Iertarea...

S-au scris munți de cărți despre iertare. Iertarea creștinească, iertarea păcatelor, iertarea născută din bunătate și înțelegere dăruită celui ce ți-a greșit, dar și iertarea de sine.

Greșelile fac parte din viața noastră. Săvârșite intenționat sau involuntar se răsfrâng asupra existenței și asupra celor din jur provocându-le cel mai adesea răni sufletești. Se spune că a greși este omenește, iar a ierta este virtutea ce conferă omului noblețe și înțelepciune. Răutatea sau dorința exagerată te îndeamnă precum un diavol să rănești, să strivești încrederea sau să sfărâmi binele ce stă în calea orgoliului ori a nevoii instinctuale de a-ți satisface poftele.  Dintre toate acestea greșeala îndreptată împotriva celor dragi este cea mai de neiertat dintre greșeli. Când te rănește omul iubit, rana este infinit mai adâncă și mai usturătoare decât rana provocată de orice întâmplare nefericită. Și evident, mult mai greu de vindecat prin iertare. Orice tulburare  a dragostei, săvârșită cu voie sau fără voie, este precum furtuna ce răvășește ordinea cosmică a binelui divin.

Desigur, oricât de trează  ar fi conștiința, nu este nevoie decât de o clipă de rătăcire pentru  a pierde contactul cu realitatea și a o interpreta conform modului propriu de gândire. Este suficient cât să se tulbure ordinea firească a lucrurilor răvășind tot ce stă în calea binelui – oameni, lucruri, stări, sentimente.   Din grabă, din prea multă dorință egoistă, din lipsă de răbdare și maturitate, greșeala se naște precum o furtună ce orbește cugetul. Până să discearnă limpede între bine și rău, mintea îndeamnă la săvârșirea regretabilului act și nimic nu mai poate întoarce timpul înapoi. Greșeala s-a rostogolit către celălalt rănindu-l profund sau superficial.

După o vreme sau uneori imediat, acolo unde există conștiință și simț al realității, apare regretul celor întâmplate. Greșeala este conștientizată ea devenind o povară de nedescris. Ceva în interiorul tău se răsucește zi și noapte sfredelind conștiința, regretând amar cele întâmplate. Din păcate nu folosește la nimic zbuciumul interior atâta timp cât înainte de a săvârși greșeala rațiunea era orbită de impulsuri omenești.

Apoi intervin orgoliile. Puțini sunt cei care știu și vor să recunoască că au greșit. Cum la fel de rari sunt cei care știu să spună “Iartă-mă!”. Este greu să te privești din afară recunoscând că ai greșit, să-ți întorci spășit fața și gândul către cel pe care l-ai rănit. Când conștientizezi greșeala durerea pe care o simți este înzecit mai mare decât cea pe care o simte cel pe care l-ai rănit.

Îți tremură sufletul de neputință și regret, însă nu mai este nimic de făcut decât să aștepți în tăcere să fii iertat. Într-un târziu poate vine și iertarea. Prin cuvinte sau prin gest ți se spune sau ți se sugerează că ești iertat. Momentul acela pentru cine este cu adevărat împovărat de greșeală este precum o alinare divină, precum o eliberare din ghearele unei stări devastatoare. Dacă până atunci povara sufletească te apăsa cumplit, iertarea vine ca o ușurare. Simți cum dragostea celuilalt te pătrunde în fiecare celulă, îți revine pofta de viață și mulțumești Cerului că ai parte de iertare.

Cei care au parte de iertare, vor ierta mai ușor la rândul lor. Știu bine ce înseamnă să trăiești zi și noapte cu vinovăția în tine. Este precum un monstru ce se lăfăie în întuneric în sufletul tău.

Dacă ar fi numai iertarea din partea celui căruia i-ai greșit, totul ar fi aproape precum un târg de genul eu “eu te lovesc, tu mă ierți”, însă nu întotdeauna lucrurile stau așa. Iertarea are și o față intimă, adică iertarea de sine. Oricât de sinceră și deplină ar fi iertarea din partea celui atins de greșeala ta, tu cel care ai greșit nu-ți poți ierta niciodată faptul că ai rănit pe cineva drag. Vinovăția rămâne ca un stigmat ce nu se stinge decât cu greu sau niciodată. Eul acela care a săvârșit greșeala nu se va putea ierta pe sine. Știind că întotdeauna rănile lasă cicatrici care amintesc  mereu de ceea ce a fost, peste incident nu se poate lăsa uitarea.  Chiar dacă celălalt a uitat sau a trecut demult peste răutatea ta născută din dorință exagerată, în tine încă se zvârcolește propria neiertare. Dintre cele două iertări, neiertarea de sine pentru propriile fapte este cea mai cruntă. Apăsarea ei este mult mai împovărătoare decât neiertarea din partea celui iubit. Când în tine există dragoste și iubire de oameni, bunătate, înțelegere, toleranță, o greșeală săvârșită rănind iubirea înaintea omului pe care îl iubești, este o povară greu de dus. Toate astea au și o parte buna, experiențele sunt lecții de iubire și numai greșind și primind iertarea poți învăța ce este cu adevărat iubirea și poți ierta la rândul tău cu mult mai multă seninătate și înțelegere.