S-au scris munți de cărți despre iertare. Iertarea
creștinească, iertarea păcatelor, iertarea născută din bunătate și înțelegere
dăruită celui ce ți-a greșit, dar și iertarea de sine.
Greșelile fac parte din viața noastră. Săvârșite intenționat
sau involuntar se răsfrâng asupra existenței și asupra celor din jur provocându-le
cel mai adesea răni sufletești. Se spune că a greși este omenește, iar a ierta
este virtutea ce conferă omului noblețe și înțelepciune. Răutatea sau dorința
exagerată te îndeamnă precum un diavol să rănești, să strivești încrederea sau
să sfărâmi binele ce stă în calea orgoliului ori a nevoii instinctuale de a-ți
satisface poftele. Dintre toate acestea greșeala
îndreptată împotriva celor dragi este cea mai de neiertat dintre greșeli. Când
te rănește omul iubit, rana este infinit mai adâncă și mai usturătoare decât
rana provocată de orice întâmplare nefericită. Și evident, mult mai greu de
vindecat prin iertare. Orice tulburare a
dragostei, săvârșită cu voie sau fără voie, este precum furtuna ce răvășește
ordinea cosmică a binelui divin.
Desigur, oricât de trează
ar fi conștiința, nu este nevoie decât de o clipă de rătăcire pentru a pierde contactul cu realitatea și a o interpreta
conform modului propriu de gândire. Este suficient cât să se tulbure ordinea
firească a lucrurilor răvășind tot ce stă în calea binelui – oameni, lucruri,
stări, sentimente. Din grabă, din prea multă dorință egoistă, din
lipsă de răbdare și maturitate, greșeala se naște precum o furtună ce orbește
cugetul. Până să discearnă limpede între bine și rău, mintea îndeamnă la
săvârșirea regretabilului act și nimic nu mai poate întoarce timpul înapoi. Greșeala
s-a rostogolit către celălalt rănindu-l profund sau superficial.
După o vreme sau uneori imediat, acolo unde există
conștiință și simț al realității, apare regretul celor întâmplate. Greșeala
este conștientizată ea devenind o povară de nedescris. Ceva în interiorul tău
se răsucește zi și noapte sfredelind conștiința, regretând amar cele
întâmplate. Din păcate nu folosește la nimic zbuciumul interior atâta timp cât
înainte de a săvârși greșeala rațiunea era orbită de impulsuri omenești.
Apoi intervin orgoliile. Puțini sunt cei care știu și vor să
recunoască că au greșit. Cum la fel de rari sunt cei care știu să spună
“Iartă-mă!”. Este greu să te privești din afară recunoscând că ai greșit, să-ți
întorci spășit fața și gândul către cel pe care l-ai rănit. Când conștientizezi
greșeala durerea pe care o simți este înzecit mai mare decât cea pe care o simte
cel pe care l-ai rănit.
Îți tremură sufletul de neputință și regret, însă nu mai
este nimic de făcut decât să aștepți în tăcere să fii iertat. Într-un târziu
poate vine și iertarea. Prin cuvinte sau prin gest ți se spune sau ți se
sugerează că ești iertat. Momentul acela pentru cine este cu adevărat împovărat
de greșeală este precum o alinare divină, precum o eliberare din ghearele unei
stări devastatoare. Dacă până atunci povara sufletească te apăsa cumplit,
iertarea vine ca o ușurare. Simți cum dragostea celuilalt te pătrunde în
fiecare celulă, îți revine pofta de viață și mulțumești Cerului că ai parte de
iertare.
Cei care au parte de iertare, vor ierta mai ușor la rândul
lor. Știu bine ce înseamnă să trăiești zi și noapte cu vinovăția în tine. Este
precum un monstru ce se lăfăie în întuneric în sufletul tău.
Dacă ar fi numai iertarea din partea celui căruia i-ai
greșit, totul ar fi aproape precum un târg de genul eu “eu te lovesc, tu mă
ierți”, însă nu întotdeauna lucrurile stau așa. Iertarea are și o față intimă,
adică iertarea de sine. Oricât de sinceră și deplină ar fi iertarea din partea
celui atins de greșeala ta, tu cel care ai greșit nu-ți poți ierta niciodată
faptul că ai rănit pe cineva drag. Vinovăția rămâne ca un stigmat ce nu se
stinge decât cu greu sau niciodată. Eul acela care a săvârșit greșeala nu se va
putea ierta pe sine. Știind că întotdeauna rănile lasă cicatrici care amintesc mereu de ceea ce a fost, peste incident nu se
poate lăsa uitarea. Chiar dacă celălalt
a uitat sau a trecut demult peste răutatea ta născută din dorință exagerată, în
tine încă se zvârcolește propria neiertare. Dintre cele două iertări,
neiertarea de sine pentru propriile fapte este cea mai cruntă. Apăsarea ei este
mult mai împovărătoare decât neiertarea din partea celui iubit. Când în tine
există dragoste și iubire de oameni, bunătate, înțelegere, toleranță, o
greșeală săvârșită rănind iubirea înaintea omului pe care îl iubești, este o
povară greu de dus. Toate astea au și o parte buna, experiențele sunt lecții de
iubire și numai greșind și primind iertarea poți învăța ce este cu adevărat
iubirea și poți ierta la rândul tău cu mult mai multă seninătate și înțelegere.
Cred ca iertarea inseamna si generozitate, si uitare, si placerea regasirii eului cel inalt, si pasional..E ca si cum ai dona din tine, pentru a primi, in schimb, un loc in sufletul celuilalt.. Sau, macar posibilitatea unui loc..
RăspundețiȘtergereDe fapt, aici, cred ca e mai mult o intilnire a ta, cu tine..Ca in oglinda..
Exprimarea printr-o forma de creatie,numita incercare cum este cazul meu sau genialitate in cazul celor alesi, fie ea in scris, in arta sau muzica, este o forma de exprimare directa sau indirecta a propriilor trairi. Fara simtire sau sentimente nascute din experiente anterioare, creatia nu are suflet, nu impresioneaza si nu ajunge la sufletul celui care ia contact cu forma de exprimare personala. Chiar asa fiind, intotdeauna incerc sa dau scrierilor o nota generala careia i se pot adauga multe alte nuante precum cele amintite de tine, cu o singura remarca din partea mea... Iubirea si iertarea n-ar trebui sa astepte nimic in schimb, insa suntem oameni si nu ingeri... Multumesc pentru cuvintele tale... se pare ca inca exista oameni care nu si-au pierdut de tot simtirea...
ȘtergereDa, o iertare e o eliberare, cred..E un spatiu-timp pe care il depasesti..Ca si cind iti desfaci legaturile, ca sa poti porni pe alte drumuri, mai usor..Si cu mintea mai limpede..
RăspundețiȘtergere