Tainele din adâncul privirii...

Există un limbaj neconvențional al lucrurilor, al întâmplărilor, al vieții. Dincolo de acțiune sau dincolo de om, de atitudine, de cuvinte, de gest se ascunde o  rațiune ce a înfățișat  privirii celorlalți imaginea de un anumit fel. Rareori expresia de a fi are nuanțele naturale ale vieții, lăsând libere emoțiile sincere. Teama de refuz, de a nu fi primite cum se cuvine, de a fi interpretate greșit, din lipsă de moralitate sau din lașitate, toate acestea fac din atitudine, dar mai ales din privire poarta unei ascunzători tainice a propriilor sentimente.

Se spune că există miracole ascunse în lucruri simple, neesențiale, nerelevante, departe de a avea vreo semnificație aparte. Lumea în care trăim nu are numai imaginea pe care o expune primei priviri. Adesea sub o imagine superficială se află un lucru incredibil, o minune. Trebuie doar să ”vezi” nu numai să privești, însă puțini știu să vadă sau să asculte mesajul, ori să descifreze limbajul abstract al faptei ori al felul de a fi. Contactul cu lumea exterioară se face prin intermediul privirii, iar natura sensibilă a lumii va lua contact cu tine prin cuvinte, prin limbajul abstract al gesturilor și al reflexiilor din privirea ta.

În privirea unui om, pătrunzând adâncul din ochii lui, aproape că te vei pierde într-o lume numai de el știută. O lume a sufletului lui în care adună tot felul de valori sau nonvalori, crize, depresii, bucurii, fericire, iubire, ură, revoltă, dezamăgiri, împliniri. Privirea mărturisește tot tumultul și zbuciumul sufletesc, dând cale emoției să răzbească spre lumină prin privire.

Cine nu s-a tăiat în lama ascuțită a unei priviri metalice ce te întâmpina cu disprețul rece al sentimentului de desconsiderare? Cine nu s-a izbit de o privire plină de otrava urii? Cine nu a fost mângâiat de lumina unor ochi blânzi îndulciți cu un surâs suav? Însă dincolo de răutate, ură ori bunătate se află omul, sentimentele lui, travaliul vieții lui și tot de a adunat precum comori ori poveri de suflet. Cel în care răutatea și ura și-au făcut culcuș, cu siguranță nu este cel care vrea să pară lumii. Este greu de spus și cu atât mai mult de dovedit dacă oamenii se nasc cu răutatea în ei precum se nasc cu toate organele la locul lor.  Răul este doar lipsa binelui, pierderea lui prin soartă, alegeri greșite, dezamăgiri, relații nepotrivite, insatisfacții, lipsa iubirii.

În gestul unui om sau în atitudinea lui există un limbaj, un mesaj pe care vrea sau nu să-l transmită în mod direct celor din jur. Însă dacă știi să accepți cu toleranță o anumită atitudine vei vedea că omul plin de ură este adesea de compătimit și de înțeles. Soarta nu i-a oferit ceea ce el aștepta de la ea. Se crede un neîndreptățit al destinului. Urăște adesea în jur ceea ce-și dorește să fie, să aibă, să devină, urăște omul care nu-i satisface nevoile sau cu care se compară, dar pe care nu-l poate ajunge sau depăși. Urăște pe cel care are mai mult decât el, avere, inteligență, poziție socială sau orice altceva. Îi simți valul de otravă care țâșnește prin ochi, cuvintele sunt precum săgeți otrăvite, gesturile ferme, agresive, războinice, gata de atac verbal permanent. Un munte de nemulțumire și insatisfacție duce în sufletul său mult prea strimt și neîncăpător pentru cantitatea de neîmplinire acumulată în timp. Sub masca unui zâmbet chinuit ce crește apoi în râs isteric, îl vezi cum încearcă din răsputeri să pară agreabil cu cei din jur, însă aerul viciat din sufletul lui împrăștie miesme greu de suportat. De fapt el se urăște pe sine și soarta sa de a nu fi fost alesul ei. Deși înghite propria otravă cu gândul la cei pe care îi invidiază în secretul cel mai tainic al său, consideră că aceștia au tot ce își doresc pe când el, cel mai îndreptățit poate, a fost fără noroc.