Pagini

vineri, 28 mai 2010

Singurătate…

Singurătatea femeii are o singură semnificaţie esenţială – un spaţiu pustiu din care lipseşte bărbatul. Altceva decât jumătatea ce îi lipseşte este doar o iluzie ce nu o va compensa în veci, emoţional şi afectiv. În zadar încearcă să-şi umple sufletul cu copii, familie, prieteni, shoping, distracţie, abandonată în braţele singurătăţii nu va reuşi să simtă împlinirea decât atunci când se va aşterne în sufletul unui bărbat care nu ştie s-o părăsească lăsând-o singură în haosul furtunilor vieţii. Un bărbat, numai al ei, fără să fie obligată aşa cum s-a întâmplat de nenumărate ori, să-l împartă cu alte femei.

O sfâşia fiecare aventură, fiecare cuvânt de amor o biciuia ştiind că îl şoptise şi alteia, ştia că o minţea, dar spera să-i treacă, să rămână numai al ei. Acum el a ales să plece… a abandonat-o definitiv singurătăţii fără să privească înapoi.

Iar ea… este devastată de singurătatea ce ucide clipele timpul încremenit în clepsidră. Nimic nu are sens fără partener, totul este înţepenit în derizoriu. Timpul curge monoton într-un ritm cumplit de anevoios lăsând minutele să treacă în ritmul aşteptării fără speranţă. Soarele răsare abstract, iar luna… luna în zadar se reflecă în aşternutul de mătase când patul e gol.

Se otrăveşte picătură cu picătură cu deznădejdea singurătăţii, cu timpul ce fură ani tinereţii şi desenează riduri adânci chipului, cu dorinţa sfâşietoare ca vibratorul să se transforme în bărbat şi toate astea pentru a simţi un stop de iubire, uneori numai pentru o noapte.

Doar visul este flacără vie precum clipa când va fi în braţele lui, mângâiată şi alintată, când va simţi freamătul dorinţei, abandonată de el pe culmile extazului. Portretul creionat în minte întruchipează perfecţiunea tânjită de orice femeie ce caută braţe tandre şi suflet boem… ştie cum arată, îi poate distinge trăsăturile, imaginea lui o urmăreşte zi şi noapte, ştie ce-i place, ce-şi doreşte, ştie ce aşteaptă de la ea… icoana lui pe care o poartă în templul sufletului ei rătăcit şi însingurat, este refugiul în ceasurile de tristeţe.

Bărbaţi există, dar nici unul n-a fost pe măsura idealului ei, nici unul n-a fost ”el” cel neaflat în căutări disperate. A căutat îndelung refugiindu-se în braţele mai tandre sau mai aspre ale câte unui bărbat, dar zadarnic… Relaţiile efemere i-au ucis speranţa, au alungat-o în timpuri trecute şi cu fiecare dezamăgire, “moare” câte puţin, încet şi sigur, în lipsa sevei ce-i lipseşte. Nimic şi nimeni nu-i poate oferi încredere, protecţie şi dragoste aşa precum i-ar putea dărui partenerul pe care îl caută cu disperare.

Dar speranţa renaşte la fiecare colţ de iluzie… adierea unui bărbat ce ar putea fi cel căutat, o face să freamăte de emoţia împlinirii visului. În orice mascul se poate ascunde acel suflet pe care îl doreşte cu disperarea singurătăţii şi pustiului din simţire. Se lasă copleşită de orice atenţie, se lasă puratată de valul dorinţei spre orice gest sau cuvinte ce par a fi special dedicate ei. N-ar avea nimic de pierdut…ar face orice sacrificiu pentru a simţi tandreţe şi un strop de dragoste din partea unui ”el”.

Nu oboseşte aproape niciodată. Descurajată uneori, renaşte din propria-i cenuşă şi o ia de la capat în speranţa unei fericiri ce se va muta în sufletul ei. Nu înţelege foarte bine ce simte… trece de la extaz la agonie şi invers… sentimentele sunt amestecate, tristeţe cu speranţă, duerere cu clipe de fericire efemeră, abandon în mâinile sorţii, deznădejde sfâşietoare, lacrimi de disperare şi neputinţă… pe toate femeia le plăteşte tribut vieţii pentru a primi un strop de iubire.

Uneori greşeşte. Disperarea o face demnă de milă… în dorinţa copleşitoare de a fi a unui bărbat, îşi etalează farmecele, gata să se “vândă” dezbrăcată de demnitate, pe orice tarabă a vânzătorului de iluzii. Iar bărbaţi amatori de false alinări şi promisiuni fără finalitate, se găsesc oricând gata să ofere himere, zâmbind perfid.

5 comentarii:

  1. foarte adevarat este ce ati scris....

    RăspundețiȘtergere
  2. ma regasesc putin in ceea ce ati scris

    RăspundețiȘtergere
  3. Despre adevarata singuratate nu vorbim decat in soapta. Nu putem spune tuturor despre ea. De altfel, ce mai inseamna o singuratate trimbitata? Nu vom recunoaste decat in fata noastra ca suntem singuri. Si uneori am preferat chiar eu sa mi-o ascund. Sunt destui cei care striga: Iata cat sunt de singur! Ca si cum ar merita elogii pentru singuratatea lor. Nu e nevoie sa le sporim randurile acestor.. sa-i numesc,solitari? Ei se plang in oglinda cu gandul de a trage de aici foloasele, in timp ce adevarata singuratate ne fereste de ridicol. Ea nu are decat rar nevoie de vorbe. Si, uneori, nu mai are nevoie nici de regrete. Am invatat asta de la viata.Viata are intotdeauna dreptate, oricum am lua-o. Cat de cruzi putem fi, uneori,fara sa ne dam seama! De aceea randul celor singuri,s-a “ingrosat” considerabil in ultimul veac. Stau uneori, cu ochii inchisi si ma intreb: din ce parte ma va lovi destinul? Apoi ii deschid si ma cuprinde o pace luminoasa, deplina vazand ca nimic nu ma ameninta.Ca intr-un joc. Cateodata ma gandesc si noaptea la asta,fara sa stiu prea bine de ce! Ba nu, mint. Stiu.
    Ma uit la norii care se tarasc deasupra muntilor si-mi dau seama ca ma aflu in singurul loc din lume unde miscarea lor pe cer are un sens precis. Si chiar daca multe lucruri nu mai seamana cu ceea ce stiam din copilarie, mirosul de iarba taiata si uscata la soare e de-ajuns sa imi aduc aminte ca viata e frumoasa. Si parca nu norii trec deasupra mea, ci amintirile mele. Imi revad viata, urmarind cum alterneaza umbrele norilor si lumina soarelui care ma dogoreste apoi. Ca si cum mi-as tine viata in palme. Si trebuie sa stau nemiscata si sa astept. Sa astept ce?Cunosc tot ceea ce urmeaza sa-mi aduca norii si soarele. De fapt, eu am descoperit lumea traind in ea, cu singuratate, cu iubire, cu necazuri dar si cu bucurii! Exact ca cerul privit de mine deseori! Primul lucru pe care l-am invatat de la viata a fost sa-mi amintesc. In felul acesta reuseam sa fiu mai putin singura uneori. De-atunci dateaza probabil la mine o fascinatie a memoriei. Daca ascult acum zgomotele aduse de vant, iau totul de la inceput. Si simt ca deasupra tuturor contradictiilor mele exista ceva ce nu voi trada niciodata: Dragostea.

    RăspundețiȘtergere
  4. Lenus... Întradevăr, cei înţelepţi nu-şi trâmbiţează singurătatea... însă cu cât încerci mai tare s-o ascunzi de priviri indiscrete, se vede şi se simte mai limpede... privirea, gesturile, cuvintele trădează... iar în suflet este o adevărată vâlvătaie... Cu timpul se estompează, dar nu se stinge sau se stinge aparent atunci când golul va fi umplut de altceva... amintiri, natură, cu mulţumirea unei existenţe dăruite de D-zeu. Ceea ce este îngrijorător, aşa precum spui, este valul mare de însinguraţi... Ce se întâmplă cu noi, ce se întâmplă cu oamenii?...

    Mulţumesc pentru găndurile tale frumoase...

    RăspundețiȘtergere
  5. Singuratate sau insingurare?!

    "E greu de spus care e mai dureroasa. Si e greu de spus daca intre ele, la un moment dat, nu exista egalitate. Cred ca singuratatea este o alegere pe care o facem intr-un moment al vietii noastre, de cele mai multe ori fara sa realizam asta. De ce o facem?

    Poate pentru ca ei, cei din jurul nostru ne-au inselat asteptarile...poate din cauza ca am suferit in relatiile noastre si ne este teama sa nu mai suferim, motiv pentru care preferam sa fim singuri sau sa nu ne implicam intr-o relatie serioasa, multumindu-ne cu ceva de suprafata... ceva care, nefiind ancorat de sufletul nostru, va disparea la un moment dat, lasandu-ne nu doar un gol in jur ci aratandu-ne ca in toti anii care au trecut, in jurul nostru a fost un gol pe care noi am refuzat sa il vedem.
    exista un tip de singuratate care doare: se numeste INSINGURARE. O melodie veche a reusit sa o descrie fantastic...

    “Insingurare, cine nu te stie / Sa nu te intalneasca niciodata / Insingurare, inima pustie / Ce trista esti si cat de zbuciumata / Insingurare, umbra nedorita / Ce zeu pagan care-a urat Iubirea / Te-a zamislit din chinuri si ispita / Si ti-a trimis in lume, nemurirea”...

    De ce doare atat de tare insingurarea? Pentru ca te indepartezi, treptat, de toti cei care tin la tine. Iti creezi o lume interioara in care te retragi. O faci in momentul in care prietenii nu mai sunt de ajuns. In momentul in care ai impresia ca cei din jur nu numai ca nu te inteleg, dar chiar sunt impotriva comportamentului tau. Singuratatea si insingurarea nu au varste... si probabil multi ati simtit asta nu o data...."[citat petronela ]
    citind..am inteles de ce am framantari..neliniste...desi am alaturi de mine copiii..prieteni...si totusi..ma simt ca as fi pe o insula pustie...
    insula sufletului meu...

    RăspundețiȘtergere