Un vis

Copilăria mi-am petrecut-o într-un cartier al Constanţei alături de părinţi şi bunici.
În aceeaşi curte, nu foarte mare, locuia cu noi şi un unchi, fratele mai mic al tatălui meu împreună cu familia. Eram o mulţime de suflete acolo, dar ne simţeam bine. Vara mergeam cu bunicul la plajă la Tataia, o zonă învecinată cu Mamaia de unde de fapt îşi luase şi numele. Apoi veneam acasă, iar bunica ne aştepta cu masa pusă afară sub umbra deasă a viţei de vie. Terminasem clasa a doua şi în vara aceea am avut un vis.

Locuiam separat de bunici si de fratele tatălui meu, iar bunicul avea în fundul curţii o mică odaie numai a lui. Era separată total de restul casei şi avea acolo tot ce-i trebuia pentru a fi singur cu cărţile lui bisericeşti, unde îşi putea spune în linişte rugăciunile şi unde se simţea doar el cu Dumnezeu. Era foarte credincios, poate chiar habotnic. Am realizat mult mai târziu că pe lângă credinţa autentică era prins şi într-o anumită stare dogmatică ce nu-i permitea să privească altfel lucrurile decât prin prisma convingerilor pe care le avea. Am fost prima lui nepoată dintr-un şir de nepoate de la toţi cei trei fii ai săi, ultimul copil născut din acest şir de nepoţi, fiind un băiat. Dar pentru că Dumezeu îi dăduse numai băieţi, prima fată născuta a fost şi prima nepoată preferată. Simţeam că mă iubea într-un fel aparte, îşi punea în mine toată speranţa şi credinţa lui. Mă lua cu el la biserică în fiecare duminică, încerca să mă înveţe rugăciuni, îmi dădea voie să-i răsfoiesc teancurile de cărţi bisericeşti din care nu înţelegeam mare lucru, însă îl vedeam cu lacrimi în ochi atunci când simţea că sunt interesată de ele. Bunicul era un om înalt şi vânjos, avea o tinută impunătoare si un mers molcom şi apăsat. Fusese şi era încă un bărbat frumos. Avea nişte ochi albaştri calzi şi un zâmbet simplu special pentru mine. Când mă vedea se lumina la faţă.

Se retrăgea adesea în cămăruţa lui, mai ales după ce se certa cu bunica pe care o considera leneşă şi certată cu ale gospodăriei. Erau într-o permanentă stare tensionată. El ar fi vrut să se mute undeva la ţară în atmosfera bucolică a satului, să crească animale, să cultive legume, să aibă parte de simplitatea unei vieţi ancestrale. Gustul acesta pentru simplitatea vieţii la ţară l-am moştenit şi eu şi cred că nu voi avea linişte până când nu voi împlini acel vis al bunicului meu. La un moment dat şi-a cumpărat o casă cu curte şi grădină într-un cartier mărginaş al Constanţei. Creştea două capre, avea zece găini, făcea brânză, cultiva legume, avea câteva rânduri de viţă de vie şi era fericit în singurătatea lui. Locuia acolo singur pentru că bunica nici nu voia să audă să se mute acolo cu el. De fapt acesta a fost unul dintre motivele de permanentă neînţelegere dintre ei, iar la ţară este nevoie de o mână de femeie care să susţină efortul bărbatului. Însă în zadar s-au luptat o viaţă întreagă pentru asta. Fiecare şi-a văzut de viaţa lui, separat şi încrâncenat.

Viaţa bunicului meu s-a desfăşurat apoi între casa de la ţară şi casa din oraş. Stătea mai mult la ţară, dar când şi când venea şi pe acasă, timp pe care şi-l petrecea numai în cămăruţa lui din fundul curţii. Cum venea acasă stăteam mai mult cu el acolo în acea linişte a lui pe care o iubea atât de mult. Mă accepta cu mare bucurie.
Cămăruţa bunicului avea un ochi de geam ce dădea undeva în spatele casei, pe care nu se zărea decât zidul vecinilor şi câteva lucruri puse alandala pe zidul lor. Era un fel de loc dosnic de depozitare al lucrurilor pe care cei ai casei nu le foloseau permanent. Pe fereastra aceea mica priveam adesea când urcam în patul bunicului. Nu vedem nimic altceva decât o imagine identica de fiecare dată, austeră şi cenuşie. Apoi într-o noapte am avut un vis. Se făcea că privind pe acea fereastra, în spatele ei era o gradină superbă, cu pomi fructiferi, cu rânduri de legume, cu multa verdeaţă şi un strat de gladiole de toate culorile. Imaginea aceea apoi pe parcursul vieţii mi-a revenit în gând adesea, deşi cămăruţa aceea fusese demolată demult, însă imaginea ei şi cea din vis au rămas acolo undeva in amintirile mele.

Au trecut anii. Bunicii s-au dus la cele veşnice. Casa a fost vândută, iar noi ne-am mutat într-un apartament de bloc. Apoi m-am căsătorit, iar părinţii mei, cu banii de pe casa în care am copilărit au cumpărat un teren într-o zonă mărginaşă a Constanţei. Au construit o cameră cu o mica terasă şi şi-au creat un confort strict necesar pentru a putea locui vara acolo şi a avea grijă de gradină. Au mai trecut câţiva ani. Pomii fructiferi au ajuns la maturitate, legumele rodesc în fiecare an, iar părinţii mei se bucură de o bătrâneţe liniştită. Într-una din zilele unei veri când totul era pe rod, mi-am aruncat privirea pe fereastra care dădea în grădină. Am avut o revelaţie. Grădina era cea din visul meu din copilărie, iar fereastra cea prin care priveam din camera bunicului. În amintiri mi-au revenit năvalnic acele imagini pe care le păstram cu mare drag precum o comoara de suflet. Era gradina pe care o visasem, identică. Imaginea era incredibil de reală. Nu lipseau nici gladiolele. Tabloul care mi se înfăţişa privirii m-a uluit de-a dreptul lăsându-mă înmărmurită în faţa imaginii neaşteptate.

Apoi în timp am tot gândit la acea imagine din vis materializata în real şi mi-am spus că nu poate fi o simpla întâmplare. Probabil că viitorul se află undeva în conştiinţa noastră într-o stare latentă şi când şi când ni se revelează sub forma unor imagini reale.