Trecutul este un prezent mort, iar viitorul un prezent ce se va naşte. Trecutul se scrie în amintiri şi în istorii nelăsând timpul să se piardă în neant. Un timp nepăstrat în vestigii este un timp mort, pe când adunat în file de istorie şi în rememorări poate fi readus în prezent şi în viitor. Timpul metamorfozat în trecut, prezent şi viitor dă sens mecanicist existenţei, ne supune forţat unui marş draconic până la epuizare totală, devenind sclavii unui ”nimic” abstract ce ne coordonează existenţa în cele mai mici detalii. O singură amăgire ne rămâne din trecut – amintirea, o singură iluzie prezentă - vieţuirea şi o singură himeră a timpului ce va să vie - speranţa.
Simţirea din vârtejul existenţei poate fi aceeaşi şi fără timp. Timpul a fost inventat fără să ştim ce ne aşteaptă, fără să avem conştiinţa lui în viitor şi cum ne va înrobi strivindu-ne sub paşii lui orice devenire, orice speranţă, orice gând. Tot ceea ce facem, săvârşim sub presiunea timpului, a ticăitului nemilos al ceasornicului, aruncaţi adesea în hăul lui fără fund orbecăind haotici în căutarea unei lumini limpezi spre o ieşire din tunelul timpului.
Ce am fi fără timp?... Ce am fi fără prezent, trecut şi viitor? Timpul este o noţiune inventată de om pentru a gestiona viaţa. Altfel am fi oameni între naştere şi moarte, răsărituri şi apusuri. N-am mai avea ani , ci doar treceri prin existenţă, numărând ierni sau primăveri, veri sau toamne.
Fără reper orar, fiecare zi şi fiecare noapte ar semăna între ele. Anotimpurile ar bate la uşă pe negândite. Doar din iarna în iarnă am şti că a mai trecut un an, timp în care conştiinţa n-a fost împovărată de ticăitul neostoit al ceasornicului.
Timpul, marea invenţie a omenirii, a zădărnicit totul, a spânzurat în secundele lui şi zilele noastre, a ucis viaţa tihnită şi a instalat haosul. Este paradoxal cum timpul poate distruge ordinea şi armonia, tocmai el cel care ar trebui să ne ordoneze viaţa până la perfecţiune. Timpul, înălţare şi cădere în forme nedefinite, răstimpuri de lungi aşteptări ce par milenii şi ani trecuţi ce par fâlfâiri ale clipei.
Simţirea din vârtejul existenţei poate fi aceeaşi şi fără timp. Timpul a fost inventat fără să ştim ce ne aşteaptă, fără să avem conştiinţa lui în viitor şi cum ne va înrobi strivindu-ne sub paşii lui orice devenire, orice speranţă, orice gând. Tot ceea ce facem, săvârşim sub presiunea timpului, a ticăitului nemilos al ceasornicului, aruncaţi adesea în hăul lui fără fund orbecăind haotici în căutarea unei lumini limpezi spre o ieşire din tunelul timpului.
Ce am fi fără timp?... Ce am fi fără prezent, trecut şi viitor? Timpul este o noţiune inventată de om pentru a gestiona viaţa. Altfel am fi oameni între naştere şi moarte, răsărituri şi apusuri. N-am mai avea ani , ci doar treceri prin existenţă, numărând ierni sau primăveri, veri sau toamne.
Fără reper orar, fiecare zi şi fiecare noapte ar semăna între ele. Anotimpurile ar bate la uşă pe negândite. Doar din iarna în iarnă am şti că a mai trecut un an, timp în care conştiinţa n-a fost împovărată de ticăitul neostoit al ceasornicului.
Timpul, marea invenţie a omenirii, a zădărnicit totul, a spânzurat în secundele lui şi zilele noastre, a ucis viaţa tihnită şi a instalat haosul. Este paradoxal cum timpul poate distruge ordinea şi armonia, tocmai el cel care ar trebui să ne ordoneze viaţa până la perfecţiune. Timpul, înălţare şi cădere în forme nedefinite, răstimpuri de lungi aşteptări ce par milenii şi ani trecuţi ce par fâlfâiri ale clipei.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu