Am detestat întotdeauna pierderea de sine. Adică acea conştiinţă pierdută voit asupra a ceea ce reprezinţi ca individ. Pierderea reperelor valorii individuale reale, în schimbul unei supraevaluări determinată de criterii false, însă absolute în mintea celui ce se crede altceva decât ceea ce este, denotă suficienţă şi o existenţă lipsită de profunzime. În momentul în care îţi pierzi modestia şi simţul realităţii, indiferent cine ai fi şi pe ce treaptă socială te afli, eşti un om pierdut. Lumea ta, complicată în aparenţă, în realitate se mărgineşte într-un mod simplist la un ideal superfluu, o lume compusă din situaţii, obiecte sau conjuncturi fără o valoare reală. Persoana snoabă accede insistent spre acele culmi căreia nu aparţine prin esenţă, imită tot ceea ce este la modă, deşi stilul nu i se potriveşte, doar pentru a fi în rândul unei ”elite” de carton.
Orice împrejurare în care ia contact cu viaţa normală, cu oamenii de o anumită condiţie firească, simplă şi sănătoasă, i se par a fi sub demnitatea şi rangul căruia aparţine. Prin urmare tot ceea ce ”atinge” îi provoacă repulsie, considerând că lumea în care este obligat să existe alături de ceilalţi este mult sub condiţia socială pe care şi-a atribuit-o în propria închipuire.
Nu o singură dată am auzit persoane spunând că le este imposibil să mai trăiască într-un oraş de provincie şi că viaţa adevărată nu este decât în Bucureşti. Acolo simţi cu adevărat că trăieşti. Îţi poţi face ”shopingul” în magazine de firmă, nu la băcănia din colţ, doar în capitală poţi merge la restaurante şi localuri luxoase cu rezonanţă internaţională, numai în Bucureşti poţi avea acces la cele mai bune servicii, nu la meşteri de mâna a doua, acolo poţi vizita saloanele de înfrumuseţare cele mai ”ixpensiv” cu servicii pe măsura preţurilor etc. Apartenenţa la ”high-life”-ul social, într-un centru de unde emană şi se dă tonul unei astfel de vieţi, devenise pentru persoanele în cauză, o necesitate stringentă.
Priveam cu uimire cum fără nici un fel de reţinere erau pătrunse de importanţa acestui deziderat pe care îl urmăreau şi la care sperau cu îndârjire - viaţa elitelor, conform ultimei mode, departe de omul de rând ce emană tot felul de miasme a muncă şi viaţă grea. Cei mai mulţi dintre ei se ruşinau de originea ţărănească pe care o aveau, în schimb nu se jenau deloc să descrie modul în care au parvenit datorită unei conjuncturi favorabile. Şi mai mult de atât, cei mai mulţi depind în mare măsură de cineva care le asigură o existenţă fără griji, ei nefiind capabili să ia contact cu cealaltă societate în care se munceşte şi banul se câştigă cu efort. Astfel ”soţia soţului” şi ”beizadeaua lui tata” ca relaţii emfatice de tip parazit, sunt prezente peste tot la români, iar snobismul şi uşurinţa cu care unii de afiliază unei idei elitiste false, nu va dispărea atâta timp cât veniturile unora devin substanţiale fără prea mare efort.
Orice împrejurare în care ia contact cu viaţa normală, cu oamenii de o anumită condiţie firească, simplă şi sănătoasă, i se par a fi sub demnitatea şi rangul căruia aparţine. Prin urmare tot ceea ce ”atinge” îi provoacă repulsie, considerând că lumea în care este obligat să existe alături de ceilalţi este mult sub condiţia socială pe care şi-a atribuit-o în propria închipuire.
Nu o singură dată am auzit persoane spunând că le este imposibil să mai trăiască într-un oraş de provincie şi că viaţa adevărată nu este decât în Bucureşti. Acolo simţi cu adevărat că trăieşti. Îţi poţi face ”shopingul” în magazine de firmă, nu la băcănia din colţ, doar în capitală poţi merge la restaurante şi localuri luxoase cu rezonanţă internaţională, numai în Bucureşti poţi avea acces la cele mai bune servicii, nu la meşteri de mâna a doua, acolo poţi vizita saloanele de înfrumuseţare cele mai ”ixpensiv” cu servicii pe măsura preţurilor etc. Apartenenţa la ”high-life”-ul social, într-un centru de unde emană şi se dă tonul unei astfel de vieţi, devenise pentru persoanele în cauză, o necesitate stringentă.
Priveam cu uimire cum fără nici un fel de reţinere erau pătrunse de importanţa acestui deziderat pe care îl urmăreau şi la care sperau cu îndârjire - viaţa elitelor, conform ultimei mode, departe de omul de rând ce emană tot felul de miasme a muncă şi viaţă grea. Cei mai mulţi dintre ei se ruşinau de originea ţărănească pe care o aveau, în schimb nu se jenau deloc să descrie modul în care au parvenit datorită unei conjuncturi favorabile. Şi mai mult de atât, cei mai mulţi depind în mare măsură de cineva care le asigură o existenţă fără griji, ei nefiind capabili să ia contact cu cealaltă societate în care se munceşte şi banul se câştigă cu efort. Astfel ”soţia soţului” şi ”beizadeaua lui tata” ca relaţii emfatice de tip parazit, sunt prezente peste tot la români, iar snobismul şi uşurinţa cu care unii de afiliază unei idei elitiste false, nu va dispărea atâta timp cât veniturile unora devin substanţiale fără prea mare efort.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu