Cumplit este să trăieşti o singurătate în doi. Să priveşti în ochii celuilalt şi să vezi doar gheaţă amestecată cu ură. În trecerea lui pe lângă tine să simţi doar mângâierea tăcerii şi aerul agitat în urma lui.
Oare ce-i face pe doi oameni care s-au iubit cândva, să se urască? Cât de superficială trebuie să fi fost dragostea ce i-a unit, ca într-un timp dictat de frământările relaţiei, iubirea să se stingă ca şi cum n-ar fi fost? Este incredibilă uşurinţa cu care se păşeşte pe orizontală de la iubire la ura şi cât de imens poate fi pasul în adâncimea sentimentelor…
Există o teorie precum că, într-o relaţie nu trebuie să înveţi să te pliezi pe aşteptările celuilalt, potrivirea ar trebui să fie încă de la început perfectă şi dacă nu s-a întâmplat aşa, cel ce te iubeşte să te accepte aşa cum eşti fără să încerce să te schimbe.
Şi în dragoste, aşa cum greşit se întâmplă în multe alte situaţii, problema parteneriatului se abordează, de ce le mai multe ori din punct de vedere individual, fără să se ţină cont că iubirea presupune un cuplu. El individul, marcat de egoism şi nepăsare faţă de partener, consideră că este cel ce trebuie să primească necondiţionat iubirea, într-un izvor continuu de sentimente şi cu aceeaşi intensitate indiferent de ceea ce el poate să ofere în schimb. Este convis că nimic din reprezintarea contribuţiei lui, nu poate tulbura relaţia şi întotdeauna, vinovăţia aparţine celuilalt. În opinia sa, rezolvarea frământărilor are un singur aspect – celălalt trebuie să se schimbe, astfel încât relaţia să devină armonică şi fericită.
Privind echidistant şi dinafara relaţiei de cuplu, se pune întrebarea care dintre parteneri trebuie să se schimbe din dragoste pentru celălalt… Pentru că în situaţia în care nici unul ,nici celălalt nu recurg la o schimbare sau la toleranţă, finalul este previzibil concretizându-se în divorţ.
De cele mai multe ori, după un număr de ani chinuitori, o singură întrebare este în gândurile şi pe buzele partenerilor: ”Cine poartă vina…” Mintea le este frământată de o mulţime de motive, de învinovăţiri reciproce, de insinuări, de cauze mai mult sau mai puţin reale, de nepotrivire de caracter etc… De fapt există un singur motiv întemeiat şi greu de acceptat – evoluţia spirituală concomitentă a celor doi.
În timp ce primul se zideşte neîncetat ajungând la un nivel superior al înţelegerii vieţii, altul decât cel material, unde spiritul este mai important decat trupul, cel de-al doilea priveşte pasiv la ceea ce consideră un spectacol al devenirii primului… Dacă pentru primul apropierea de D-zeu şi cunoaşterea sunt condiţii ale zidirii de sine, în el adunându-se neîncetat ca într-un templu, credinţa şi înţelepciunea… celălalt este într-o continuă şi înconştientă decădere spre lumesc şi prozaic, îndepărtându-se de Cer.. Refuză cu încăpăţânare să înţeleagă că într-un parteneriat zidirea relaţiei se face pe temelii diferite, dar pe acelaşi fundament teoretic, importante fiind cunoaşterea, credinţa şi evoluţia spirituală. Iar rezultatul, susţinut de ignoranţă ani de-a rândul, nu va întârzia să apară…
Oare ce-i face pe doi oameni care s-au iubit cândva, să se urască? Cât de superficială trebuie să fi fost dragostea ce i-a unit, ca într-un timp dictat de frământările relaţiei, iubirea să se stingă ca şi cum n-ar fi fost? Este incredibilă uşurinţa cu care se păşeşte pe orizontală de la iubire la ura şi cât de imens poate fi pasul în adâncimea sentimentelor…
Există o teorie precum că, într-o relaţie nu trebuie să înveţi să te pliezi pe aşteptările celuilalt, potrivirea ar trebui să fie încă de la început perfectă şi dacă nu s-a întâmplat aşa, cel ce te iubeşte să te accepte aşa cum eşti fără să încerce să te schimbe.
Şi în dragoste, aşa cum greşit se întâmplă în multe alte situaţii, problema parteneriatului se abordează, de ce le mai multe ori din punct de vedere individual, fără să se ţină cont că iubirea presupune un cuplu. El individul, marcat de egoism şi nepăsare faţă de partener, consideră că este cel ce trebuie să primească necondiţionat iubirea, într-un izvor continuu de sentimente şi cu aceeaşi intensitate indiferent de ceea ce el poate să ofere în schimb. Este convis că nimic din reprezintarea contribuţiei lui, nu poate tulbura relaţia şi întotdeauna, vinovăţia aparţine celuilalt. În opinia sa, rezolvarea frământărilor are un singur aspect – celălalt trebuie să se schimbe, astfel încât relaţia să devină armonică şi fericită.
Privind echidistant şi dinafara relaţiei de cuplu, se pune întrebarea care dintre parteneri trebuie să se schimbe din dragoste pentru celălalt… Pentru că în situaţia în care nici unul ,nici celălalt nu recurg la o schimbare sau la toleranţă, finalul este previzibil concretizându-se în divorţ.
De cele mai multe ori, după un număr de ani chinuitori, o singură întrebare este în gândurile şi pe buzele partenerilor: ”Cine poartă vina…” Mintea le este frământată de o mulţime de motive, de învinovăţiri reciproce, de insinuări, de cauze mai mult sau mai puţin reale, de nepotrivire de caracter etc… De fapt există un singur motiv întemeiat şi greu de acceptat – evoluţia spirituală concomitentă a celor doi.
În timp ce primul se zideşte neîncetat ajungând la un nivel superior al înţelegerii vieţii, altul decât cel material, unde spiritul este mai important decat trupul, cel de-al doilea priveşte pasiv la ceea ce consideră un spectacol al devenirii primului… Dacă pentru primul apropierea de D-zeu şi cunoaşterea sunt condiţii ale zidirii de sine, în el adunându-se neîncetat ca într-un templu, credinţa şi înţelepciunea… celălalt este într-o continuă şi înconştientă decădere spre lumesc şi prozaic, îndepărtându-se de Cer.. Refuză cu încăpăţânare să înţeleagă că într-un parteneriat zidirea relaţiei se face pe temelii diferite, dar pe acelaşi fundament teoretic, importante fiind cunoaşterea, credinţa şi evoluţia spirituală. Iar rezultatul, susţinut de ignoranţă ani de-a rândul, nu va întârzia să apară…
Cu alte cuvinte, dacă cei doi nu păstrează ritmul devenirii lor constant şi unitar, cuplul va pierde semnificaţia întregului, parteneriatul luând aspectul unei simple relaţii între doi străini.
Aşa cum niciodată materialitatea ca stare nu se va împăca cu spiritualitatea, tot aşa cei doi vor rămâne despărţiţi de propiile naturi în stadii diferite de zidire… Ruină şi catedrală… Când cele două trepte ale evoluţiei sunt atinse… nu mai este nimic de făcut…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu