Poveste adevărată...

Fiecare dintre noi a fost îndrăgostit în școala generală de un coleg de clasă sau de școală. Emilia, fosta mea colega de ciclu gimnazial cu care m-am întâlnit de curând mi-a povestit o întâmplare pe cât de romantică pe atât de fascinantă. O parte a poveștii o știam încă de când eram colege, iar restul l-am aflat de la ea.

Mi-amintesc că eram prin clasa a 5-a și ea era îndrăgostită în taină de un băiat din clasa a 7-a. Îi atrăsese atenția felul lui de a fi. Era genul de băiat mai retras care nu se amesteca cu restul colegilor. Era mai tot timpul singur preocupat ori de o carte, ori de vreo temă școlară. Pe chip îi înflorea acea seriozitate  nepotrivită vârstei care pe chipul unui copil dădea înfățișării un aer de ușoară tristețe. Emilia a realizat reflexia seriozității lui mult mai târziu, după mulți ani în care imaginea lui nu a părăsit-o aproape niciodată. Aerul preocupat îl maturiza, uitând parcă de copilărie și adolescență. De câte ori îl zărea de la distanță sau îl întâlnea, emoția o sufoca, iar inima era gată să-i explodeze. Încerca din răsputeri să-și stăpânească emoțiile copleșitoare, însă rațiunea nu o asculta.  Se intersectau pe holul școlii, se priveau în ochi, apoi treceau mai departe luând parcă fiecare cu el imaginea celuilalt. Emilia îmi povestea cum clipele acelea erau atât de prețioase pentru ea încât simțea îmbrățișarea privirii lui ca pe o îmbrățișare adevărată. Îi simțea privirea cum o cuprindea și-i răscolea sufletul. Așa s-a întâmplat ani la rând, ca într-un ritual. Au urmat anii de liceu petrecuți în incinta aceleiași instituții. Se întâlneau și acum, dar ceva mai rar. Însă emoțiile erau la fel de puternice.

După fiecare întâlnire Emilia își jura că data viitoare își va lua inima în dinți, îl va opri și va inventa un pretext care să stârnească un dialog. Și, poate într-un târziu va îndrăzni să-i mărturisească ce simte. Era teribil de îndrăgostită de Mihai, sentiment care a mocnit de-a lungul anilor în tăcerea nemărturisirii. Când Mihai a absolvit liceul drumurile lor s-au despărțit definitiv. Fiecare și-a urmat cursul vieții. Emilia a terminat și ea liceul, a făcut o facultate, s-a căsătorit și s-a așezat la casa ei. Apoi au trecut anii… mulți…vreo 25, ani în care când și când amintirile îi reveneau cu aceeași intensitate ca atunci când se întâlnea cu Mihai pe holurile școlii.

Într-o dimineață Emilia a plecat către serviciu. Nu  prea se simțea bine.  Vremea tulbure a începutului de toamnă îi crea o stare de ușoară astenie. Aștepta autobuzul pierdută în gânduri. Apoi ca din întâmplare a simțit că trebuie să privească în spate. Ceva o îndemna să-și întoarcă privirea către acolo. S-a întors și a privit înainte. Imaginea aceea aproape că a paralizat-o instantaneu. Către ea se îndrepta Mihai. Nu mai era băiatul în ai cărui ochi privise adânc de atâtea ori. Acum era bărbatul ușor grizonat și cu aceeași seriozitate matură pe chip. În clipa aceea n-a știut ce să facă. Să se întoarcă să fugă… să-și ascundă chipul în șalul care îi aluneca de pe umeri… sau să se îndrepte spre el cu brațele deschise? N-a avut vreme să-și limpezească gândurile pentru că în secunda următoare s-a simțit cuprinsă de două brațe puternice, brațele pe care le-a visat și le-a tânjit o viață întreagă. Când l-a văzut îndreptându-se către ea, toate amintirile, unele uitate de mult, i-au năvălit în minte. Senzații depuse în uitare au cuprins-o într-un frison răscolitor, așa cum se întâmpla atunci când se întâlneau pe holurile școlii. Era atât de emoționată încât nu mai simțea pământul și nici atmosfera din jur. Nu simțea decât îmbrățișarea lui fără cuvinte. A plâns zece minute la pieptul lui. Când și-a ridicat privirea a văzut că și ochii lui Mihai erau lacrimi. I-a mărturisit că o iubește încă din clasa a 5-a, dar n-a avut niciodată curajul să-i facă această mărturisire. Își amintea cum treceau unul pe lângă altul și de fiecare dată avea pregătite câteva cuvinte pe care urma să i le adreseze ei, însă de fiecare dată cuvintele i se opreau pe buze. Era și el căsătorit și acum locuia, culmea ironiei, în același bloc cu Emilia, dar la câteva scări distanță. Mihai îi povestise Emiliei cum în toți anii aceștia gândul lui cel mai adânc a fost tot timpul la ea și s-a rugat din tot sufletul să o întâlnească. Amândoi trăiseră o viață de om cu dragostea secretă pentru celălalt. Am întrebat-o pe Emilia ce va urma acum… Nu știa ce va urma… însă în ochii și în tăcerea ei se simțea acea vie speranță…