Frica de a fi noi înşine...

”Uneori nu e nevoie decât să iei decizia să fii fericit.”

Pare simplu atunci când accepţi ceea ce ţi se oferă cu deschidere şi sinceritate. Important este să ”vezi” dincolo de obstacole şi consecinţe, adesea fabricate de propria minte, imaginate ca fiind dezastruoase. Avem tendinţa dintr-o teamă iraţională să creăm monştri, un fel de bau-bau pe care îi resuscităm de fiecare dată când se deschide o minimă perspectivă de fericire. Nu trebuie să avem bucurii şi nici să ne pierdem în fericiri prea mari, dacă acestea nu sunt în limitele moralei! Este un îndemn absurd ce vine dintr-o normalitate inventată de alţii şi inoculată nouă printr-o educaţie prostească. De aceea ucidem cea mai mică şansă de viaţă a ”păcatelor”, le retezăm capetele din rădăcină pentru a nu se naşte în noi vreo emoţie care ar putea stârni satisfacţii fireşti. Fericirea şi bucuria, confundate adesea cu plăcerile deşănţate, destrăbălarea, libertinajul, au devenit pentru omul ”crescut” într-o epocă de constrângeri şi interdicţii, acele stări sufleteşti pe care le respinge într-un mod iraţional. Fără nici un temei se ascunde în faţa unei simţiri ce ar putea să-i dăruiască acea bucurie împlinitoare sau linişte sufletească care l-ar situa într-un plan al umanităţii fireşti.

Există un refuz inconştient de a trăi viaţa, cel mai adesea viaţa ne trăieşte pe noi. Nu ştim să fim noi înşine. Tot timpul gândim ceva şi facem altceva în totală contradicţie cu gândul născut. Ne refugiem în simţiri chinuitoare, refuzând să aflăm şi o altă stare ce ar putea salva sufletul de o temniţă nemeritată. Din teama de nu greşi şi de a nu încălca ”legi” impuse de dogme ruginite, ne strivim sufletul sub apăsarea de plumb a inimii. Ducem ”poveri” pe care le vom lua cu noi ”dincolo” cu regretul că aici n-am trăit cu adevărat. Am primit viaţa ca pe un dar şi am trăit-o pe jumătate sau poate nici atât.

Într-o viaţă ai vreme să fii tot ce n-ai fost şi ţi-ai dorit să fii. Aşa ar fi firesc să fie, însă în individualitatea noastră depindem de ceilalţi. A fi tu însuţi este echivalent cu a fi singur. Trebuie ca tu să clocoteşti de dorinţa de a-ţi trăi viaţa, de a risca totul şi de nu rata nimic din ceea ce ţi se deschide la orizont pentru a te identifica cu eu-ul tău. Experienţa este tentantă, în schimb în jur simţi pustiul. Nimeni nu te susţine atunci când vrei să fii tu însuţi. Aproape toată viaţa facem ce vor alţii şi în pauzele lor de dorinţă, când obosesc să dea ordine, avem îngusta şi fragila libertate de a ne bucura câteva clipe efemere de sentimentul că trăim. În rest respirăm prin alţii, privim prin ochii lor, până şi gândurile ne sunt furate şi aruncate la gunoi. Ei ni se insinuează în conştiinţă şi în carne. Depindem clipa de clipa de ceea ce sunt ceilalţi, iar noi existăm prin ei într-o înrobire fără trup. Sufletul este al lor, abuzează de el trăgând în toate părţile, îl sfărâmă în bucăţi şi-l aruncă în cele patru zări. Iar noi rămânem pustii suspendaţi în realităţi fără noimă, în episoade ale vieţii pe care le trecem sub timp fără să trăim. Suntem abulici, nu mai deosebim noaptea de zi, căderea de înălţare, viaţa de ”moarte”. Devenim morţi vii. Ne târâm în existenţă pe un drum demult apus, până la final. Nu mai aşteptăm nimic de la acest drum, nu mai aşteptăm să întâlnim nimic ce ar putea să ne redea viaţa. La final nu-i decât moartea.