Soare torid și
atmosferă neobișnuit de încinsă pentru o zi de iunie. Explozie de fructe roșii
dulci și amare, pietroase și mărunt mărgelate. Cireșele amare încă aveau
culoarea tinereții, însă promiteau în câteva zile maturitatea vișiniului putred
și încântarea gustului cu amăruiul dulceag al fructului sălbatic. În rest verde
în tot cuprinsul privirii și al simțirii. Iarba mătăsoasă și vie, zâmbitoare în
lumina incandescentă a soarelui de amiază.
Un nuc imens garnisit
cu fructe gemene își revărsa coroana în liniște și tihnă deasupra pajiștii. Pe
înserat când soarele se strecura agale printre ramurile nucului am simțit
chemarea ierbii. Se răcorise și în aer plutea umezeala și mirosul de fân
proaspăt cosit. Desculță am pășit minute în șir într-un necontenit dans prin
iarba mătăsoasă și fragedă. I-am simțit catifelarea și moliciunea lăsându-se
strivită sub tălpile mele avide de covorul natural al pământului. Era atât de
primitoare și de candidă încât simțeai răcoarea ca pe o mângâiere suavă până în
suflet. Tălpile mi se afundau adânc în firele întrețesute într-un alint al
mamei naturi. Farmecul ei m-a vrăjit cu totul uitând de clapele timpului.
Pe nesimțite înserarea
picurase cenușiu în lumina zilei. Aproape că nu mai vedeam unde pășesc. Soarele
era adormit demult după dealul înnegurat în tihna serii. Doar o pamblică de
lumină palidă se așternuse precum o cale lactee pe iarba înrourată a serii. Stropii
de roua îmi botezau tălpile și-mi răcoreau inima. M-am oprit cu greu din dansul
erotic cu natura. Am urcat apoi în mansarda ce dădea spre dealul împădurit răzleț și
am privit pe fereastră. De după culmea molatecă a dealului luna aproape împlinită
se arăta semeață înveșmântată în voalurile fumegânde ale nopții. Greierii
adunați în concert își murmurau simfonia. Din când în când se auzea pierdut strigătul
unei păsări ce parcă își spunea
rugăciunea înainte de culcare. Apoi, deodată, spectacolul nocturn a amuțit. În liniștea
asurzitoare de câteva clipe am avut surpriza unei vizite neașteptate. Mi-a intrat tiptil pe
fereastră așezându-și discret și suav
lumina palidă pe așternutul nerăvășit. Mi-a mângâiat trupul și mi-a sărutat
buzele. Amețită de plăcere, cu ochii închiși m-am lăsat cuprinsă de privirea brațelor ei. Preț de
câteva clipiri de timp am făcut dragoste cu luna. Încântătoare minute de amor
ceresc! M-a părăsit apoi strecurându-și delicat raza spre dincolo de fereastră.
O ultimă sărutare de lumină melancolică și s-a dus... N-am avut vreme să răpesc
o sclipire de lumină drept amintire. În trecerea ei a luat tot alaiul argintiu
în urmă lăsând doar întunericul smolit
al nopții. M-am cufundat în liniștea camerei și am adormit cu gândul la tine...
în locul lunii puteai fi tu...
Mi.am regasit fragmente si chiar poate zile din copilaria mea frumos petrecuta in natura. Am sfarsit prin a ma recunoaste acum, cea de azi......puteai fi tu ( Sofia )
RăspundețiȘtergereMa bucur ca ai regasit in radurile mele acele trairi-amintiri ale copilariei tale... E ca si cum ne-am reintalni noi cei de acum cu copilul din noi, cel caruia cu o vreme in urma nici prin gand nu-i trecea ca timpul nu iarta pe nimeni... Da.. sigur ca a ne recunoaste pe noi cei din prezent este o dovada de discernamant. Uneori acceptam cu greu ceea ce suntem sau pozitia in care suntem. Insa daca acceptam ca totul este relativ si imperfect atunci nimic n-ar trebui sa ne dezamageasca. Sigur, oricare dintre noi poate fi in locul celuilalt si cred ca este bine sa apreciem si sa ramanem cu amintiri frumoase atat cat a fost frumos acel loc pe care l-am pierdut... In imperfectiunea care ne caractezizeaza, toti vom inlocui sau vom fi inlocuiti la un moment dat, indiferent ca vrem sau nu... Multumesc pentru cuvintele tale...
Ștergere