Motivaţii...

„Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.” Octavian Paler

Mai devreme sau mai târziu înţelegem că acţiunile noastre rareori sunt întâmplătoare, cel mai adesea ele au un întemeiat suport al motivaţiei. Tot ceea ce facem şi desfacem este rezultatul unei determinări conştiente sau fals inconştiente. Adesea spunem că am înfăptuit un lucru fără să avem prea mult discernământ, însă în această mărturisire de multe ori stă ascuns un adevăr. Sunt rare cazurile când discernământul lipseşte în totalitate, în cele mai multe situaţii ne este teamă sau jenă să recunoaştem adevărata determinare, în propria conştiinţă motivul fiind unul foarte limpede şi real.

Fiecare dintre noi simte un gol sau o ruină interioară, fiecare dintre noi are ceva de reproşat existenţei, neîmpliniri devastatoare, uneori cruciale ce fac viaţa un întreg calvar. Însă nimeni nu poate trăi o viaţă întreagă sau perioade lungi cu simţirea ciopârţită, cu sufletul pe jumătate sfâşiat, orbecăind debusolat în căutarea acelei oaze salvatoare de împlinire în care se poate regăsi. Prin urmare compensarea trebuie căutată şi aflată. Mai mereu şi în mod instinctual, fiecare află această echilibrare în ceva ce-i stă la îndemână şi rareori adoptă o metodă radicală de rupere totală a echilibrului precar pentru a înlocui totul cu ceva nou. În general rămânem prinşi într-un anumit plan de care nu avem puterea să ne desprindem total, căutând  o compensare în exteriorul lui. Este soluţia de compromis aleasă ca fiind una potrivită în schimbul unei rupturi totale, unui necunoscut în care ne-am putea rătăci definitiv.

Întotdeauna motivul survine ca o forţă pentru a echilibra o nevoie personală, o lipsă materială, sufletească sau spirituală, un ceva de care suntem frustraţi. Nevoia aceasta de umplere a golurilor interioare, se acumulează pe parcursul vieţii, devine explozivă, apoi riscă să rupă echilibrul precar dacă nu este compensată cu o alternativă. Dorinţa de echilibrare este firească şi face parte dintr-un întreg proces prin care tindem permanent spre împlinire materială, sufletească şi spirituală. Însă dacă în urma evoluţiei individuale în plan spiritual înţelegem că partea materială are o mai mică importanţă, nu acelaşi lucru se va întâmpla cu sufletul şi spiritul. Acestea vor tânji necontenit bucuria eliberării şi întregirii lor, vor căuta permanent piesa de puzzle lipsă din peisajul lor emoţional şi afectiv, astfel încât simţirea să se îndestuleze de satisfacţia binelui interior, iar spiritul de bucuria înălţării.

Fără această evadare, fără a gusta din când în când dintr-o altă realitate, poate chiar amăgitoare, ar fi imposibil ca viaţa să poată fi trăită firesc, fără depresii sau căderi în hăuri fără speranţă. Trăim adesea în tensiuni paralizante, ţintuiţi în situaţii fără ieşire sau fără speranţă de schimbare, suntem la îndemâna destinului pe care ni l-am ales sau… ne-a ales. Simţind acut pustiul interior, ne lăsăm duşi de valul poate iluzoriu, poate nu, al unei simple bucurii la care avem pe deplin dreptul. Avem nevoie de aceste supape de refulare concretizate în momente de bucurie personală prin care tensiunea să se disipeze, în felul acesta lăsând loc unei eventuale noi acumulări de insatisfacţie.

Din păcate o parte din acţiunile semenilor adesea sunt uimitoare şi de neînţeles pentru cei din jur. Fiecare se avântă să îi categorisească într-un fel anume, conform limitei lor de înţelegere, fără să ştie ce determină acea acţiune. Uită că ei la rândul lor acţionează în acelaşi mod. Tendinţa celor din jur este să acuze fără să aibă prea multe elemente relevante referitoare la viaţa celui acuzat. Dacă acuzatorii ar şti şi adevăratul motiv al manifestării celorlalţi, deşi nu-i priveşte nici pe departe, nu s-ar mai grăbi să arunce cu pietre, ci ar acorda dreptul legitim al fiecăruia de a evada din realitatea lor chinuitoare. Cauza, ”ceva”-ul acela mistuitor este uneori şocant, cel ce a ridicat piatra rămâne perplex în faţa suferinţei ce i-a determinat să acţioneze aşa. Apoi, propria conştiinţă trezită la realitate şi coborâtă în planul înţelegerii, acordă mai multă ”libertate” celui învinuit.