Tăcerea... nimic mai frumos, mai liniştitor, mai înălţător şi mai nobil decât tăcerea. Dar şi umilitoare atunci când celălalt ascunde răspunsuri într-o rece şi biciuitoare tăcere. Tăcerea, acea temniţă a cuvintelor nerostite, este o pedeapsă pentru celălalt ce nu se poate bucura de muzicalitatea mângâietoare a gândurilor rostite.
Din ce în ce mai des şi mai însinguraţi lăsăm tăcerile să ne unească într-o mare şi imensă nelinişte ce risipeşte iubirea în fum. În absolutul tăcerii dintre noi se destramă ce a fost frumos cândva, între sufletele noastre adăstând doar cuvintele strivite de priviri şi grimase chinuite de regret.
Dar sunt şi tăceri ce grăiesc din adâncul minţii şi al sufletului cuvinte mute aureolate de lumină transcendentă. În magia fascinantă a iubirii gândurile celor doi se împletesc din tăceri purtate în depărtări. Îmbrăţişaţi în gânduri, ori în apropieri ale trupului, tăcerea poate rosti mult mai multe cuvinte decât orice mărturisire a iubirii. Unul lângă altul se pot pierde în sfere de linişte sublimă vorbind doar spiritele lor întâlnite în absolut.
În singurătate te poţi refugia în adâncul infinit al gândurilor şi doar tăcerea să-ţi fie martor la frământarea cugetului făr’ de astâmpăr. Dansul tăcerii te poartă alene, rătăcitor pe tărâmuri de palide melancolii sau de amintiri creionate adânc în inimi de uitare. Şi laşi cortina tăcerii să întârzie mult până la începerea rostogolirii volburei de cuvinte. Parcă încă nu te-ai îndestulat cu liniştea dintre tine şi tine. Rămâi suspendat în tăcerea Raiului interior într-o înmărmurire ascetică a timpului uitat în anotimpuri trecute. Când sufletul tău zburdă în tăceri smerite, iar singurătatea îţi este împlinitoare, tăcerea îţi este iubire şi sfătuitor. Acolo în abisurile cele mai profunde ale tăcerii dezlegi enigme ce păreau ferecate cu chei pierdute în neant.
În tăceri totul pare pustiu fără înţelepciunea gândului zămislit din adierea de dincolo de noi. Iar atunci când pătrunzi cu înţelepciune sensul vieţii sufoci adesea cuvintele în tăceri zăgăzuind porniri de gând pustiitoare. Rostirile năucitoare ce se rostogolesc haotic fără oprelişte pustiesc în calea lor lăsând răni adânci în suflete răvăşite de furtuni. Tăcerea are valoare inestimabilă atunci când din adâncuri opreşte revărsarea vorbelor precum lama de cuţit. Rănile lăsate în urma lor se vindecă într-un târziu al cugetului strivit de cuvinte, însă stigmatul rămâne ascuns în murmurate tăceri şi aduceri aminte.
Sunt tăceri şi tăceri... Tăceri calde precum ploile de vară ce răcoresc şi împrospătează spiritul în ritmul ropotului ce acompaniază melancolic dansul gândurilor. Tăceri reci precum o boare de gheaţă la început de octombrie plumburiu ce cade nemiloasă asupra grădinii în prag de toamnă. Devastează tot în urma lor acoperind potecile spre celălalt cu întristări cernite. Tăceri înălţătoare în doi, când iubirea rosteşte poeme nescrise, când gândurile se încununează în linişti ancestrale, iar inimile bat în ritmul îmbrăţişărilor fără cuvinte.
Din ce în ce mai des şi mai însinguraţi lăsăm tăcerile să ne unească într-o mare şi imensă nelinişte ce risipeşte iubirea în fum. În absolutul tăcerii dintre noi se destramă ce a fost frumos cândva, între sufletele noastre adăstând doar cuvintele strivite de priviri şi grimase chinuite de regret.
Dar sunt şi tăceri ce grăiesc din adâncul minţii şi al sufletului cuvinte mute aureolate de lumină transcendentă. În magia fascinantă a iubirii gândurile celor doi se împletesc din tăceri purtate în depărtări. Îmbrăţişaţi în gânduri, ori în apropieri ale trupului, tăcerea poate rosti mult mai multe cuvinte decât orice mărturisire a iubirii. Unul lângă altul se pot pierde în sfere de linişte sublimă vorbind doar spiritele lor întâlnite în absolut.
În singurătate te poţi refugia în adâncul infinit al gândurilor şi doar tăcerea să-ţi fie martor la frământarea cugetului făr’ de astâmpăr. Dansul tăcerii te poartă alene, rătăcitor pe tărâmuri de palide melancolii sau de amintiri creionate adânc în inimi de uitare. Şi laşi cortina tăcerii să întârzie mult până la începerea rostogolirii volburei de cuvinte. Parcă încă nu te-ai îndestulat cu liniştea dintre tine şi tine. Rămâi suspendat în tăcerea Raiului interior într-o înmărmurire ascetică a timpului uitat în anotimpuri trecute. Când sufletul tău zburdă în tăceri smerite, iar singurătatea îţi este împlinitoare, tăcerea îţi este iubire şi sfătuitor. Acolo în abisurile cele mai profunde ale tăcerii dezlegi enigme ce păreau ferecate cu chei pierdute în neant.
În tăceri totul pare pustiu fără înţelepciunea gândului zămislit din adierea de dincolo de noi. Iar atunci când pătrunzi cu înţelepciune sensul vieţii sufoci adesea cuvintele în tăceri zăgăzuind porniri de gând pustiitoare. Rostirile năucitoare ce se rostogolesc haotic fără oprelişte pustiesc în calea lor lăsând răni adânci în suflete răvăşite de furtuni. Tăcerea are valoare inestimabilă atunci când din adâncuri opreşte revărsarea vorbelor precum lama de cuţit. Rănile lăsate în urma lor se vindecă într-un târziu al cugetului strivit de cuvinte, însă stigmatul rămâne ascuns în murmurate tăceri şi aduceri aminte.
Sunt tăceri şi tăceri... Tăceri calde precum ploile de vară ce răcoresc şi împrospătează spiritul în ritmul ropotului ce acompaniază melancolic dansul gândurilor. Tăceri reci precum o boare de gheaţă la început de octombrie plumburiu ce cade nemiloasă asupra grădinii în prag de toamnă. Devastează tot în urma lor acoperind potecile spre celălalt cu întristări cernite. Tăceri înălţătoare în doi, când iubirea rosteşte poeme nescrise, când gândurile se încununează în linişti ancestrale, iar inimile bat în ritmul îmbrăţişărilor fără cuvinte.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu