Pagini

marți, 11 mai 2010

Dumnezeu ”râde” de noi

Tu realizezi că D-zeu „râde” de noi adesea? Eu da...
Ne oferă situaţii ispititoare, apoi din înaltul lui observator urmăreşte blând şi înţelept zâmbind în barbă, cât de „şifonaţi” sau cât de demni ieşim din ele.
Dacă nu te prinzi la timp de „gluma” părintească, poţi crede cu tărie că ceea ce ţi se întâmplă este special pentru tine, este „darul” pe care l-ai aşteptat o viaţă... Este frumos... este plăcut... este idilic... este împlinirea ce poate veni după ani de aşteptare... îţi pătrunde în fibră atingerea delicată a ceea ce crezi că este noroc, simţindu-te obligat să mulţumeşti sorţii că eşti alesul ei...
Ispita este imensă, nu o poţi refuza, nu te poţi opune respingând cu încrâncenare o tentaţie roz... Cum ai putea când totul în jurul tău pluteşte, iar tu eşti deasupra tuturor lucrurilor... Pentru tine nu mai există planuri separate ale vieţii, ale trăirilor, ale sentimentelor, totul se reduce la o singură idee ce îmbracă forme diferite... este muzica şi literatura, este istoria şi filozofia, cărţile şi dialogul, perfecţiunea şi absolutul, lumea şi viaţa... Nimic nu se compară cu ceea ce ai impresia că primeşti… Orbit de un sentiment ce rar ţi-a fost dat, acum când vârsta îţi sopteşte perfid că nu mai este timp pentru acea simțire, te arunci într-o trăire unică... Conştiinţa adormită visează fantasme, subconştienţa este plecată cu sorcova... iar inconştienţa, rămasă singură acasă îşi face de cap... Te trage de mânecă amintindu-ţi că toată viaţa ai adunat în adânc gânduri, dorinţe, aşteptări şi într-o nesperată împlinire, ai sperat că într-o bună zi, vor prinde viaţă... Simţirea a îndurat de-a lungul vremii cazne de nedescris încătuşată în morală şi convenineţă şi acum, la naiba cu tot... zăgazurile au rupt orice obstacol, dând libertate totală dorinţelor neînfrânte... şi D-zeu în imensa Sa bunătate îţi dăruieşte ce ţi-ai dorit... apoi „zâmbeşte” înţelept spunând... Ai grija ce îţi doreşti... s-ar putea să ţi se întâmple!...

Cred ca nimic nu poate fi acumulat cu mai mult sârg în sufelt ca iubirea... o iubire împărtăşită ce o dăruieşti şi o primeşti la rîndul tău din toată inima, şi una neîmpărtăşită ce se adună şi mocneşte într-un vulcan gata să erupă... adună un foc lăuntric ce arde pe dinăuntru, un clocot interior ce stă să se reverse... O vreme omul, se dăruieşte acelor lucruri ce crede că-l împlinesc, amăgindu-şi conştiinţa cu altfel de iubiri, dar dragostea îl pândeşte la fiecare colţ de iluzie...

2 comentarii:

  1. Wow..cat adevar.
    Ieri am descoperit blog-ul, astazi am reluat citirea- nu imi vine si nu imi vine sa cred ca "nimic nu e intamplator" si ca anumite pagini parca au fost scrise special pentru mine..intr-o etapa cand sentimentele sunt atat de contradictorii..multumesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru rabdarea de a trece prin aceste randuri...

      Ștergere