbă, cu pomi fructiferi, cu rânduri de legume, cu multa verdeaţă şi un strat de gladiole de toate culorile. Imaginea aceea apoi pe parcursul vieţii mi-a revenit în gând adesea, deşi cămăruţa aceea fusese demolată demult, însă imaginea ei şi cea din vis au rămas acolo undeva in amintirile mele.

Au trecut anii. Bunicii s-au dus la cele veşnice. Casa a fost vândută, iar noi ne-am mutat într-un apartament de bloc. Apoi m-am căsătorit, iar părinţii mei, cu banii de pe casa în care am copilărit au cumpărat un teren într-o zonă mărginaşă a Constanţei. Au construit o cameră cu o mica terasă şi şi-au creat un confort strict necesar pentru a putea locui vara acolo şi a avea grijă de gradină. Au mai trecut câţiva ani. Pomii fructiferi au ajuns la maturitate, legumele rodesc în fiecare an, iar părinţii mei se bucură de o bătrâneţe liniştită. Într-una din zilele unei veri când totul era pe rod, mi-am aruncat privirea pe fereastra care dădea în grădină. Am avut o revelaţie. Grădina era cea din visul meu din copilărie, iar fereastra cea prin care priveam din camera bunicului. În amintiri mi-au revenit năvalnic acele imagini pe care le păstram cu mare drag precum o comoara de suflet. Era gradina pe care o visasem, identică. Imaginea era incredibil de reală. Nu lipseau nici gladiolele. Tabloul care mi se înfăţişa privirii m-a uluit de-a dreptul lăsându-mă înmărmurită în faţa imaginii neaşteptate.

Apoi în timp am tot gândit la acea imagine din vis materializata în real şi mi-am spus că nu poate fi o simpla întâmplare. Probabil că viitorul se află undeva în conştiinţa noastră într-o stare latentă şi când şi când ni se revelează sub forma unor imagini reale.

Feminitate pierdută...

Uităm să fim femei. Uităm sau n-am aflat niciodată cu adevărat că suntem femei. N-ar fi greu deloc acest lucru, însă viaţa cu toate valurile ei conjuncturale, adesea transformă femeia într-un instrument, un cal de povară cu sex incert, capabil să tragă din răsputeri, uneori chiar să împingă cât doi la căruţa căsniciei. Prinse într-un orizont limitat, alături de un bărbat incapabil să-şi asume responsabilităţi, ne amintim că suntem femei numai în momentele lunare sau atunci când dăm viaţă copiilor noştri. Apoi reintrăm în rolul dublu pe care scena vieţii ni-l impune fără să protestăm sau să putem renunţa. Este drept că există şi femei ce se simt bine în această postură de ”dublu-mixt” însă, cred că n-au aflat cât de mult împlineşte şi câtă voluptate binefăcătoare îmbălsămează sufletul femeii atunci când feminitatea lor se strecoară în mintea şi sufletul unui bărbat.

Cu timpul ne transformăm în persoane neconturate, fără personalitate, fără temperament, cu spiritul ciopârţit de îndoieli, golite de dorinţe, aproape nişte ”mecanisme” umane, lipsite de gust si rafinament, fără sentimente manifeste, cu atitudine plată şi inhibată. Pe fondul acestei degradări umilitoare ne luăm rolul în serios cărând greutăţi peste măsura puterii noastre, reparând lucruri prin casa, angajând meşteri pentru zugrăvit sau instalatori acolo unde lucrările ne depăşesc, rezolvăm probleme ca între bărbaţi sau conducem ore în şir fără să ne plângem de oboseală. Îmbrăcăm haine la întâmplare, neglijent, copiate din garderoba masculină. Nelipsiţii pantaloni şi pantofii sport, cămăşile şi hanoracele, asortate cu atitudinile specific masculine din care nu lipseşte ţigara fumată oriunde şi oricum. Fardurile şi rujul sunt uitate demult în vreun fund de sertar de toaletă, parfumul este inutil, iar aranjatul părului ar fi un lucru mult prea complicat pentru o femeie copleşită de probleme. Este suficient doar un pieptăn trecut neglijent prin păr şi nici acela în faţa oglinzii. Ajungem să urâm oglinda, o detestăm pentru că ne aminteşte mult prea frust de ceea ce ar trebui să fim. Coafor, cosmetică, rochii elegante, pantofi asortaţi, poşete şic sunt utopii pentru femeia ce a uitat să fie femeie. Apoi, uimite şi disperate ne întrebăm de ce bărbaţii noştri care nu-şi asumă acasă responsabilităţi întorc hipnotizaţi privirea după alte femei. Cum de masculul din ei se trezeşte la adierea unei femei şi nu atunci când este vorba de rolul pe care trebuie să şi-l asume în familie.

Femeia transpusă nevoit în rolul bărbatului sau dezamăgită de o relaţie în care responsabilităţile îi revin ei în cea mai mare măsură, devine abătută, închistată şi încrâncenată în propria-i singurătate, iar orizontul i de îngustează până acolo unde nu mai vede decât muncă şi griji. Deseori devine irascibilă din nimic, simţind nevoia să se elibereze de nemulţumirea ce o apasă. Şi, deşi tensiunea se acumulează până la insuportabil este capabilă să ducă această corvoadă fără să renunţe sau să se refugieze într-o altă stare de compensare. Îşi acceptă condiţia fără să caute căi alternative, căutări care o sperie gândindu-se că situaţia se poate repeta. Lipsa ei de încredere în relaţii o determină să nu plece, o fac să rămână şi să îndure o viaţă chinuitoare.

Păstrarea feminităţii atunci când femeia este forţată să se lepede de menirea ei ca femeie, este imposibilă. În sufletul ei se naşte un război al contradicţiilor – nu poate fi bărbat şi femeie în acelaşi timp, nu se poate schimba cameleonic de la o stare la alta, nu poate fi în pat femeie şi pe stradă bărbat. Cu toate acestea nu-şi pierde tăria şi puterea de a face faţă încercărilor, în schimb preocupată de grijile zilnice, de copii, de soţ, de treburile casnice, uită cine este. Şi peste toate astea împovărată şi de responsabilităţile masculine, se pierde tot mai adânc într-o uitare de sine, căutând alinare doar în tristeţe şi resemnare. Asta ne e soarta! Acest sens al vieţii pe care îl credem predestinat şi în care ne refugiem atunci când nu întrezărim o altă cale.

Cele două chipuri ale dragostei...

 Dragostea este una dintre cele mai plăcute stări de beatitudine, sentiment care metamorfozează sufletul, deschide o cale spre el însuşi pentru a primi şi a dărui iubire. Bărbaţi şi femei, cuprinşi de beţia inefabilului sentiment, se îndrăgostesc firesc, cel puţin o dată în viaţă. La fel de firesc, cel mai adesea, fără niciun gând de renunţare, după o vreme simţirea se stinge şi inevitabil tânjesc o nouă dragoste. Nici unul, nici altul nu pot trăi fără o iubire din afara lor, indiferent ca este vorba de dragoste sau de un sentiment uman de iubire, ceea ce îi determina să se caute permanent pentru a se dărui unul altuia.

Cu toate acestea forma sub care se îndrăgostesc bărbatul şi femeia diferă esenţial. Şi unul şi altul iubesc intens, profund, devastator, însă se manifestă diferit. Femeia arde, se topeşte toată în focul pasiunii, se toarnă în ”forma” iubirii, se identifică cu sentimentul în sine, mărturisind fără rezerve prin cuvinte şi gesturi dulcele jar ce-i mocneşte în suflet. De partea cealaltă, bărbatul pare că-şi trăieşte iubirea în taină, i se pare lipsit de solemnitate să o trâmbiţeze chiar şi femeii pe care o iubeşte. Are un aer distant, necuprins de febra mistuitoare a dragostei, nu-şi ucide inima în focul pasiunii, iar mintea nu-i este înfierbântată tot timpul de imaginea femeii iubite.

Femeia se manifesta teatral cu gesturi si replici ample şi colorate, desprinse dintr-o alunecare spre o realitate proprie. Femeii în dragoste îi plac poveştile şi întotdeauna şi-a dorit să fie zâna din basm pe care să o răpească Făt-Frumos. În schimb bărbatul îi aşterne la picioare femeii iubite fapte şi dovezi evidente de iubire, făcând economie de cuvinte şi gesturi inutile în opinia lui. Aşa cum spunea unul dintre filozofii ruşi, femeia este genială in iubire, pe când bărbatul este mai degrabă talentat.

În ciuda acestei virtuţi, femeia acaparează uneori brutal, despotic chiar, bărbatul de care s-a îndrăgostit, având tendinţa nestăvilită să dispună de el aşa precum îi stau la îndemână anumite ustensile indispensabile. Femeia are tendinţa tiranică să ia în stăpânire obiectul dragostei ei, să-i controleze fiecare mişcare, să-l sufoce cu gesturi şi manifestări pe care bărbatul adesea nu le înţelege sau i se par deplasate.

Femeia trăind intens ”povestea” de iubire consideră că bărbatul este şi el la rândul lui un erou de basm. Dacă în dragoste şi mai puţin în rest femeia trăieşte într-o realitate virtuală, bărbatul ia lucrurile în cel mai serios mod posibil, considerând că o dragoste se poate trăi pasional chiar dacă nu-ţi declari sentimentele. Femeia rosteşte cu uşurinţă la fiecare minut ”te iubesc” poate fără să exprime nimic din sentiment, pe când pentru bărbat a spune ”te iubesc” pare a fi un nonsens. El simte adânc acest lucru nu trebuie să-l rostească ca o dovadă de iubire.

Diferenţa dintre cei doi ca manifestare a dragostei este de fapt secretul apropierii dintre ei. Rareori dragostea este simţită şi trăită în acelaşi fel de cei doi. Rareori pasiunea are acelaşi chip şi aceeaşi profunzime, însă ceea ce-i diferenţiază pe cei doi este tocmai motivul care îi apropie mai intens. Întotdeauna diferenţa a creat întregul.

Sclavia timpului...

Trecutul este un prezent mort, iar viitorul un prezent ce se va naşte. Trecutul se scrie în amintiri şi în istorii nelăsând timpul să se piardă în neant. Un timp nepăstrat în vestigii este un timp mort, pe când adunat în file de istorie şi în rememorări poate fi readus în prezent şi în viitor. Timpul metamorfozat în trecut, prezent şi viitor dă sens mecanicist existenţei, ne supune forţat unui marş draconic până la epuizare totală, devenind sclavii unui ”nimic” abstract ce ne coordonează existenţa în cele mai mici detalii. O singură amăgire ne rămâne din trecut – amintirea, o singură iluzie prezentă - vieţuirea şi o singură himeră a timpului ce va să vie - speranţa.

Simţirea din vârtejul existenţei poate fi aceeaşi şi fără timp. Timpul a fost inventat fără să ştim ce ne aşteaptă, fără să avem conştiinţa lui în viitor şi cum ne va înrobi strivindu-ne sub paşii lui orice devenire, orice speranţă, orice gând. Tot ceea ce facem, săvârşim sub presiunea timpului, a ticăitului nemilos al ceasornicului, aruncaţi adesea în hăul lui fără fund orbecăind haotici în căutarea unei lumini limpezi spre o ieşire din tunelul timpului.

Ce am fi fără timp?... Ce am fi fără prezent, trecut şi viitor? Timpul este o noţiune inventată de om pentru a gestiona viaţa. Altfel am fi oameni între naştere şi moarte, răsărituri şi apusuri. N-am mai avea ani , ci doar treceri prin existenţă, numărând ierni sau primăveri, veri sau toamne.

Fără reper orar, fiecare zi şi fiecare noapte ar semăna între ele. Anotimpurile ar bate la uşă pe negândite. Doar din iarna în iarnă am şti că a mai trecut un an, timp în care conştiinţa n-a fost împovărată de ticăitul neostoit al ceasornicului.

Timpul, marea invenţie a omenirii, a zădărnicit totul, a spânzurat în secundele lui şi zilele noastre, a ucis viaţa tihnită şi a instalat haosul. Este paradoxal cum timpul poate distruge ordinea şi armonia, tocmai el cel care ar trebui să ne ordoneze viaţa până la perfecţiune. Timpul, înălţare şi cădere în forme nedefinite, răstimpuri de lungi aşteptări ce par milenii şi ani trecuţi ce par fâlfâiri ale clipei.

Snobism...

Am detestat întotdeauna pierderea de sine. Adică acea conştiinţă pierdută voit asupra a ceea ce reprezinţi ca individ. Pierderea reperelor valorii individuale reale, în schimbul unei supraevaluări determinată de criterii false, însă absolute în mintea celui ce se crede altceva decât ceea ce este, denotă suficienţă şi o existenţă lipsită de profunzime. În momentul în care îţi pierzi modestia şi simţul realităţii, indiferent cine ai fi şi pe ce treaptă socială te afli, eşti un om pierdut. Lumea ta, complicată în aparenţă, în realitate se mărgineşte într-un mod simplist la un ideal superfluu, o lume compusă din situaţii, obiecte sau conjuncturi fără o valoare reală. Persoana snoabă accede insistent spre acele culmi căreia nu aparţine prin esenţă, imită tot ceea ce este la modă, deşi stilul nu i se potriveşte, doar pentru a fi în rândul unei ”elite” de carton.

Orice împrejurare în care ia contact cu viaţa normală, cu oamenii de o anumită condiţie firească, simplă şi sănătoasă, i se par a fi sub demnitatea şi rangul căruia aparţine. Prin urmare tot ceea ce ”atinge” îi provoacă repulsie, considerând că lumea în care este obligat să existe alături de ceilalţi este mult sub condiţia socială pe care şi-a atribuit-o în propria închipuire.

Nu o singură dată am auzit persoane spunând că le este imposibil să mai trăiască într-un oraş de provincie şi că viaţa adevărată nu este decât în Bucureşti. Acolo simţi cu adevărat că trăieşti. Îţi poţi face ”shopingul” în magazine de firmă, nu la băcănia din colţ, doar în capitală poţi merge la restaurante şi localuri luxoase cu rezonanţă internaţională, numai în Bucureşti poţi avea acces la cele mai bune servicii, nu la meşteri de mâna a doua, acolo poţi vizita saloanele de înfrumuseţare cele mai ”ixpensiv” cu servicii pe măsura preţurilor etc. Apartenenţa la ”high-life”-ul social, într-un centru de unde emană şi se dă tonul unei astfel de vieţi, devenise pentru persoanele în cauză, o necesitate stringentă.

Priveam cu uimire cum fără nici un fel de reţinere erau pătrunse de importanţa acestui deziderat pe care îl urmăreau şi la care sperau cu îndârjire - viaţa elitelor, conform ultimei mode, departe de omul de rând ce emană tot felul de miasme a muncă şi viaţă grea. Cei mai mulţi dintre ei se ruşinau de originea ţărănească pe care o aveau, în schimb nu se jenau deloc să descrie modul în care au parvenit datorită unei conjuncturi favorabile. Şi mai mult de atât, cei mai mulţi depind în mare măsură de cineva care le asigură o existenţă fără griji, ei nefiind capabili să ia contact cu cealaltă societate în care se munceşte şi banul se câştigă cu efort. Astfel ”soţia soţului” şi ”beizadeaua lui tata” ca relaţii emfatice de tip parazit, sunt prezente peste tot la români, iar snobismul şi uşurinţa cu care unii de afiliază unei idei elitiste false, nu va dispărea atâta timp cât veniturile unora devin substanţiale fără prea mare efort.

Tăceri...

Tăcerea... nimic mai frumos, mai liniştitor, mai înălţător şi mai nobil decât tăcerea. Dar şi umilitoare atunci când celălalt ascunde răspunsuri într-o rece şi biciuitoare tăcere. Tăcerea, acea temniţă a cuvintelor nerostite, este o pedeapsă pentru celălalt ce nu se poate bucura de muzicalitatea mângâietoare a gândurilor rostite.
Din ce în ce mai des şi mai însinguraţi lăsăm tăcerile să ne unească într-o mare şi imensă nelinişte ce risipeşte iubirea în fum. În absolutul tăcerii dintre noi se destramă ce a fost frumos cândva, între sufletele noastre adăstând doar cuvintele strivite de priviri şi grimase chinuite de regret.

Dar sunt şi tăceri ce grăiesc din adâncul minţii şi al sufletului cuvinte mute aureolate de lumină transcendentă. În magia fascinantă a iubirii gândurile celor doi se împletesc din tăceri purtate în depărtări. Îmbrăţişaţi în gânduri, ori în apropieri ale trupului, tăcerea poate rosti mult mai multe cuvinte decât orice mărturisire a iubirii. Unul lângă altul se pot pierde în sfere de linişte sublimă vorbind doar spiritele lor întâlnite în absolut.

În singurătate te poţi refugia în adâncul infinit al gândurilor şi doar tăcerea să-ţi fie martor la frământarea cugetului făr’ de astâmpăr. Dansul tăcerii te poartă alene, rătăcitor pe tărâmuri de palide melancolii sau de amintiri creionate adânc în inimi de uitare. Şi laşi cortina tăcerii să întârzie mult până la începerea rostogolirii volburei de cuvinte. Parcă încă nu te-ai îndestulat cu liniştea dintre tine şi tine. Rămâi suspendat în tăcerea Raiului interior într-o înmărmurire ascetică a timpului uitat în anotimpuri trecute. Când sufletul tău zburdă în tăceri smerite, iar singurătatea îţi este împlinitoare, tăcerea îţi este iubire şi sfătuitor. Acolo în abisurile cele mai profunde ale tăcerii dezlegi enigme ce păreau ferecate cu chei pierdute în neant.

În tăceri totul pare pustiu fără înţelepciunea gândului zămislit din adierea de dincolo de noi. Iar atunci când pătrunzi cu înţelepciune sensul vieţii sufoci adesea cuvintele în tăceri zăgăzuind porniri de gând pustiitoare. Rostirile năucitoare ce se rostogolesc haotic fără oprelişte pustiesc în calea lor lăsând răni adânci în suflete răvăşite de furtuni. Tăcerea are valoare inestimabilă atunci când din adâncuri opreşte revărsarea vorbelor precum lama de cuţit. Rănile lăsate în urma lor se vindecă într-un târziu al cugetului strivit de cuvinte, însă stigmatul rămâne ascuns în murmurate tăceri şi aduceri aminte.

Sunt tăceri şi tăceri... Tăceri calde precum ploile de vară ce răcoresc şi împrospătează spiritul în ritmul ropotului ce acompaniază melancolic dansul gândurilor. Tăceri reci precum o boare de gheaţă la început de octombrie plumburiu ce cade nemiloasă asupra grădinii în prag de toamnă. Devastează tot în urma lor acoperind potecile spre celălalt cu întristări cernite. Tăceri înălţătoare în doi, când iubirea rosteşte poeme nescrise, când gândurile se încununează în linişti ancestrale, iar inimile bat în ritmul îmbrăţişărilor fără cuvinte.

Normalitate răsturnată...

În ultimii ani sentimentele noastre au luat-o razna. Pendulează între extreme: de la a iubi exagerat ceva ce nu merita, la a urî crunt fără să ştii exact motivul. Între apogeul iubiri şi al urii există o întreagă paletă de sentimente de toate nuanţele şi intensităţile, însă de multe ori nepotrivite contextului existenţial.

Ne înfuriem feroce pentru lucruri neesenţiale, în schimb acceptăm cu un zâmbet îngăduitor orice măgărie sau mitocănie ce pare inofensivă, lipsită de vinovăţie, acordându-i întotdeauna circumstanţe atenuante. Admitem printr-o acceptare blazată orice lucru care ar fi de netolerat şi ne enervăm isteric acolo unde situaţia cere calm şi înţelepciune. Apostrofăm o atitudine timidă, dar constructivă, ce încurajată ar putea crea progres şi suntem impasibili atunci când altul distruge totul în jur sub deviza ”noul înlocuieşte vechiul”.

Facem pasiuni absurde pentru lucruri sau idei fără valoare, în schimb ceea ce trebuie iubit şi apreciat este blamat şi aruncat la gunoi. Dăm gir unor nonsensuri doar pentru că ne îndestulează pentru moment simţurile, fără să avem perspectiva viitorului. Alegem glandular, nu cu raţiune, iar atunci când alegerea se întoarce împotriva noastră, ne lamentăm patetic surzilor.

Aproape că s-au inversat decenţa cu indecenţa, bunul simţ cu nesimţirea, toleranţa cu intoleranţa şi aproape nimic din jur nu denotă o revenire la normalitate. Dimpotrivă, suntem într-o cădere liberă spre… decădere. Am rupt bariera bunului simţ şi a decenţei trecând dincolo pe un tărâm al nesimţirii ce pare mult mai facil şi mai supus instinctelor noastre primare. Nu trebuie să mai avem reţineri şi înfrânări de nici un fel, prin urmare ”animalul” interior poate fi lăsat liber.

Poate că şi vremurile haotice în care trăim dictează ce şi cum să iubim sau ce şi cum să urâm, dar parcă nimic din ce a fost odată manifestare a unui sentiment uman potrivit unei situaţii, acum nu mai este la fel. Se pare că şi sentimentele s-au adaptat realităţii răsturnate ce a devenit normalitate pentru mulţi dintre noi, zăpăcindu-i de-a dreptul pe ceilalţi care au rămas într-o existenţă firească şi decentă a lucrurilor.

Tindem spre ceva fără precedent. Realitatea pare o învălmăşeală a valorilor cele mai multe dintre ele răsturnate sau în curs de a-şi schimba ”greutatea”. Nu mai punem accent pe ceea ce odată era considerat valoare morală şi umană, dimpotrivă, acum non-valoarea are mare căutare.

În condiţiile acestea este firesc ca si interioritatea noastră să aibă de suferit. Căutând absurdul în orice situaţie, în loc să apreciem naturalul, simplitatea şi firescul, pierdem gustul pentru valorile autentice. Normalitatea nu mai este la modă, nu se evidenţiază cu nimic, nu aduce în prim plan decât decenţa şi respect pentru ceilalţi, pe când aberaţiile sunt şocante, pot uimi restul turmei, pot stârni admiraţie şi invidie. Deja raportul de forţe este inechitabil. Sunt mult prea puţini cei ce percep firescul lucrurilor în raport cu ceilalţi care s-au integrat perfect în absurd şi va fi din ce în ce mai greu o integrare a celor mulţi în lumea celor puţini. De aceea cei rămaşi oneşti valorilor autentice şi într-o normalitate afectivă faţă de ele, riscă să se alieneze, devenind o categorie de ”ciudaţi” pentru ceilalţi ”normali”.

Miracolul vieţii...

Miracolul vieţii încredinţat de Dumnezeu femeii este pentru femeia-mama desăvârşirea ei ca opera a Lui. Nimic nu împlineşte mai adânc decât aducerea pe lume a puiului de om, suflet rupt din sufletui ei, esenţă şi materie din trupul ei. A fi mamă este o devenire unică, ancestrală, de dincolo de orice înţelegere şi explicaţie ştiinţifică. Aproape din nimic şi într-un mod cu totul miraculos se zămileşte viaţa. Între femeia ce va deveni mamă şi pruncul ce încă n-a văzut lumina se crează o legătură transcendentă ce va continua atâta vreme cât vor fi împreună pe pământ sau după ce printr-o vrere divină, unul dintre ei trece într-o altă dimensiune. Legatura aceasta este inexplicabilă în cuvinte pentru cine nu a trait sentimentul matern.

Maternitatea metamorfozează femeia. Ea nu va mai fi doar perechea bărbatului alaturi de care se bucură şi se dăruieşte într-o comuniune tainică, ci şi cea care crează altă viaţă. Aşa cum creatorul conferă operei sale tot ceea ce reprezintă el ca interioritate şi afect, tot aşa, mama devine artistul care cu o mână nevăzută compune cea mai valoroasă opera de artă din viaţa ei – propriul copil - ce va duce miracolul vieţii mai departe. Opera artistului este de fapt transpunerea fiinţei sale într-o altă formă reprezentată de frumosul estetic aşa cum îl percepe creatorul. Între creator şi creaţie se naşte o uniune tainică, creaţia fiind ruptă din creator, iar acesta nu o poate gândi decât ca o parte din fiinţa lui. Aceeaşi prefacere la un nivel spiritual superior, transcendent în caracterul său cosmic, se crează între mamă şi pruncul ei.

Din clipa în care a fost atinsă de magia divină a maternităţii, femeia va şti să se dăruiască şi să iubească diferit. Femeia este fiinţa în care Dumnezeu şi-a pus toată speranţa de iubire în toate formele ei. Atât cât îndeplineşte menirea sa pe acest pământ, dragostea ei va căpăta alt chip atunci când se dăruieşte celor pe care îi iubeşte. Dragostea pentru bărbat, dragostea pentru părinţi, dragostea pentru apropiaţi şi pentru prieteni va fi cu totul alta. Iubirea pentru pruncul ei este sublimul şi curăţenia oricărui sentiment şi este incomparabilă cu tot ceea ce înseamnă iubire pământeană. Femeia-mama nu-şi iubeşte copilul doar fizic. Pentru femeie, o dată cu venirea pe lume a incredibilei minuni, ea capătă ceva din sacralitatea Primei Mame şi a pruncului său Isus. Fecioara cu pruncul ca reprezentare cosmică se regăseşte spiritual în fiecare femeie ce devine mamă.

Imaginea femeii-mamă în devenire sau a mamei cu pruncul în braţe sunt înduioşătoare pentru oricine priveşte cu ochii celui ce vede dincolo de un act firesc de perpetuare al speciei umane. Minunea trebuie privită în duioasa ei frumuseţe cu respect divin, amintindu-ne că fiecare dintre noi suntem pe acest pământ prin voia Lui, născuţi dintr-o femeie ce ne este sau ne-a fost mamă.

Intrebări şi răspunsuri...

De ce ne ferim să răspundem la unele întrebări? Din simplul motiv că percepţia noastră legată de obiectul întrebării, poate fi total diferită de cea a celui ce întreabă. Cuvintele nu ne sunt întotdeauna la îndemână pentru că răspunsul nu ar reflecta adevărul aşteptat sau, un răspuns venit ca o lovitură de trăsnet, fără delicateţe, ar putea răni mai tare decât o rană provocată fizic. Ştim că nu întotdeauna suntem pregătiţi să spunem adevărul sau ceea ce gândim. Adevărul nu este uşor de acceptat, iar ceea ce am spune ar putea deranja până la isterie. Este de preferat un răspuns laconic, o eschivare subtilă, neîmpărtăşind sentimentele şi gândurile noastre. Apoi există şi reversul. Nu întotdeauna cel care aşteaptă răspunsul este pregătit să-l afle. Atunci cel de la care se aşteaptă un răspuns preferă să tacă sau să evite elegant un răspuns care ar putea răni.

Sunt şi persoane care preferă un adevăr tare şi dur, în locul unuia călduţ şi blând. Preferă să ştie realitatea la care se raportează pentru a schimba ceva dacă se mai poate schimba. Altfel, cei care aleg amăgirea unui adevăr spus pe jumătate sau o minciună nevinovată, riscă să fie depăşiţi de evenimente şi să rămână în afara realităţii. Evenimentele trebuie trăite indiferent cât de crudă este realitatea şi indiferent cât de tare afectează conştiinţa. Numai cine trăieşte în prezent poate gestiona trecutul şi viitorul. Primind răspunsuri satisfăcătoare la întrebări şi dileme, oamenii pot croi acele situaţii favorabile în care îşi află locul potrivit.

Dar sunt şi situaţii când ştim dinainte răspunsul la întrebare. Este un mod de adresare a întrebării doar pentru a primi confirmarea de autenticitate a modului nostru de gândire. Alteori contestăm toate răspunsurile pe care le primim, doar pentru că nu corespund raţiunii noastre care poate fi greşită. Cei care nu sunt de acord cu noi, nu înseamnă că n-au dreptate, dimpotrivă. Atunci când mai multe răspunsuri îmbracă aceeaşi formă şi mai ales conţinut este limpede că relevă adevărul sau o parte importanta de adevăr. Este greşit să ne încăpăţânăm să mizăm pe varianta adevărului nostru atunci când o bună parte dintre cei intervievaţi ţi-au spus altceva.

Pot fi şi răspunsuri care ne îndrumă pe o pistă falsă. Nu întotdeauna ceea ce gândim, lucru care poate fi benefic pentru noi, reprezintă acelaşi lucru şi pentru alţii. Atunci este mai bine să ne urmăm intuiţia şi să facem aşa cum ne dictează conştiinţa fără a ţine cont de ceilalţi. În acest caz riscurile asumate sunt bonus. În fond în orice situaţie, există un risc mai mare sau mai mic, însă dacă calea spre dezlegarea unei dileme este bătătorită de alţii, este bine să urmăm aceeaşi cale. Orice abatere sau testare a unei noi metode de aflare a răspunsului este timp pierdut în van.

Cunoaşterea realităţii presupune un interminabil interogativ, iar răspunsurile pot fi căi pentru acceptarea sau contestarea ei. Indiferent de răspunsul aflat pasul următor deschide calea unor noi întrebări şi evident unor noi răspunsuri…