Femeia este diamantul de pe inelul Creației...

După ce am citit  Gradina lui Epicur a lui Anatole France mi-am dat seama câtă dreptate avea vorbind despre femeie. Vedea cu totul altfel femeia, o așeza acolo unde îi era locul și nu acolo unde timpul, creștinismul și bărbatul au așezat-o. Vezi, puțini se gândesc să așeze lucrurile și altfel decât așa cum le apar în dreptul privirii, perspectivă pe care o au fără a încerca să schimbe lumina sau unghiul din care privesc acel lucru. Mulți dintre noi am descoperi alte fațete ale aceluiași adevăr. Sau, adevărul pe care îl consideram autentic își poate schimba trăsăturile reflectând o cu totul altă reprezentare a lui. 

Creștinismul, spunea Anatole France, a făcut mult pentru iubire și din iubire. Și tot din prea multă iubire femeia  a devenit un păcat. Înfricoșată de frumusețea femeii, biserica  a făcut din ea un demon. Femeia nu trebuia să domine lumea masculină prin frumusețe, prin farmec feminin, prin iubire sau prin inteligență. Restul a fost simplu. Femeii i s-au ”dăruit” în numele iubirii toate vinovățiile care o făceau nedemnă de a fi egala bărbatului. Femeia trebuia să fie păcătoasă și vicleană, amăgitoare și irațională.

Ea devine astfel întruchiparea răului în viața bărbatului, acel rău de care bărbatul nu se poate lepăda. Femeia seamănă groază  la tot  pasul, însă cei care au stigmatizat-o nu s-au gândit că tocmai asta o face puternică și de temut.

Femeia nu a fost tot timpul așa. Femeile începuturilor omenirii, femeile din epoca cavernelor nu aveau aceeași trecere precum femeia zilelor noastre. A fost nevoie de civilizație și de religie pentru ca femeia să devină taină și păcat. Anatol France spunea că civilizația i-a dat vălurile, iar religia ne-a dat scrupulele. Două lucruri care au transformat femeia în taină și păcat. Femeia este cauza tuturor relelor. Femeia seamănă dorință și spaimă, ea stârnește nebunia iubirii, este necontenit în mintea și visurile bărbatului, este jertfa și pierzania lui, este declanșatoare de conflicte și războaie. Este perfidă, este ademenitoare, este seducătoare, este misterul de nepătruns pentru bărbat.

Lumea masculină uită un lucru. Bărbatul nepăcătos este legat de femeia păcătoasă pentru că s-a născut dintr-un trup de femeie. Și dacă Isus s-a născut dintr-o femeie care n-a cunoscut  păcatul, iar ea, această femeie fiind simbolul tuturor femeilor creștine, atunci femeia mamă, femeia soție, femeia iubită, femeia prietenă, femeia soră cum să fie păcătoasă? De ce este păcătoasă?  Pentru că dă viață din iubire? Femeia își dăruiește trupul cu toată iubirea de care e capabilă pentru ca acolo în trupul ei să se zămislească viața.

S-a creat o imagine falsă asupra femeii care este tratată precum blestemul masculin. Iar el bărbatul este atât de inocent și nevinovat încât având puterea din toate timpurile la îndemână a făcut din femeie un demon. Nu se pomenește nimic de slăbiciunea masculină și de puterea de a nu se lăsa pradă devoratoarelor feminine. Seducția și intriga nu ar fi cauze declanșatoare de dezastre masculine dacă bărbații nu s-ar lăsa seduși sau luați de valul persuasiunii feminine. Nimeni nu-i împiedică să fie raționali și să gândească cu capul crescut pe umeri. Biserica condusă din toate timpurile de bărbați, desigur a căutat să îndepărteze femeia din preajma și dintr-o potențială poziție de egalitate cu bărbatul în conducerea acesteia. Desigur, femeia nu avea ce căuta acolo. Hristos fusese bărbat, iar Dumnezeu, în mintea noastră este tot bărbat. De când lumea și pământul bărbatul a avut întâietate și poziție primordială, dispunând de poziția femeii așa cum a dorit. Și cea mai bună metodă de a o ”elimina” ca eventuală concurentă, era stigmatizarea.

Privită dintr-o perspectivă negativă femeia a devenit înzecit mai puternică și de temut. Femeia domină prin negativismul ei cultivat de însuși cei care au dorit să o marginalizeze. Însă umbra femeii care planează precum un nor distructiv asupra lumii masculine este doar o aparență. În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Femeia iubește creștinismul în egală măsură sau chiar mai mult decât bărbatul. Ea este un model de pioșenie și smerenie, este supusă și ascultătoare, temătoare și iubitoare și nicidecum simbolul păcatului.

Dincolo de toate astea exista și păreri uimitoare despre femeie. Una dintre aceste opinii m-a făcut să mă simt femeia fără vina de a fi femeie. N-am fost niciodată de acord cu locul pe care îl are femeia în creștinism, am refuzat cu încăpățânare să asociez femeia cu păcatul, cu faptul că nu este demnă să fie alături bărbatului fără să fie purtătoarea păcatului originar. Femeia l-a ademenit pe bărbat să guste din cunoaștere, l-a îndemnat să-și bucure sufletul cu darurile vieții. Ce a fost rău în asta? Și de ce femeia să poarte stigmatul păcatului și nu împreună să împartă acest păcat? Opinia despre care vorbeam era a unui reprezentant al lumii masculine. El spunea că... Femeia este diamantul de pe inelul Creației. Oare câți bărbați gândesc așa?