Noaptea muzeelor

Vreme de mai când Bucureștiul, alături de toate orașele Europei, este gazda Nopții muzeelor. Anul acesta a avut loc un eveniment inedit în cimitirul Bellu - un concert de operetă urmat de proiecția unui film artistic.

Cu o seară înainte de eveniment am prins din zbor știrea pe unul dintre canalele de televiziune. Imediat ideea acestui eveniment m-a sedus și a doua zi am plecat spre capitală. În cimitirul Bellu fusesem de multe ori, aproape în toate concediile, indiferent de anotimp. Așezământul este unul dintre locurile care m-au fascinat dintotdeauna cu excepționalele lui monumente funerare de o inegalabilă frumusețe tristă.

În drum spre capitală, privind zarea și întinsele câmpuri verzi sau galbene în care macii se ițeau ca niște mici flăcări sângerii, încercam să-mi imaginez cum va decurge evenimentul. Îmi imaginam senzațiile pe care le voi trăi acolo în atmosfera nocturnă. Puțini sunt cei care nu se oripilează la gândul unui periplu printre cruci și morminte în toată puterea nopții. Nici eu nu făceam excepție imaginându-mi  senzația care mă făcea să mă înfior gândind la o plimbare nocturnă pe aleile unui cimitir, chiar dacă se numește Bellu, Montparnase sau Per Lachaise. Gândul la lumea de ”dincolo” ca fiind o lume despre care nu știm mai nimic, decât că este o altă lume imaginară sau poate nimic altceva, decât un mare neant în care pășim părăsind bucuriile vieții, ne face să ocolim cimitirele.

Întâlnirea cu ideea de neființă într-un mod cât mai aproape de fizicitatea ei, ne dă fiori. Când te afli în cimitir, conștientizezi cât de aproape ești de locul în care viața nu mai are nicio șansă. Cei mai mulți dintre noi îl gândim ca pe un punct terminus în spatele căruia se află un hău de necunoaștere.

Priveam zarea de pe bancheta mașinii și mintea mea încerca în continuare să construiască presupusele sentimente pe care urma să le trăiesc peste cateva ceasuri.

La ora 19 am fost pe aleea principală a cimitirului. Spre surprinderea mea organizatorii își făcuseră treaba neașteptat de bine. Un pavilion imens era montat pe aleea principală sub care se adăposteau de o eventuală ploaie, în jur de 500 de scaune așezate ca într-o sală de spectacol în aer liber. De o parte și de alta, pe aleile laterale, alte bănci își așteptau spectatorii. La acea oră, doar vreo 20-30 de persoane își ocupaseră locurile în așteptarea evenimentului cultural inedit. În fața capelei era montată scena pe care orchestra și membrii Teatrului național de operetă și musical, Ion Dacian, urmau să evolueze interpretând arii din operete celebre. Ca o ironie a locului în care ne aflam, spectacolul s-a numit Dolce vita. Titlul desfătător al spectacolului contrasta  pregnant cu tristețea locului în care urma să se desfășoare. Viața într-un cimitir este doar o chestiune de timp.

Mai erau două ceasuri până când spectacolul urma să înceapă. Lumea se aduna agale în apropierea scenei și a locurilor rămase libere. În scepticismul meu îmi era greu să cred că se vor ocupa toate locurile disponibile și gândeam că organizatorii au făcut un efort considerabil, dar inutil, montând acel imens pavilion și  aranjând atât de multe locuri. Scena era și ea cu tot dichisul...reflectoare, un imens ecran de proiecție și boxe adecvate astfel încât numărul de decibeli să poarte sunetul muzicii în toate colțurile cimitirului.

Și pentru că încă era vreme destula până la începerea spectacolului, am făcut un tur al cimitirului pe care îl cunoșteam destul de bine. Organizatorii n-au omis nici acest aspect al evenimentului. Tinere imbracate în frac cu joben, precum niște ciocli în costum de ceremonie, conduceau grupuri de vizitatori în acest tur al cimitirului parcurgând cele mai importante alei. Renumita alee a artiștilor și cea a scriitorilor erau marginite de o parte și de alta cu candele aprinse așezate pe asfalt în șir indian. Cu cât înserarea se așternea peste așezământ,  candelele aprinse păreau o cale spre o altă lume. Paradoxal, drumul îmbia chemător spre acea lume a neființei.

În scurtă vreme lumina a fost înghițită de întunericul serii însă cimitirul ca niciodată în an era mai animat ca oricând. Se întâlneau două lumi. Viața și moartea. Era fascinant să privești promenada pe aleile cimitirului ca și cum lumea ieșise în parc la șosea. Se discuta, se făceau glume, unii mâncau, alții beau bere. Apoi căutau toaletele postate în tot arealul cimitirului. Se simțea acea forfotă specifică omenescului, cu zumzetul și nevoile naturale.

A început spectacolul. Uimitor, toate cele 500 de locuri au fost ocupate și, de jur împrejurul ”salii de spectacol” alte sute de persoane își căutau un loc din care să poată privi evoluția artiștilor.  Spectacolul a fost o explozie de arii vesele, lumină și culoare. S-a vrut a fi o manifestare a viului, a bucuriei vieții, a darului ființării, în raport cu lumea neființei.

Simțeam spiritul adunării plutind intens în aerul acelei seri. Lumea trăia bucuria spectacolului. Mesajul lui  părea a fi un semnal cu un slogan imaginar... „bucurați-vă de darul vieții pentru că aveți în jur locul în care bucuriile mor odată cu voi”. Senzația este inexprimabilă în cuvinte. Cele două lumi atât de aproape. Ființa și neființa despărțite doar de un pas minuscul al timpului. Lumea viului și a bucuriei de a fi și încremenirea in timp sub o lespede sau sub o cruce.

Oare gândea baronul Bellu proprietarul de drept al așezământului, acum un secol si jumătate, că locul în care oamenii se despart de viață, și cărora el le donase acest loc de îngropăciune,  vor avea parte de viul muzicii până în cele mai îndepărtate colțuri întunecate ale cimitirului?

Cu siguranță, nu. Însă poate spiritul lui, deasupra unei lespezi de mormânt, era acolo atât de aproape, în vecinătatea scenei.

Pictorul si muza...

Era ziua dinaintea vernisajului. Noaptea trecută nu reușisem să dorm. De abia spre dimineață când zorii se iveau pe fereastră am ațipit. Mai aveam o mulțime de detalii de pus la punct. Încă mă nemulțumea aranjarea tablourilor în sala de expoziție. În dimineața aceea trebuia să merg acolo. Aveam câteva piese cărora le trebuia solitudine. Valoarea lor artistică era pusă în evidență dacă nu se învecinau cu nimic. Una dintre ele era cu marea în anotimpul în care devine cenușie și resemnată. Se lasă contemplată în tăcere. Privitorul ei trebuie să-și descopere propria solitudine intuind abisul  de dincolo de frământarea valurilor.

Noaptea am revăzut fiecare tablou aflat în așteptare. Eram în pat de câteva ceasuri, dar somnul nu se lipea de mine. Aveam emoții. Mă tulbura ideea prezenței atâtor artiști acolo, a publicului știutor sau profan, dar nu asta conta foarte tare. Era un moment în care arătam iubitorilor de artă cine sunt eu. Nu eram la prima expoziție, dar de fiecare dată emoția mă copleșea pentru ca deschideam străinilor ușa sufletului meu. Unii pășeau cu respect și admirație, alții intrau cu bocancii și nici măcar nu se ștergeau pe picioare. Veneau acolo ca într-o măcelărie unde așteptau să facă se o tăiere. Unii nu vedeau nimic din frumusețea tablourilor, admirau imaginea ca și cum se uitau la un perete gol, fără să vadă că pictura avea o frumusețe ascunsă. Alții care aveau, așa cum spunea cineva, organ pentru artă, o descifrau imediat.

Ziua vernisajului. Așteptam invitații. După nici două ceasuri sala s-a umplut de lume. M-am plimbat printre ei încercând să surprind sentimentele și impresiile ce pluteau peste tot. Am văzut admirație, zâmbete, surâsuri, concentrare, visare, uitare, ironie. O expoziție de pictură este o călătorie prin sufletul pictorului. Cu escale în cele mai importante sentimente transpuse în peisaje sau scene de viață.

Priveam pe deasupra celor prezenți acolo. Era o masă omogenă de priviri, gânduri exprimate sau tăcute, zumzet, șoapte de admirație sau critică rostită în surdină.

Privirea mi-a alunecat spre tabloul cu marea. Era piesa de rezistență a vernisajului. În singurătatea lui am remarcat o altă singurătate. O femeie. Am privit-o de la distanță câteva clipe, apoi m-am apropiat câțiva pași fără să-i tulbur contemplarea. Era pierdută în imensitatea mării. Când privești un tablou cu o perspectivă nelimitată imaginația nu are nici ea limite. Mintea scormonește prin amintiri și pictează la rândul ei alte tablouri. Devii artistul propriilor gânduri.

Am mai făcut câțiva pași. Era atât de absorbită de peisaj încât nu m-a văzut apropiindu-mă. Eram la un pas de ea. Îi priveam umerii goi acoperiți cu o eșarfă transparentă care fremăta stârnită de valul de respirație. O șuviță rebelă îi atârna pe ceafă și în clipa în care i-am remarcat pielea sidefie, eu la rândul meu fiind pierdut în contemplație, ea și-a ridicat mâna și a dus-o inconștient către buze. Avea degete lungi cu reflexii de opal. Și-a înclinat capul spre stânga într-o poză nostalgică continuând să-și atingă buzele cu degetele. Oare unde îi erau gândurile? Oare ce sărut depus acolo încerca să reînvie? În clipa aceea m-a simțit în preajma ei. S-a întors brusc spre mine și cu un surâs trist în colțul gurii m-a privit mirată. Am salutat-o și am întrebat-o dacă îi place marea. În clipa aceea ochii ei migdalați s-au tulburat de un val de tristețe. Păstrau în ei amintiri. ”Da, iubesc nespus marea. Am trăi cu adevărat fericirea la malul mării. Iar amintirea ei nu se va stinge niciodată în sufletul meu.”

O priveam cu ochii bărbatului care întâlnise o prezență eterică, diafană. Femeia asta avea ceva angelic în ea. Parcă vorbea fără cuvinte. Gesturile îi erau precum culori de pus pe pânză, zâmbetul, deși trist ar fi putut însufleți un tablou. În clipa următoare m-am gândit să-i propun să-mi fie model. Ceva îmi spunea că nu mă va întâmpina cu un refuz. ”Nu vă cunosc, vă văd pentru întâia dată, dar v-aș fi teribil de recunoscător și încântat dacă ați accepta să-mi fiți model.”

M-a privit lung. Ochii ei pătrunzători voiau să-mi descifreze gândurile. N-a rostit nimic. A clipit de câteva ori și privirea i s-a pierdut în gol. N-am insistat considerând că tăcerea ei nu este altceva decât un refuz discret. M-am scuzat de îndrăzneala mea și am dat să mă retrag. În clipa aceea privirea ei mi-a cuprins privirea. De abia atunci i-am privit chipul. Avea o frumusețe matură,  trecută de tinerețe, o frumusețe de dincolo de esteticul comun. Câteva riduri rebele îi umbreau strălucirea de altă data a ochilor, iar resemnarea de pe chip și din gesturi îi dădea un aer princiar.

”M-ați trezit dintr-un vis. Nu știu prea bine de ce fac lucrul acesta, dar voi accepta să vă fiu model.”

Acceptul ei aproape m-a paralizat, dar nu mi-au trebuit decât câteva clipe ca să mă dezmeticesc. Nu-mi puteam permite să ratez o asemenea întâlnire. Am continuat cu gravitate în privire și în glas. ”Aș vrea să-mi pozați goală. Intuiesc în spatele hainelor dvs. un trup a cărui materie poate fi transpusă pe pânză. Viul dumneavoastră poate însufleți orice pictură. Așa cum e Mona Lisa. Știți de ce Mona Lisa este o capodoperă? Sau de ce capodoperele artistice au genialitate. Sunt vii. Personajul sau peisajul reflectă palpitația vieții. Iar dumneavoastră sunteți vie. Vă privesc de la distanță de câteva minute. Aveți un aer, o energie care vă învăluie, dar de care vreți să uitați, chiar vreți să o ucideți.”

În timp ce îi vorbeam, o vedeam cum se îndepărtează de cuvintele mele. Tentația era să-și astupe urechile, însă politețe nu-i permitea să se comporte ca un copil. Plecase, era departe cu gândul. Apoi deodată a revenit. Un ușor tremur al feței mi-a dat de înțeles că se întorsese din amintiri. ”Da, voi poza goală, dar vă avertizez că trupul meu nu mai are prospețimea tinereții. Viul pe care îl vedeți dvs. e mort demult. Am lăsat totul în paragină. ”

I-am zâmbit încercând să o aduc cu picioarele pe pământ. Oare ce maladie se insinuase în sufletul ei? Și totul avea legătură cu marea. Marea era martora suferinței ei. Deci tot marea va trebui să o vindece.”

Feminitate...

Domnul Andrei Pleșu spunea că femeia are prin feminitatea ei ceva din transparența structurii specifice îngerilor. Astfel situa femeia undeva în intervalul dintre noi și Dumnezeu alături de naturile eterice în acea lume nevăzută, dar prezentă alături de noi.

Feminitatea este precum o muzică ce se aude şoptit din toată fiinţa femeii. Nu poţi identifica limpede instrumentele muzicale şi nici notele, doar armonia ce pluteşte în jurul ei.

Îmi este greu să vorbesc obiectiv despre feminitate. Subiectul ar trebui abordat de bărbații care înțeleg și percep feminitatea ca pe un dar primit din partea naturii feminine. Feminitatea este trăsătura specifică femeii, este substanța care diferențiază femeia de partenerul ei bărbat. În această esență este relevată toată frumusețea cu care femeia vine pe lume și care înflorește în timp atingând apogeul la maturitate.

Nuanțele frumuseții răzbat din gesturile ei, din delicatețea cu care atinge aerul și copilul, căldura și blândețea cu care își îmbrățișează partenerul, zâmbetul suav sau gingaș dăruit în jur, seninul din privirea ei, candoarea pașilor grăbiți înspre inimile celorlalți.

Feminitatea iese la iveală din orice gest mărunt. Dar mai ales din condiția femeii de a fi mamă care o situează într-o lume total aparte de cea a bărbaților. O femeie cu un prunc în brațe sau hrănindu-l la sân, jenată de privirile indiscrete din jur, este un tablou înduioșător. Te topește acea imagine încărcată de feminitate, de sacrul uniunii dintre ea și copil.

Dacă privești femeia căutând să-i descifrezi natura vei vedea cum feminitatea se răspândește în jurul ei precum un parfum, uneori dulceag, alteori ușor înțepător, dar care transmite privitorului ceva plăcut privirii. Gesturi simple, grațioase, delicate, tăcute sau însoțite de cuvinte,  priviri ce parcă alunecă pe lângă peisajul din jur.

Toate acțiunile femeii sunt însoțite pe alocuri de grație și cochetărie mai mult sau mai puțin evidente. Prinsă în lumea ei uneori gravă plină de probleme existențiale sau într-o lume artistică, femeia se identifică într-un fel personal. Are felul ei de a fi ce radiază către cei din jur cu dragostea ce sălășluiește în ea precum un dar pe care trebuie să-l ofere celorlalți. Are un farmec aparte de care nu este întotdeauna conștientă, impresie care stârnește bucurie și căldură. Feminitatea este generatoare de apropieri, de relații umane și personale, un complex de manifestări a căror muzică vibrează în ceilalți.

Frumusețea chipului și a trupului nu sunt condiții ale feminității. Sunt o mulțime de femei a căror frumusețe reprezintă altceva decât esteticul trăsăturilor lor. O femeie nu foarte frumoasă sau de o frumusețe bizară te poate vrăji cu un gest sau o replică spusă în treacăt din vârful buzelor. Ea poate cuceri prin rafinamentul feminității sau printr-o feminitate ”brută”.

Mersul natural unduitor, o șuviță rebelă, o privire însoțită de un surâs suav, tonul măsurat al glasului, sentimentele pozitive fără zgârcenia manifestării lor, naivitatea bucuriei de a fi pentru ea și pentru ceilalți, fac din femeie o poartă deschisă spre o altă lume. Desigur, chiar și un gest masculin abordat din perspectiva feminității nu abrutizează imaginea femeii, ci îi conferă un farmec care stârnește zâmbete de admirație.

Se spune că femeia are în ea chipul ascuns al răului precum cealaltă față a bunătății și feminității ei. Poate fi dură și încăpățânată având refuzul categoric dăltuit în ființa ei, disprețuitoare și rea strivind suflete, absurdă și irațională sfidând realitatea, superficială și insistentă până la exasperare, dar nu poate fi total insensibilă. Ceva o va emoționa, moment în care va retrăi candoarea feminității.

Femeia si vinul...

Filosofia vinului - Hamvas Bela

"Ajuns aici, nu pot pierde ocazia să atrag atenţia puritanilor şi pietiştilor asupra anumitor lucruri. Aceşti oameni cunosc femeia doar în mod abstract,numai cu ochii şi urechile, şi deci abia dacă au experienţe directe despre ea. Dacă acest subiect interesează mai serios pe cineva, să citească părţile referitoare din cărţile lui D. H. Lawrence, şi atunci va avea o idee, cât de multe poate afla mâna despre trupul unei femei. Eu îndrăznesc să merg şi mai departe decât Lawrence. Afirm că, precum în cazul plantelor, şi secretul femeii se află în parfumul trupului ei. De departe, dintr-o depărtare abstractă, acest parfum pare destul de unitar. Însă dacă te apropii mai mult, şi te cufunzi în amănunte,vei observa ce diferenţă există între parfumul părţii posterioare a gâtului, la rădăcina părului, şi parfumul umărului sau de la încheietura mâinii. Trupul femeii este infinit mai uleios, şi de aceea mai uşor, mai rar, mai genial, în sfârşit mai spiritual, decât trupul bărbatului. Farmecul staturii feminine este exact directa consecinţă a infinitei bogăţii în uleiuri abundente. Într-adevăr, cine doreşte să trăiască cât mai multe experienţe nemijlocite despre uleiuri, nu poate deloc neglija femeia. Să inspire parfumul buzelor femeii, şi să analizeze ce se găseşte în acel odor: cochetărie, vorbărie, provocare, seducţie,dulceaţă,ameţeală, beţie, foc, vâltoare, strălucire, răutate, otravă, infamie, voluptate. Acestea toate sânt genii mărunte, ce furnică în parfumul buzelor.

Eu însămi am observat că trei zone îmi plac cel mai mult. Prima zonă sânt buzele, de care vorbisem mai înainte, dar în special colţul gurii, care este mult mai aromatic decît mijlocul buzelor. Cea de-a doua este îndoitura interioară agen unchilor. Oricât de prostesc ar suna, afirm că pentru mine femeia e femeie exact aici, în acest loc. Aici, în gropiţele din curbura interioară a genunchilor îşi răspândesc aromele uleiuri nespus de fierbinţi. Cea de-a treia şi cea mai parfumată, cea mai bogată în uleiuri aromatice este zona de deasupra genunchilor, latura interioară a gambei superioare, acolo, unde pielea e cea mai fină şi cea mai catifelată. Centrul aromatic se află în partea cea mai lăuntrică, la circa patru-cinci degete de genunchi. Foarte des, după câte o nemaipomenită experienţă aromatică, m-am decis să scriu o carte întreagă despre această parte mică, abia cât două palme, dar cea mai parfumată şi cea mai bogată în uleiuri aromatice în tot universul.In acest loc se desfăşoară fiinţa feminină în totalitatea ei. Aş îndrăzni să spun, că aici simt caracterul şi gradul de inteligenţă erotică a ei. Dacă adulmec acest parfum, ştiu cât ulei spiritual al iubirii conţine,şi cu ce flacără arde acesta, cum luminează, cât de fierbinte e, ce culoare are fumul, alb, violet, albastru, roz, galben sau auriu. Cuiva, cine se ia în serios pe sine, şi îşi ia şi viaţa în serios, nu aş spune asemenea învăţătură. Ei şi aşa ştiu toate acestea.

Această învăţătură este pentru pietişti şi puritani. Este un avertisment, să părăsească calea abstractă, şi să ia lucrurile mai în serios. Vor vedea că nu există femeie (dacă nu este cumva abstractă şi ea, dar aceea, de obicei, e astfel pentru că nu e frumoasă, şi de aceea, săraca, rămâne şi aşa în afara jocului), care să nu primească cu recunoştinţă orice astfel de studiu căruia îi este supusă, şi cu atât mai mult, cu cât acest studiu este mai amănunţit, mai exhaustiv, mai lung, mai fundamental. Acestea fiind spuse, se poate ghici uşor, ce vreau să spun despre vin. Fiece vin are individualitate. În toate vinurile (soi,an,regiune,sol, vechime)trăieşte câte un geniu unic, irepetabil şi de neimitat. Geniul este forma materializată a uleiului. Masca lui. Fiecare parte a trupului femeiesc are un parfum special, ce nu poate fi confundat cu altceva. De ce? Pentru că fiecare parte este locuită de alt daimon. Vinul este o băutură ce conţine ulei spiritual.

În fiecare vin locuieşte câte un înger, care, atunci când omul vinul, nu moare, ci ajunge între nenumăraţii îngeri şi zâne ce vieţuiesc în om. Cînd omul bea,geniul care soseşte, e primit cu flori şi cântece de ceilalţi aflaţi deja înăuntru. Îngeraşul e încântat, şi mai că se aprinde de bucurie. Această flacără de bucurie se revarsă în sufletul omului, şi îl răpeşte şi pe el. Nu există apărare împotriva acestuia. Tocmai de aceea spun că un pahar de vin e saltul mortal al ateismului."

Punct și de la capat...

Se spune că orice sfârșit este un nou început. Desigur, capătul unui drum presupune un alt drum. Finalitatea poate fi trecătoare sau definitivă. Numai cea definitivă se termină într-o fundătură unde nu există un alt drum existențial. Există doar viață dincolo de moarte într-un plan imaginar. În rest, aici pe pământ viața găsește instinctiv un alt drum pe care să-și consume existența.

Orice început este minunat. Noul stârnește curiozitate și teamă în același timp. Dar provocarea și lipsa alternativelor sunt mai puternice decât teama. Adesea nu ai de ales. Te afli într-un punct terminus. Privești înapoi și în fața privirii ți se așterne  drumul pe care l-ai parcurs cu toate formele lui de relief. Cale de întoarcere nu există. Timpul s-a scurs și a șters urmele acelui drum. Nu ai de ales decât un alt drum din alte mulțimi de drumuri care se deschid în fața ta. Acesta este scopul vieții. Între naștere și moarte există o mulțime de începuturi și sfârșituri. Orice act omenesc începe și se termină. Fiecare cu culoarea și nuanțele lui, cu amestecul de emoții și sentimente care compun drumul de parcurs. La capăt totul se stinge. În urmă nu mai rămâne aproape nimic. Emoțiile mor, trec în tărâmul mort al uitării risipindu-se ca într-un nor de fum. Sau rămân vii în amintire încă o vreme. Apoi viul treptat se stinge și din cenușa lui se naște un nou început.

 Viața este compusă din ”punct și de la capăt”. 

Femeia în viziunea artistului

Gustul pentru frumos transpus în simț artistic face ca lumea să devină o opera de artă. Iar ca o particularitate a lumii, femeia devine pentru artist o formă de expresie a artei lui. Femeia nu este doar trup de femeie cu forme și trăsături cu care natura a fost generoasă sau zgârcită în frumos. Artistul pătrunde în imaterialitatea ei dincolo de materialitate. El pătrunde  cu ochii minții și ai sufletului în substanța femeii.

Frumosul comun este perceput de marea majoritate ca o imagine de suprafață cu linii și forme care stârnesc în privitor un anumit gen de emoție numită admirație. Pe când artistul penetrează nu numai frumosul, ci și urâtul până dincolo de formele și trăsăturile comune.

Adesea ne mirăm, noi cei care înțelegem prin frumos numai esteticul unui lucru, ce găsește un artist într-o femeie urâtă, respingătoare, uneori deformată de natură. Cei mai mulți dintre privitori nu văd nimic din ceea ce ar stârni pasiuni sau admirație. În încercarea de a găsi ceva interesant în acea reprezentare a Evei, parcurgi cu privirea toată înălțimea trupului și chipului ei fără să afli nimic armonios asupra căruia să te oprești. Revii iar și iar cu aceeași întrebare. Ce a găsit artistul la acea femeie? Aparent nimic, în esență totul.

Femeia nu este doar opusul sexului masculin. Femeia este substanță înainte de toate, materia din care se plămădește viața, iar viața are întotdeauna ceva frumos. Viața la feminin are o paletă cromatică infinită pe care numai artistul o poate descoperi și combina în femeie. Artistul dezbracă femeia de materialitate dezvăluind frumusețea nudă a spiritului ei. Acolo se îmbată de poezia și muzica unor instrumente pe care numai femeia le deține într-un loc tainic.

Femeia dincolo de trup și trăsături ale chipului ascunde de privirile banale o altă femeie. Ea poate avea forma inefabilă a sufletului artistului. În profunzimea ei artistul își pierde rațiunea de a căuta frumosul material. În  ea se află o altă lume în care artistul pășește ca într-un templu. Lumea artistului se topește în lumea spiritului ei. Relația dintre artist și opera de artă numită femeie se poate transpune în relația unui credincios cu divinitatea. Există aici o formă de credință inefabilă într-un frumos în care armonia se compune după alte rațiuni, abstracte sau metafizice. Frumusețea ascunsă sub urât are o anume sacralitate, frumusețea se află tocmai în urâțenia trăsăturilor sau formelor femeii. Ceea ce este paradoxal pentru alții în materie de expresie și expresivitate pentru artist este tocmai ființa acelei expresii. Artistul percepe cu un instrument nevăzut ceva ascuns privirilor celorlalți, transcende realitatea pătrunzând într-un tărâm al frumosului metafizic.

Femeia pentru el este mai mult decât reprezentare a feminității. Angelicul feminin nu stă în plete blonde răsfirate de vânt sau într-un trup delicat de silfidă sau în gesturi grațioase. Angelicul feminin este gravat în emoția artistului stârnită de substanța din care este plămădită femeia. Acea substanță îl înalță pe artist pe culmile spiritualității declanșând în el stări de beatitudine.

Astfel artistul adesea se închină și își închină viața sa artistică misterului numit femeie. Femeia este pentru artist o lume incredibil de complexă, cu multe provocări și labirinturi în care poți descoperi frumuseți neașteptate. Dar pentru a pătrunde în universul feminin artistul trebuie să urce fiecare treaptă a sufletului ei ca într-un preludiu până ajunge la cea mai rafinată substanță a ei. Acolo emoțiile devin trăiri de cel mai înalt rafinament. Cuvintele sunt logos, gesturile și simțirea sunt transpuse în versuri sau pe pânză ori în acorduri muzicale. Relația dintre artist și femeie este legătura dintre două suflete  legate prin punți imateriale.

Artistul contemplă femeia ca pe o operă de artă. Dintre ea se înalță către el forme ale frumuseții interioare de un sublim desprins din rafinamentul sensibilității ei. Artistul vede în simbolul feminin un etern complex pe care îl dezvăluie prin arta lui de a descoperi frumosul feminin, îmbrăcându-l în veșmântul artistic. Artistul nu vede urâțenia, formele inexpresive, slute, imperfecțiunea, ruina, ridurile, formele degradate. El vede în toate astea comori artistice nebănuite. Un chip respingător poate avea o frumusețe ascunsă pe care numai artistul o înțelege. El descifrează naturalețea ca pe un cod care va revela expresivitate și armonie acolo unde întâlnește un urât ”frumos”.

O femeie banală sau urâtă pe care o uiți imediat ce a trecut pe lângă tine, poate ascunde o lume incredibil de  frumoasă, sublimă, un univers în care te pierzi și care te poate înălța pe culmi spirituale nebănuite.

Frumosul artistului nu are întotdeauna corespondent  în frumosul comun. El descoperă forme ale frumosului ascunse în spatele unui aparent respingător, ceva ce nu atrage atenția, ceva care nu impresionează și nu stârnește emoții pozitive. Artistul găsește armonie în dizarmonia aparentă, culoare și strălucire în cromatica ternă, grație și eleganță sub gesturi abrupte, un surâs într-un ocean de tristețe, o inimă caldă într-o răceală a privirii pierdute în profunzimea necazurilor. Artistul poate descoperi cele mai rafinate sentimente intr-un chip brăzdat de timp în filele căruia sunt scrise trăiri inestimabile.

Artistul la rândul său este un om dincolo de om.

Sufletul - tărâm glacial...

Lumea pare lipsită de sentimente. În mulțimea de chipuri rareori vezi o lumină reflectată de un surâs sau o licărire a privirii alimentată de pacea interioară sau de un motiv nevăzut. Apatia pare că devine o stare generală ce stinge orice urmă de entuziasm. Se spune că omul nu poate trăi multă vreme nefericit. 

Dacă nu are motive de bucurie, le inventează, își află o motivație care să-l facă mai mult sau mai puțin fericit. Caută în jur, în natură, în el însuși ceva ce-l va ține pe linia de plutire. Cu toate astea  parcă nu mai suntem capabili să simțim. Ceva s-a uscat în noi, ne transformam pe zi ce trece într-un ținut arid lipsit de luxuriantul emoțional. Sensibilitățile noastre s-au tocit sau nu mai există stimuli emoționali care să ne stârnească bucurii sau fericire? Paradoxal, dorința de fericire este din ce în ce mai mare, însă cu greu ajungem la cele mai slabe stări de bucurie. Aproape că orice zâmbet moare înainte de a se naște. Privirea trece alunecător peste orice sclipire de frumos. Este oarbă, nu mai poate pătrunde dincolo de superficial. Nimic nu  pare să mai declanșeze vibrații ale sensibilității. Totul în jur este tern. Viața și nevoile ei imediate, lupta pentru supraviețuire, cotidianul metalic, societatea rigidă, politicile bolovănoase și incerte, au abrutizat tot ce era frumos în om. Au instalat în suflete un ținut glacial și rezervat.

Facem totul în grabă. Trăim ca și cum timpul s-ar epuiza la un moment dat și n-ar mai rămâne suficient pentru ce aveam de făcut. Lucrăm în grabă, facem greșeli din grabă, drumurile sunt tot o alergătură, relaționăm superficial cu ochii pe ceas, ne distrăm în pripă ca și cum am fura acele clipe timpului și mai grav de atât iubim sau ne îndrăgostim pe jumătate. Nu mai avem timp nici pentru iubire, nu mai avem vreme să o lăsăm să înflorească și să ne bucurăm plenar de frumusețea ei. Ne întâlnim doar în răstimpuri, în cea mai mare grabă, facem amor pe jumătate  și desigur doar cu jumătăți de senzații.  Gândul este la lumea nebună de afară și nu acolo în intimitatea ființei noastre. Nu știm cum să intrăm mai repede din nou în cursa pentru cucerirea, a ce sau… a cui? Ne pedepsim singuri neacordându-ne răgazul de a ne bucura și a fi fericiți. Nu știm să ne detașăm preț de un răgaz de toată nebunia din jur și să luăm o pauză ca și cum ne-am arunca într-un val emoțional. Să uităm de timp, de probleme, de necazuri, de lipsa banilor, de temnița pe care am ales-o în deplină libertate de gândire. Și motive sunt slavă Domnului la tot pasul, dar privirea nu le mai vede, sufletul nu le mai simte. Pe dinăuntru sentimentele au împietrit.

În lumea asta înghețată, preocupată doar de hrană și plăceri  explozive uităm de bucuriile mici mult mai substanțiale puse alături una câte una. În lumea asta construită din sentimente ciuntite, de alergătura fără noimă după fericire, se poate și altfel. Se poate trăi plenar orice bucurie, orice senzație, orice emoție, năpădiți de viul vieții. Cei care trăiesc astfel sunt privilegiați față de cei care nu știu sau nu se mai pot dărui absolut unei senzații.  Dar ei sunt condamnați să-și ascundă simțirea într-o lume în care ceilalți nu simt ca ei. Este jenant să-ți arăți sentimentele. Poți fi calificat drept slab sau labil emoțional. Manifestări ale bucuriei și fericirii, admirația pentru frumos, cuvintele blânde, tonalitățile calme apanaje ale serenității sunt luate drept nebunie.

În vremurile acestea tulburi și adesea haotice a-ți manifesta sentimentele devine riscant. Dacă vei trăi plenar bucuria sau fericirea în public vei fi privit de ceilalți cu ochii îngustați de neacceptare. Trăirea ta nu are ce căuta într-o lume dominată de materialism, într-un cotidian în care lumea se zbate să supraviețuiască. Unul ca tine care se bucură de un răsărit de soare sau un apus mistuit de flăcări  stins în apele mării, pare nebun sau labil emoțional. Să trăiești emoția dragostei fără să-ți ascunzi pasiunea, să fii impresionat de frumusețe, de bunătate, de natură, iar este o adevărată nebunie. Oamenii puternici nu se vor lăsa dominați de stări destabilizatoare. Ei își doresc să fie vii, dar se tem de o anume față a fericirii. Iar în cazul acesta fericirea, fericirea este de-a dreptul utopie. În curând oamenii vor învăța despre fericire ca despre o noțiune istorică. A fost odată… 

Femeia este diamantul de pe inelul Creației...

După ce am citit  Gradina lui Epicur a lui Anatole France mi-am dat seama câtă dreptate avea vorbind despre femeie. Vedea cu totul altfel femeia, o așeza acolo unde îi era locul și nu acolo unde timpul, creștinismul și bărbatul au așezat-o. Vezi, puțini se gândesc să așeze lucrurile și altfel decât așa cum le apar în dreptul privirii, perspectivă pe care o au fără a încerca să schimbe lumina sau unghiul din care privesc acel lucru. Mulți dintre noi am descoperi alte fațete ale aceluiași adevăr. Sau, adevărul pe care îl consideram autentic își poate schimba trăsăturile reflectând o cu totul altă reprezentare a lui. 

Creștinismul, spunea Anatole France, a făcut mult pentru iubire și din iubire. Și tot din prea multă iubire femeia  a devenit un păcat. Înfricoșată de frumusețea femeii, biserica  a făcut din ea un demon. Femeia nu trebuia să domine lumea masculină prin frumusețe, prin farmec feminin, prin iubire sau prin inteligență. Restul a fost simplu. Femeii i s-au ”dăruit” în numele iubirii toate vinovățiile care o făceau nedemnă de a fi egala bărbatului. Femeia trebuia să fie păcătoasă și vicleană, amăgitoare și irațională.

Ea devine astfel întruchiparea răului în viața bărbatului, acel rău de care bărbatul nu se poate lepăda. Femeia seamănă groază  la tot  pasul, însă cei care au stigmatizat-o nu s-au gândit că tocmai asta o face puternică și de temut.

Femeia nu a fost tot timpul așa. Femeile începuturilor omenirii, femeile din epoca cavernelor nu aveau aceeași trecere precum femeia zilelor noastre. A fost nevoie de civilizație și de religie pentru ca femeia să devină taină și păcat. Anatol France spunea că civilizația i-a dat vălurile, iar religia ne-a dat scrupulele. Două lucruri care au transformat femeia în taină și păcat. Femeia este cauza tuturor relelor. Femeia seamănă dorință și spaimă, ea stârnește nebunia iubirii, este necontenit în mintea și visurile bărbatului, este jertfa și pierzania lui, este declanșatoare de conflicte și războaie. Este perfidă, este ademenitoare, este seducătoare, este misterul de nepătruns pentru bărbat.

Lumea masculină uită un lucru. Bărbatul nepăcătos este legat de femeia păcătoasă pentru că s-a născut dintr-un trup de femeie. Și dacă Isus s-a născut dintr-o femeie care n-a cunoscut  păcatul, iar ea, această femeie fiind simbolul tuturor femeilor creștine, atunci femeia mamă, femeia soție, femeia iubită, femeia prietenă, femeia soră cum să fie păcătoasă? De ce este păcătoasă?  Pentru că dă viață din iubire? Femeia își dăruiește trupul cu toată iubirea de care e capabilă pentru ca acolo în trupul ei să se zămislească viața.

S-a creat o imagine falsă asupra femeii care este tratată precum blestemul masculin. Iar el bărbatul este atât de inocent și nevinovat încât având puterea din toate timpurile la îndemână a făcut din femeie un demon. Nu se pomenește nimic de slăbiciunea masculină și de puterea de a nu se lăsa pradă devoratoarelor feminine. Seducția și intriga nu ar fi cauze declanșatoare de dezastre masculine dacă bărbații nu s-ar lăsa seduși sau luați de valul persuasiunii feminine. Nimeni nu-i împiedică să fie raționali și să gândească cu capul crescut pe umeri. Biserica condusă din toate timpurile de bărbați, desigur a căutat să îndepărteze femeia din preajma și dintr-o potențială poziție de egalitate cu bărbatul în conducerea acesteia. Desigur, femeia nu avea ce căuta acolo. Hristos fusese bărbat, iar Dumnezeu, în mintea noastră este tot bărbat. De când lumea și pământul bărbatul a avut întâietate și poziție primordială, dispunând de poziția femeii așa cum a dorit. Și cea mai bună metodă de a o ”elimina” ca eventuală concurentă, era stigmatizarea.

Privită dintr-o perspectivă negativă femeia a devenit înzecit mai puternică și de temut. Femeia domină prin negativismul ei cultivat de însuși cei care au dorit să o marginalizeze. Însă umbra femeii care planează precum un nor distructiv asupra lumii masculine este doar o aparență. În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Femeia iubește creștinismul în egală măsură sau chiar mai mult decât bărbatul. Ea este un model de pioșenie și smerenie, este supusă și ascultătoare, temătoare și iubitoare și nicidecum simbolul păcatului.

Dincolo de toate astea exista și păreri uimitoare despre femeie. Una dintre aceste opinii m-a făcut să mă simt femeia fără vina de a fi femeie. N-am fost niciodată de acord cu locul pe care îl are femeia în creștinism, am refuzat cu încăpățânare să asociez femeia cu păcatul, cu faptul că nu este demnă să fie alături bărbatului fără să fie purtătoarea păcatului originar. Femeia l-a ademenit pe bărbat să guste din cunoaștere, l-a îndemnat să-și bucure sufletul cu darurile vieții. Ce a fost rău în asta? Și de ce femeia să poarte stigmatul păcatului și nu împreună să împartă acest păcat? Opinia despre care vorbeam era a unui reprezentant al lumii masculine. El spunea că... Femeia este diamantul de pe inelul Creației. Oare câți bărbați gândesc așa?

Recviem...

Ascult recviemul lui Mozart…

http://www.youtube.com/watch?v=Zi8vJ_lMxQI

”Messa” cu acordurile ei te trezesc din moarte. Este atât de răscolitoare încât fiecare notă a corului îți pătrunde până în străfundurile ființei tale. Gravitatea și armonia vocilor te emoționează până la lacrimi. Nu-mi pot stăpâni tremurul interior. Și plutești… te ridici undeva deasupra lumii, deasupra dorințelor, deasupra nevoilor, deasupra răutății, urii, lăsând pe pământ micimea și disperarea căutărilor deșarte. Dincolo de moarte este doar iubire. Dincolo de viață este numai moarte.

Înfiorare și absolut, durere și lumină… calea spre eliberare de tine, acolo în împărăția cerului fără de întemnițare în sclavia trupului. ”Lacrimosa…”  Lacrimi și suspin stârnite din durere de moarte întru înălțare spre dincolo de sufletele înrobite de păcat.   

Cu ochii închiși ești una cu muzica, ești o voce, ești o notă, ești un acord al armoniei vibrante. Acordurile sunt cutremurătoare, emoțiile frisonante, tulburătoare, defuncta ființă trecută în moartea sufletului și în nepăsare învie în spirit. Pustiul nu este un loc al îngropăciunii, este locul care înflorește în Lumina Recviemului. Incredibil, o asemenea creație precum muzica lui Mozart este mai mult decât acorduri muzicale. Este ceva ce umple golul din tine cu o substanță fără conținut, dar care îți întregește trăirea cu simțire pură.

Ascult muzica de dincolo de om cu întreaga mea prezență materială și imaterială. Nu mai știu dacă sunt eu sau un gând ce seamănă cu mine. Vocile din cor ajung până la Cer prin mine. Simt cu fiecare sunet este precum un crâmpei luminos desprins dintr-un rug de durere care se înalță precum o torță spre a ajunge acolo unde torța se unește cu Lumina Cerului. Iar la final nu mai ești decât materie topită în acorduri grave de rugă funebră. Moarte și Înviere…

Până când moartea ne va despărți…

Vine o vârstă când ești atât de îndrăgostit încât simți nevoia să-ți iei partenerul de mână și să te oprești în fața ofițerului stării civile. Mai devreme sau mai târziu, mai tineri sau mai copți, întâlnim  acea persoană pe care o dorim alături pentru tot restul vieții. Suntem nerăbdători să fim o familie, să arătăm lumii că am intrat în rândul ei fără să gândim prea mult ce urmează după.  Desigur, impulsul este stârnit de sentiment. Dacă n-am fi îndrăgostiți, mă întreb oare câți dintre noi și-ar dori în acel moment să se căsătorească și desigur, să rămână împreună ”până când moartea ne va despărți”.

Suntem convinși prin educație că dragostea trebuie să fie condiția primă atunci când doi oameni își leagă destinele pe veci. Așadar cei mai mulți dintre noi se căsătoresc din dragoste. Firesc, nu? Altfel ar fi imposibil să-ți legi viața de un om pe care nu-l iubești. Nici în cel mai îndepărtat gând nu germinează ideea de a te căsători cu cineva fără să fii îndrăgostit lulea.  Nu acceptăm nici măcar o dragoste sedimentată în timp, un sentiment care s-a maturizat, a căpătat reflexia rațiunii pentru că avem tendința ca o dată ușor treziți din beția conștiinței să nu mai fim tentați să facem pasul.

Tentația de a-ți lega viața de un om vine de fapt dintr-un impuls, adesea, bazat doar pe o beție de moment. Nu este nicio noutate pentru nimeni că dragostea nu ține o veșnicie. Este suficient să țină câteva luni pentru a săvârși unul dintre cele mai importante lucruri din viața unui om. Alteori ține câțiva ani, adică tot insuficient pentru a-ți garanta durabilitatea relației în timp. Extrem de rar, așa precum o excepție sfidătoare a efemerității sentimentului ea poate dura o viață întreagă, însă cei care au parte de o dragoste vie pot fi considerați aleși ai sorții.

Pentru cei mai mulți aflați  la vârsta arderilor interioare, dorința de a se căsători devine scopul vieții lor. Sunt câteva dogme impuse de societate și de familie pe care le moștenim precum principii imuabile. Născându-ne și dezvoltându-ne într-o familie, ni se inoculează prin educație aceleași principii ce par dăltuite în viața noastră. Să ne căsătorim indiscutabil din dragoste, să facem copii, să-i creștem și să-i educăm, să rămânem împreună până când moartea ne va despărți. Nu este nimic rău în asta. Sintagma desuetă inventată de societatea socialistă ”familia - celula de bază a societății”, încă are rezonanță reflexivă în mintea oamenilor.

Deși pare absurd și paradoxal, tot ce distruge relația dintre doi oameni la un moment dat, în sens volatil, este tocmai dragostea care i-a unit. Sentimentul în imaterialitatea lui se evaporă în neant. Rareori li se spune tinerilor că familia trebuie să fie relația dintre doi oameni bazată în primul rând pe prietenie precum o altă formă de iubire, toleranță și înțelegere, nu pe atracție fatală.  Familia este locul în care ”se zidește o casă” în care se nasc urmașii. Familia este mediul prolific în care membrii ei se dezvoltă într-o atmosferă calmă,  caldă, morală și afectivă. El și ea, responsabili și angajați, deși sună pragmatic și revoltător, sunt de fapt membri unui contract pe care l-au parafat prin certificatul de căsătorie. Când semnează acest ”contract” ei ar trebui să știe deja clauzele contractului. Ei ar trebui să știe că dragostea se stinge foarte repede și de abia din momentul acela se trezesc la realitate. O realitate care li se revelează înțelegând cu claritate la ce s-au înhămat și cu cine au ales să fie alături. Prin urmare, deși este greu de recunoscut, dragostea fără maturitate, plutirea pe nori fără să simți din când în când pământul, lipsa de discernământ a ceea ce urmează, atracția carnală fără unire spirituală, în scurt timp va distruge relația.

Deși idealul ar fi o căsătorie și o dragoste absolută în același timp, durabilă în același cuplu, realitatea a demonstrat că lucrul acesta este aproape imposibil. Nu ne rămân decât două soluții… ne mulțumim cu o căsătorie din dragoste în care ne jucăm rolul până la capăt sau… ne căsătorim din prietenie autentică și responsabilă și trăim o mare dragoste în afara cuplului.

Am făcut dragoste cu luna...

Soare torid și atmosferă neobișnuit de încinsă pentru o zi de iunie. Explozie de fructe roșii dulci și amare, pietroase și mărunt mărgelate. Cireșele amare încă aveau culoarea tinereții, însă promiteau în câteva zile maturitatea vișiniului putred și încântarea gustului cu amăruiul dulceag al fructului sălbatic. În rest verde în tot cuprinsul privirii și al simțirii. Iarba mătăsoasă și vie, zâmbitoare în lumina incandescentă a soarelui de amiază.

Un nuc imens garnisit cu fructe gemene își revărsa coroana în liniște și tihnă deasupra pajiștii. Pe înserat când soarele se strecura agale printre ramurile nucului am simțit chemarea ierbii. Se răcorise și în aer plutea umezeala și mirosul de fân proaspăt cosit. Desculță am pășit minute în șir într-un necontenit dans prin iarba mătăsoasă și fragedă. I-am simțit catifelarea și moliciunea lăsându-se strivită sub tălpile mele avide de covorul natural al pământului. Era atât de primitoare și de candidă încât simțeai răcoarea ca pe o mângâiere suavă până în suflet. Tălpile mi se afundau adânc în firele întrețesute într-un alint al mamei naturi. Farmecul ei m-a vrăjit cu totul uitând de clapele timpului.

Pe nesimțite înserarea picurase cenușiu în lumina zilei. Aproape că nu mai vedeam unde pășesc. Soarele era adormit demult după dealul înnegurat în tihna serii. Doar o pamblică de lumină palidă se așternuse precum o cale lactee pe iarba înrourată a serii. Stropii de roua îmi botezau tălpile și-mi răcoreau inima. M-am oprit cu greu din dansul erotic cu natura. Am urcat apoi  în mansarda ce dădea spre dealul împădurit răzleț și am privit pe fereastră. De după culmea molatecă a dealului luna aproape împlinită se arăta semeață înveșmântată în voalurile fumegânde ale nopții. Greierii adunați în concert își murmurau simfonia. Din când în când se auzea pierdut strigătul unei păsări ce parcă  își spunea rugăciunea înainte de culcare. Apoi, deodată, spectacolul nocturn a amuțit. În liniștea asurzitoare de câteva clipe am avut surpriza unei vizite  neașteptate. Mi-a intrat tiptil pe fereastră  așezându-și discret și suav lumina palidă pe așternutul nerăvășit. Mi-a mângâiat trupul și mi-a sărutat buzele. Amețită de plăcere, cu ochii închiși m-am lăsat  cuprinsă de privirea brațelor ei. Preț de câteva clipiri de timp am făcut dragoste cu luna. Încântătoare minute de amor ceresc! M-a părăsit apoi strecurându-și delicat raza spre dincolo de fereastră. O ultimă sărutare de lumină melancolică și s-a dus... N-am avut vreme să răpesc o sclipire de lumină drept amintire. În trecerea ei a luat tot alaiul argintiu în urmă lăsând  doar întunericul smolit al nopții. M-am cufundat în liniștea camerei și am adormit cu gândul la tine... în locul lunii puteai fi tu...

Poveste adevărată...

Fiecare dintre noi a fost îndrăgostit în școala generală de un coleg de clasă sau de școală. Emilia, fosta mea colega de ciclu gimnazial cu care m-am întâlnit de curând mi-a povestit o întâmplare pe cât de romantică pe atât de fascinantă. O parte a poveștii o știam încă de când eram colege, iar restul l-am aflat de la ea.

Mi-amintesc că eram prin clasa a 5-a și ea era îndrăgostită în taină de un băiat din clasa a 7-a. Îi atrăsese atenția felul lui de a fi. Era genul de băiat mai retras care nu se amesteca cu restul colegilor. Era mai tot timpul singur preocupat ori de o carte, ori de vreo temă școlară. Pe chip îi înflorea acea seriozitate  nepotrivită vârstei care pe chipul unui copil dădea înfățișării un aer de ușoară tristețe. Emilia a realizat reflexia seriozității lui mult mai târziu, după mulți ani în care imaginea lui nu a părăsit-o aproape niciodată. Aerul preocupat îl maturiza, uitând parcă de copilărie și adolescență. De câte ori îl zărea de la distanță sau îl întâlnea, emoția o sufoca, iar inima era gată să-i explodeze. Încerca din răsputeri să-și stăpânească emoțiile copleșitoare, însă rațiunea nu o asculta.  Se intersectau pe holul școlii, se priveau în ochi, apoi treceau mai departe luând parcă fiecare cu el imaginea celuilalt. Emilia îmi povestea cum clipele acelea erau atât de prețioase pentru ea încât simțea îmbrățișarea privirii lui ca pe o îmbrățișare adevărată. Îi simțea privirea cum o cuprindea și-i răscolea sufletul. Așa s-a întâmplat ani la rând, ca într-un ritual. Au urmat anii de liceu petrecuți în incinta aceleiași instituții. Se întâlneau și acum, dar ceva mai rar. Însă emoțiile erau la fel de puternice.

După fiecare întâlnire Emilia își jura că data viitoare își va lua inima în dinți, îl va opri și va inventa un pretext care să stârnească un dialog. Și, poate într-un târziu va îndrăzni să-i mărturisească ce simte. Era teribil de îndrăgostită de Mihai, sentiment care a mocnit de-a lungul anilor în tăcerea nemărturisirii. Când Mihai a absolvit liceul drumurile lor s-au despărțit definitiv. Fiecare și-a urmat cursul vieții. Emilia a terminat și ea liceul, a făcut o facultate, s-a căsătorit și s-a așezat la casa ei. Apoi au trecut anii… mulți…vreo 25, ani în care când și când amintirile îi reveneau cu aceeași intensitate ca atunci când se întâlnea cu Mihai pe holurile școlii.

Într-o dimineață Emilia a plecat către serviciu. Nu  prea se simțea bine.  Vremea tulbure a începutului de toamnă îi crea o stare de ușoară astenie. Aștepta autobuzul pierdută în gânduri. Apoi ca din întâmplare a simțit că trebuie să privească în spate. Ceva o îndemna să-și întoarcă privirea către acolo. S-a întors și a privit înainte. Imaginea aceea aproape că a paralizat-o instantaneu. Către ea se îndrepta Mihai. Nu mai era băiatul în ai cărui ochi privise adânc de atâtea ori. Acum era bărbatul ușor grizonat și cu aceeași seriozitate matură pe chip. În clipa aceea n-a știut ce să facă. Să se întoarcă să fugă… să-și ascundă chipul în șalul care îi aluneca de pe umeri… sau să se îndrepte spre el cu brațele deschise? N-a avut vreme să-și limpezească gândurile pentru că în secunda următoare s-a simțit cuprinsă de două brațe puternice, brațele pe care le-a visat și le-a tânjit o viață întreagă. Când l-a văzut îndreptându-se către ea, toate amintirile, unele uitate de mult, i-au năvălit în minte. Senzații depuse în uitare au cuprins-o într-un frison răscolitor, așa cum se întâmpla atunci când se întâlneau pe holurile școlii. Era atât de emoționată încât nu mai simțea pământul și nici atmosfera din jur. Nu simțea decât îmbrățișarea lui fără cuvinte. A plâns zece minute la pieptul lui. Când și-a ridicat privirea a văzut că și ochii lui Mihai erau lacrimi. I-a mărturisit că o iubește încă din clasa a 5-a, dar n-a avut niciodată curajul să-i facă această mărturisire. Își amintea cum treceau unul pe lângă altul și de fiecare dată avea pregătite câteva cuvinte pe care urma să i le adreseze ei, însă de fiecare dată cuvintele i se opreau pe buze. Era și el căsătorit și acum locuia, culmea ironiei, în același bloc cu Emilia, dar la câteva scări distanță. Mihai îi povestise Emiliei cum în toți anii aceștia gândul lui cel mai adânc a fost tot timpul la ea și s-a rugat din tot sufletul să o întâlnească. Amândoi trăiseră o viață de om cu dragostea secretă pentru celălalt. Am întrebat-o pe Emilia ce va urma acum… Nu știa ce va urma… însă în ochii și în tăcerea ei se simțea acea vie speranță…

Matrimoniale...

Dintr-o curiozitate firească am intrat pe unul dintre site-urile de matrimoniale. Mi-am creat un cont cu date reale și poză actuală. Apoi, câteva zile la rând, am accesat diverse profile care mi s-au părut mai interesante și mai aproape de ceea ce mi-aș fi dorit eu dacă aș fi fost în căutarea unui partener. Am vizitat în jur de 20-30 de profile, unele cu poze, altele fără, cu descrieri atrăgătoare sau simpliste. Este drept că bărbații prezenți acolo fiind de toate categoriile și nivelurile, descrierea făcută reflecta într-o anumită măsură omul sau nivelul lui din spatele descrierii făcute.

Impresia pe care am avut-o mereu despre un astfel de loc a fost aceea a unei piețe în care fiecare își etalează pe tarabă marfa pe care o are. Mai mult de atât gândeam că la prețuri bune găsești sensibilitate, onestitate, curățenie morală, înțelegere, istețime, inteligență, bunătate, modestie, respect, calități cu nemiluita, așa încât doamnele dornice de un partener au de unde alege. De defecte se amintește, așa, în treacăt, parcă cu tendința de a spune… ”defectele n-ai decât să le descoperi singură, după…”. Nu se pomenește aproape nimic de gelozie, prostie, lene, obtuzitate, încăpățânare, dezordine, aventuri, femei etc. Rar despre tutun, iar alcool, mai deloc… Aproape toți sunt fumători ocazionali, iar de alcool nici să nu audă.

O bună parte dintre profile nu au poze. Sunt absolut de acord cu alegerea unora de a nu-și etala imaginea, însă mă gândesc că dacă aleg să fie ”anonimi” vizual, atunci au altceva mai interesant de expus acolo. Câteva cuvinte care să impresioneze, niște preocupări interesante, dragoste de spiritualitate… sau ceva care să compenseze lipsa pozei.

După tatonări și de o parte și de alta au început să curgă mesajele. Am postat și eu câteva mesaje la acele profile care mi s-au părut mai interesante și apoi am așteptat. Mesajele mele au fost ceva mai consistente, adică au fost formate din cinci-șase fraze care surprindeau un aspect interesant al profilului lor. O mică compunere dacă vreți, ce depășea cumva sfera banalității. Dintre cele cinci mesaje trimise de mine, răspuns n-a venit decât de la unul.

În schimb am primit cu nemiluita mesaje gen: ”Bună… ce faci?” , ”Bună… singurică?”, ”bn vreau să te cunosc”, ”Îmi place de tine, ești draguță, vrei să ne cunoaștem?”, ”0726xxxxxx, dă-mi un beep și te sun eu”, ”vreau sa te cunosc” sau pur și simplu ”Ce program ai azi?”

Din zecile de mesaje primite, un singur mesaj mi-a atras atenția care vorbea despre viață și singurătate, în cuvinte simple, dar din care emana o fărâmă din sufletul acelui om. A fost singurul mesaj la care am răspuns în câteva cuvinte ce ar fi dat curs unui dialog.

Dragi bărbați pentru că sunt femeie îmi permit să vă dau câteva sfaturi în legătură cu abordarea femeilor pe aceste site-uri. Evident, dacă doriți să aveți succes. Nu spun că femeile știu cum să se comporte într-un astfel de loc. Cu siguranță multe dintre ele au nevoie de aceleași reguli de bun simț, însă probabil venite din partea unui bărbat.

Regula de bun simț nr.1

Postați o poză… de preferință actuală și în detaliu. Nu se știe care dintre femei prefera modelul vostru de frumusețe masculina.

Regula de bun simț nr.2

Informațiile despre voi să fie cât mai reale. Descrieți-vă în cuvinte simple, fără exagerări sau minciuni.

Regula de bun simț nr.3

Încercați să inițiați un dialog altfel decat ”Bună… ce faci?” , ”Bună… singurică?”, ”bn vreau să te cunosc”, ”Îmi place de tine, ești draguță, vrei să ne cunoaștem?”, ”0726xxxxxx, dă-mi un beep și te sun eu”, ”vreau sa te cunosc” sau pur și simplu ”Ce program ai azi?”

Regula de bun simț nr.4

Nu postați în primul mesaj către ea ”Inginer x ani, frumos, inteligent, sensibil, mașină ultimul tip, cu casa in construcție”. Asta sună a marfă de calitate, cu defecte ascunse.

Regula de bun simț nr.5

Compuneți primul mesaj din câteva propoziții simple pe marginea unui element din descrierea ei. Dacă spune acolo că îi plac animalele, spuneți-i ceva frumos despre căței, dacă îi place să citească vorbiți-i despre literatură și despre cărțile, dacă este credincioasă și vă doriți o asemenea femeie, scrieți câteva cuvinte despre Dumnezeu, dacă îi place să gătească, vorbiți-i despre ce v-ar plăcea să vă gătească când veți ajunge să vă cunoașteți. Capitolul acesta ține foarte mult de imaginație și de... răbdare.

Regula de bun simț nr.6

Când abordați o femeie, nu vă gândiți din prima cum ar fi cu ea în pat. Ei nici prin cap nu-i trece asta, cel puțin celor care vor o relație de lungă durată. Femeia vrea să te cunoască ca minte și suflet și apoi în pat.

Regula de bun simț nr.7

Nu fugiți atunci când găsiți un mesaj mai elaborat din partea unei femei. Încercați să răspundeți cu cuvintele voastre, chiar dacă nu sunteți intelectuali sau poeți. Sunt femei intelectule care caută bărbați simpli. Important este doar să acceptați diferența. În pat nu se mai văd diferențele. Tocmai acolo este poate partea voastra tare.

Regula de bun simț nr.8

Învățați să inițiați un dialog cu o femeie. Cei mai mulți nu știu cum să abordeze o femeie. Ea nu va răspunde decât rareori la mesaje scurte și directe. Și un lucru foarte important... nu vorbiți în primele dialoguri despre sex.

Regula de bun simț nr.9

Exagerați puțin cu politețea... dacă asta nu face parte din caracterul vostru... Un nobil ”sărut-mâna, doamnă” face mult  mai mult decât un ”bună” sărăcăcios.

Regula de bun simț nr.10

Cu femeile trebuie să aveți răbdare... și țineți cont că nu orice NU al femeii este nu. De foarte multe ori vrea să insistați.

Aroganța sau... distanță...

Aroganța poate fi definită ca o atitudine disprețuitoare, sfidătoare, obraznică față de cei din jur. Dar poți fi catalogat drept arogant și dacă încerci să pui o anumită distanță între tine și restul sau între tine și o anumită persoană. Atitudinea firească pe care o impui uneori poate părea pentru ceilalți un semn de dispreț și aroganță. Unii dintre cei care se simt priviți din înaltul sfidător al atitudinii și nu de la o distanța ce-ti permite să respiri liber, își arogă dreptul de a te critica. Cum îți poți permite să ieși din înghesuiala celor mulți care împărtășesc același mod de gândire… Cum îndrăznești să te detașezi de opinii sau să barezi anumite îndrăzneli ce s-ar putea întinde precum virusul…  

Românul aparținător turmei nu va înțelege niciodată o astfel de atitudine. Românul iubește cumetriile și amestecul în treburile celuilalt mai mult decât propriile preocupări. Adică o atitudine firească de detașare din partea unui semen pare cu totul ieșită din normalitatea lui scălâmbă. Românul trebuie să știe tot ce mișcă chiar și în intimitatea cea mai adâncă a cuiva. Îți sunt monitorizate gesturile cu ochiul critic al celui atotcunoscător. Cuvintele îți sunt măsurate, răstălmăcite, despuiate de orice nuanță pentru că în mod sigur ascund ceva. Iar tăcerea poate fi cea mai sfidătoare dintre atitudini, cea mai periculoasă pentru că ascunde toate gândurile la care turma nu poate ajunge. Gloata sau turma n-are aer dacă nu-ți disecă sufletul și nu încearcă să afle ce gândești. Și ferească Sfântul să nu gândești ca turma.

Greșeala...

Orice întâmplare este o experiență, iar viața este un șir de experiențe. Din fiecare moment al întâmplării ar trebui să învățăm ceva și la o următoare conjunctură să aplicăm cele învățate. În felul acesta am fi mult mai atenți la impulsurile de moment și poate am asculta mai atent rațiunea decât sufletul. Facem greșeli, mai mari sau mai mici, suntem făcuți din greșeli pe care apoi, cei conștienți de gravitatea lor, încercăm să le reparăm.  Lecția nu are greutate decât dacă va fi resimțită pe propria piele.  Desigur, orice greșeală indiferent de efectul ei are un preț. Uneori pierdem tot ceea ce am construit, alteori pierderile sunt mai mici, însă inevitabil provoacă răni superficiale sau profunde în noi sau în ceilalți.  Prețul este deseori nejustificat de mare pentru greșeala făcută, dar el trebuie asumat. Tocmai în povara lui va sta grija de a nu mai greși. Se pare însă că de cele mai multe ori nu învățăm nimic din durerosul regret ce însoțește eșecul intenției. Ne vindecăm repede de greșeală prin uitare și greșim din nou.

Sunt oameni care greșeșc la tot pasul fără să le pese de urmele pe care le lasă în jur. Se hrănesc cu propriile erori pavându-și drumul spre ceea ce ei consideră  realizări. Faptele care ies de sub lumina moralității și al bunelor intenții pot fi numite gereșeli intenționate.  Pentru cei care se pretează la astfel de greșeli, rezultatul faptelor reprezintă cheia succesului. Efectul produs asupra celorlalți le este indiferent, importantă fiind doar propria satisfacție de a atinge țelul propus. Oamenii aceștia nu știu ce-i iertarea și nici greșeala omenească fără de voie. Pentru ei greșeala nu este o abatere de la normalitate, ci o modalitate de a obține ce și-au dorit.

Cred că multora dintre noi li s-a întâmplat ca o bună și lăudabilă intenție să se transforme într-o greșeală. Sigur că pleci în intenție cu o serie de rațiuni la care ai reflectat, însă oricâtă luciditate ar exista, fiecare acțiune are și o notă de neprevăzut. Construiești în minte un anumit fir al întâmplării. Deși există și gânduri reziduale  pe care întenționat nu le asculți, mintea ta este cuprinsă doar de momentul final al victoriei. Refuzi orice eșec stânjenitor și neplăcut. În general pierderile ca rezultat al erorilor umane sunt foarte rar luate în calcul. Mintea nu acceptă decât reușite.

Conștientizarea greșelii devine momentul cel mai copleșitor. Atunci realizezi diferența dintre ceea ce ți-ai imaginat a fi și planul realității. Întâmplarea îți dă o palmă peste ceafă și te trezește din scenariul imaginat. Intenția se transformă într-o dezamăgire, iar sufletul îți este cuprins de regret. Acesta este momentul cel mai copleșitor al conștientizării greșelii. Sentimentul care te macină în acel moment este al ireversibilității timpului. Dacă ai putea da timpul înapoi cu siguranță ai acționa altfel. Desigur, reluarea faptei nu presupune evitarea unei noi greșeli. Atâta timp cât rațiunea este influențată de emoție și de alți factori independenți de voința proprie, desigur că greșelile pândesc la tot pasul. Dar oare dacă timpul ar fi reversibil, cum ar arăta viața noastră? Oare dacă ni s-ar oferi posibilitatea  să reluăm viața de la început sau de la un la un moment dat, oare câte greșeli am mai face?

Clopot funebru...

Bang... bang... bang... bang... bang... se aude un nesfarşit dangăt de clopot. Se vaită trist şi grav a moarte. Cineva a plecat "dincolo" lăsând aici viaţa... sau poate moartea. Din depărtare, din zarea pierdută printre pomii împodobiţi cu fructele verii, clopotul glăsuieşte cu lacrimi de fier. 

Cineva a plecat dintre noi luând cu el totul... viaţa, amintirile, fericirea, tristeţea, dezamăgirile, speranţele şi chinul de a fi. In muzica lui, clopotul ne anunţă cu glas jeluit că viaţa se sfârşeşte in moarte. Dangătul funebru ne aminteşte că suntem efemeri şi viaţa este o trecere de o clipă între naştere şi moarte. 

Ce este omul în ultima lui suflare? Nimic... doar dangăt de clopot ce vesteşte pământului că va primi darul pe care l-a zămislit odată. Acum îl va primi înapoi despuiat de toate veşmintele sufleteşti. De toate averile, de toate mândriile, de toate urile, de toate vanitaţile, de toate... va rămâne gol şi va lăsa un gol...

Bang... bang... bang... bang... vibrează în aer sunet de nefiinţă. Parfumul de tămâie şi lumina de priveghi ajunge până la noi. Cineva şi-a împlinit menirea şi a plecat pe drumul ce nu are decât un sens... ireversibil. Atmosfera, în dangăt de clopot îndoliat devine tristă şi grea, inlăcrimată şi funebră. Limba de clopot loveşte scurt şi rar dând răgaz clopotului să-şi glăsuiască pustiul cu limbă de moarte. Sfârşitul vestit este al fiecăruia dintre noi.

Bang... bang... bang... tot mai pierdut, aşa cum viul celui dus se stinge în amintire. Clopotul a amuţit. Tăcerea de plumb a morţii descrie cuvinte ce nu pot fi rostite. Nu se aude decât bang... bang... bang... în sufletul celui rămas.

Tainele din adâncul privirii...

Există un limbaj neconvențional al lucrurilor, al întâmplărilor, al vieții. Dincolo de acțiune sau dincolo de om, de atitudine, de cuvinte, de gest se ascunde o  rațiune ce a înfățișat  privirii celorlalți imaginea de un anumit fel. Rareori expresia de a fi are nuanțele naturale ale vieții, lăsând libere emoțiile sincere. Teama de refuz, de a nu fi primite cum se cuvine, de a fi interpretate greșit, din lipsă de moralitate sau din lașitate, toate acestea fac din atitudine, dar mai ales din privire poarta unei ascunzători tainice a propriilor sentimente.

Se spune că există miracole ascunse în lucruri simple, neesențiale, nerelevante, departe de a avea vreo semnificație aparte. Lumea în care trăim nu are numai imaginea pe care o expune primei priviri. Adesea sub o imagine superficială se află un lucru incredibil, o minune. Trebuie doar să ”vezi” nu numai să privești, însă puțini știu să vadă sau să asculte mesajul, ori să descifreze limbajul abstract al faptei ori al felul de a fi. Contactul cu lumea exterioară se face prin intermediul privirii, iar natura sensibilă a lumii va lua contact cu tine prin cuvinte, prin limbajul abstract al gesturilor și al reflexiilor din privirea ta.

În privirea unui om, pătrunzând adâncul din ochii lui, aproape că te vei pierde într-o lume numai de el știută. O lume a sufletului lui în care adună tot felul de valori sau nonvalori, crize, depresii, bucurii, fericire, iubire, ură, revoltă, dezamăgiri, împliniri. Privirea mărturisește tot tumultul și zbuciumul sufletesc, dând cale emoției să răzbească spre lumină prin privire.

Cine nu s-a tăiat în lama ascuțită a unei priviri metalice ce te întâmpina cu disprețul rece al sentimentului de desconsiderare? Cine nu s-a izbit de o privire plină de otrava urii? Cine nu a fost mângâiat de lumina unor ochi blânzi îndulciți cu un surâs suav? Însă dincolo de răutate, ură ori bunătate se află omul, sentimentele lui, travaliul vieții lui și tot de a adunat precum comori ori poveri de suflet. Cel în care răutatea și ura și-au făcut culcuș, cu siguranță nu este cel care vrea să pară lumii. Este greu de spus și cu atât mai mult de dovedit dacă oamenii se nasc cu răutatea în ei precum se nasc cu toate organele la locul lor.  Răul este doar lipsa binelui, pierderea lui prin soartă, alegeri greșite, dezamăgiri, relații nepotrivite, insatisfacții, lipsa iubirii.

În gestul unui om sau în atitudinea lui există un limbaj, un mesaj pe care vrea sau nu să-l transmită în mod direct celor din jur. Însă dacă știi să accepți cu toleranță o anumită atitudine vei vedea că omul plin de ură este adesea de compătimit și de înțeles. Soarta nu i-a oferit ceea ce el aștepta de la ea. Se crede un neîndreptățit al destinului. Urăște adesea în jur ceea ce-și dorește să fie, să aibă, să devină, urăște omul care nu-i satisface nevoile sau cu care se compară, dar pe care nu-l poate ajunge sau depăși. Urăște pe cel care are mai mult decât el, avere, inteligență, poziție socială sau orice altceva. Îi simți valul de otravă care țâșnește prin ochi, cuvintele sunt precum săgeți otrăvite, gesturile ferme, agresive, războinice, gata de atac verbal permanent. Un munte de nemulțumire și insatisfacție duce în sufletul său mult prea strimt și neîncăpător pentru cantitatea de neîmplinire acumulată în timp. Sub masca unui zâmbet chinuit ce crește apoi în râs isteric, îl vezi cum încearcă din răsputeri să pară agreabil cu cei din jur, însă aerul viciat din sufletul lui împrăștie miesme greu de suportat. De fapt el se urăște pe sine și soarta sa de a nu fi fost alesul ei. Deși înghite propria otravă cu gândul la cei pe care îi invidiază în secretul cel mai tainic al său, consideră că aceștia au tot ce își doresc pe când el, cel mai îndreptățit poate, a fost fără noroc.

Ce mai faci?

Sensul banalei întrebări nu are același înțeles pentru toți. De multe ori genul acesta de adresare stereotipă devine iritantă pentru  adresant. Unii o lansează din pură politețe, așa precum o formulă de salut, alții pentru a iniția un dialog. Pentru cei mai mulți dintre noi, „ce faci?” sau „ce mai faci?” este întrebarea cu care afli în câteva cuvinte cum îi merge interlocutorului. Desigur, nu poți întreba direct „Ce mai faci?” pe cineva pe care nu-l cunoști dinainte. Acest „mai” din întrebare presupune o cunoștință mai veche.

„Ce mai faci?” nu are întotdeauna același sens. Unii dintre „curioși” nu întreabă din pură întâmplare sau pentru a iniția o conversație, ci pur și simplu au nevoie de un model. Ei simt că ție îți merge bine fără să exprimi în cuvinte  starea ta de spirit. Te văd mulțumit, împlinit, liniștit, împăcat cu propriile dorințe și atunci încearcă să afle, mânat de propria insatisfacție, ce faci tu de îți este așa de bine. Cum ai reușit să atingi acea fericire pe care și ei o tânjesc. Se gândesc probabil ca ai o rețetă magică pe care o păstrezi secretă pentru a nu dezvălui misterul elixirului minune. În sinea lor există un semn de întrebare și o nedumerire cum alții reușesc și el nu, deși se străduiesc să afle rețeta sau metoda matematică a fericirii. Își imaginează că greșesc undeva și de aceea nu reușesc să atingă binele personal. Adesea se cred bătuți de soartă, fără noroc, fără șansa de a cunoaște bucuria vieții.

„Ce mai faci?” rostită din adâncul sufletului, încheiată cu un ușor oftat, așteaptă răspunsuri fundamentale care ar putea deveni cheia propriei fericiri. Răspunsul este simplu. Bucuriile sunt la îndemâna oricui, numai să știi să întinzi mâna să le culegi. Binele personal este unic, cu trăsături particulare și cu ceva ce nu se potrivește oricui. Prin urmare mulțumirea, satisfacția personală ține de propria persoană și dacă nimic nu te satisface și nu ajungi să guști zilnic câteva momente de fericire, sufletul tău refuză bucuria, tânjind o fericire de poveste care nu exista decât în himere.

Iertarea...

S-au scris munți de cărți despre iertare. Iertarea creștinească, iertarea păcatelor, iertarea născută din bunătate și înțelegere dăruită celui ce ți-a greșit, dar și iertarea de sine.

Greșelile fac parte din viața noastră. Săvârșite intenționat sau involuntar se răsfrâng asupra existenței și asupra celor din jur provocându-le cel mai adesea răni sufletești. Se spune că a greși este omenește, iar a ierta este virtutea ce conferă omului noblețe și înțelepciune. Răutatea sau dorința exagerată te îndeamnă precum un diavol să rănești, să strivești încrederea sau să sfărâmi binele ce stă în calea orgoliului ori a nevoii instinctuale de a-ți satisface poftele.  Dintre toate acestea greșeala îndreptată împotriva celor dragi este cea mai de neiertat dintre greșeli. Când te rănește omul iubit, rana este infinit mai adâncă și mai usturătoare decât rana provocată de orice întâmplare nefericită. Și evident, mult mai greu de vindecat prin iertare. Orice tulburare  a dragostei, săvârșită cu voie sau fără voie, este precum furtuna ce răvășește ordinea cosmică a binelui divin.

Desigur, oricât de trează  ar fi conștiința, nu este nevoie decât de o clipă de rătăcire pentru  a pierde contactul cu realitatea și a o interpreta conform modului propriu de gândire. Este suficient cât să se tulbure ordinea firească a lucrurilor răvășind tot ce stă în calea binelui – oameni, lucruri, stări, sentimente.   Din grabă, din prea multă dorință egoistă, din lipsă de răbdare și maturitate, greșeala se naște precum o furtună ce orbește cugetul. Până să discearnă limpede între bine și rău, mintea îndeamnă la săvârșirea regretabilului act și nimic nu mai poate întoarce timpul înapoi. Greșeala s-a rostogolit către celălalt rănindu-l profund sau superficial.

După o vreme sau uneori imediat, acolo unde există conștiință și simț al realității, apare regretul celor întâmplate. Greșeala este conștientizată ea devenind o povară de nedescris. Ceva în interiorul tău se răsucește zi și noapte sfredelind conștiința, regretând amar cele întâmplate. Din păcate nu folosește la nimic zbuciumul interior atâta timp cât înainte de a săvârși greșeala rațiunea era orbită de impulsuri omenești.

Apoi intervin orgoliile. Puțini sunt cei care știu și vor să recunoască că au greșit. Cum la fel de rari sunt cei care știu să spună “Iartă-mă!”. Este greu să te privești din afară recunoscând că ai greșit, să-ți întorci spășit fața și gândul către cel pe care l-ai rănit. Când conștientizezi greșeala durerea pe care o simți este înzecit mai mare decât cea pe care o simte cel pe care l-ai rănit.

Îți tremură sufletul de neputință și regret, însă nu mai este nimic de făcut decât să aștepți în tăcere să fii iertat. Într-un târziu poate vine și iertarea. Prin cuvinte sau prin gest ți se spune sau ți se sugerează că ești iertat. Momentul acela pentru cine este cu adevărat împovărat de greșeală este precum o alinare divină, precum o eliberare din ghearele unei stări devastatoare. Dacă până atunci povara sufletească te apăsa cumplit, iertarea vine ca o ușurare. Simți cum dragostea celuilalt te pătrunde în fiecare celulă, îți revine pofta de viață și mulțumești Cerului că ai parte de iertare.

Cei care au parte de iertare, vor ierta mai ușor la rândul lor. Știu bine ce înseamnă să trăiești zi și noapte cu vinovăția în tine. Este precum un monstru ce se lăfăie în întuneric în sufletul tău.

Dacă ar fi numai iertarea din partea celui căruia i-ai greșit, totul ar fi aproape precum un târg de genul eu “eu te lovesc, tu mă ierți”, însă nu întotdeauna lucrurile stau așa. Iertarea are și o față intimă, adică iertarea de sine. Oricât de sinceră și deplină ar fi iertarea din partea celui atins de greșeala ta, tu cel care ai greșit nu-ți poți ierta niciodată faptul că ai rănit pe cineva drag. Vinovăția rămâne ca un stigmat ce nu se stinge decât cu greu sau niciodată. Eul acela care a săvârșit greșeala nu se va putea ierta pe sine. Știind că întotdeauna rănile lasă cicatrici care amintesc  mereu de ceea ce a fost, peste incident nu se poate lăsa uitarea.  Chiar dacă celălalt a uitat sau a trecut demult peste răutatea ta născută din dorință exagerată, în tine încă se zvârcolește propria neiertare. Dintre cele două iertări, neiertarea de sine pentru propriile fapte este cea mai cruntă. Apăsarea ei este mult mai împovărătoare decât neiertarea din partea celui iubit. Când în tine există dragoste și iubire de oameni, bunătate, înțelegere, toleranță, o greșeală săvârșită rănind iubirea înaintea omului pe care îl iubești, este o povară greu de dus. Toate astea au și o parte buna, experiențele sunt lecții de iubire și numai greșind și primind iertarea poți învăța ce este cu adevărat iubirea și poți ierta la rândul tău cu mult mai multă seninătate și înțelegere.