Edificiul iubirii...

Iubirea se zideşte, iubirea ne zideşte, iubirea este unealtă şi adevăr, iubirea este edificiul în cupola căruia bat clopote de sărbătoare.

O vorba de profundă înţelepciune spune că iubirea se construieşte. Adevărul rostit poartă în el o întreagă şi neostoita muncă sisifică de a zidi edificiul iubirii, precum un panteon comun al celor doi în liniştea şi sfinţenia căruia nu pătrunde decadenţa unei uniuni mărunte. Fiecare dintre cei doi aleşi printr-o tainică ”cununie” au datoria să privească cu smerită considerare şi dăruire această lucrare care în finalul fericit al ei va deveni o operă de artă. Numai când cei doi mână de mână devin creatori întru frumos, zidind împreună ceea ce El le-a dăruit ca piatră de început, numai atunci dragostea poate avea sensul şi curăţenia iubirii autentice. Iar temelia întregii zidiri este spiritul celor doi, fiecare dintre ei venind în operă cu deschidere şi sinceritate, cu simplitatea şi naturaleţea valorilor autentice.

Fără năzuinţă de înălţare prin iubirea, percepţia comună a dragostei se va reduce la un sentiment ce nu are decât finalitate fizică, mult prea decăzut, ivit din porniri primitive ale fiinţei. Pornirea instinctuală şi beţia inefabilului sentiment nu sunt suficiente pentru a crea minuni. Plutirea şi pierderea în plăceri explozive egale cu clipa nu sunt durate în veşnicia de dincolo de lume, ori ceea ce zideşti aici cu talent folosind ca unealtă spiritul îngemănat, va dura peste timp şi după timp.

Dragostea aceasta întemeiată şi zidită pe alte norme decât cele pur umane este o contopire a lui eros cu agape. Deşi cele două iubiri în mod firesc sunt diferite, erosul fiind iubirea omenească, iar agape iubirea divină prin care Dumnezeu îşi pogoară harul asupra iubirii umane, în astfel de opere de artă, cele două iubiri devin una singură. Se întrepătrund, dăruind prin Dumnezeu inimilor îndrăgostite, deschise de credinţă, iubirea fără de păcat, netemătoare de a se stinge. În fapt, iubirea autentică este cea spirituală, iubirea trupului fiind doar o prelungire imperfectă în peisajul iubirii spirituale. Aşadar, dragostea compusă din divin şi omenesc este precum expresia artistului cu talent, expresie încărcată cu vibraţii de dincolo de cer pe care o transpune sublim în opera sa.

Creaţia concretizată în operă de artă este într-o necontenită modelare ce urmăreşte forma cea mai sublimă de armonie a contopirii celor două spirite, la această îmbrăţişare sufletele fiind martore. Căderile unuia sunt şi prăbuşirile celuilalt, înălţarea unuia este şi zborul celuilalt. Asta nu înseamnă că totul se trăieşte la unison, într-o idealizare absolută, fără ca fiecare să rămână el însuşi. Cei doi simt şi respiră separat, dar au acelaşi aer şi aceeaşi cale spre Cer. Sunt două fiinţe ”străine” una de cealaltă, cu două eu-uri împletite, cu ecouri ale gândurilor şi simţirii ce rezonează cu vibraţiile celuilalt. Distanţa este percepută abstract, între ei torcându-se firul Ariadnei, legătură invizibilă ce apropie depărtarea, oriunde ei s-ar afla. Se percep spiritual şi prin vibraţii extrasenzoriale, telepatic, în fapt o uniune tainica dincolo de înţelesul banal al relaţiei. Dragostea ca sentiment uman, metamorfozată într-o iubire Înaltă, dezvăluie o nouă identitate a ei. Uniunea dintre cei doi este mai mult decât o simplă vecinătate sau apropiere, între ei se creează un spaţiu nedefinit ce va radia totalitatea sentimentelor ce-i uneşte însă ”învolburate” nu ca intensitate pe orizontală, ci în adânc şi spre Cer.