Tristeţea din ochii femeilor...

Mă obsedează tristeţea adunată în ochii femeilor. Trăsăturile, dar mai ales ochii redau cu fidelitate zbuciumul interior. Cuvintele sunt seci, lacrimile inutile, lamentările deşarte, în schimb o privire tristă spune totul.
Ai senzaţia că în lumina aceea tulbure s-au adunat toate necazurile nerostite ale lumii... şi sunt ţinute acolo captive ca într-o închisoare din care nu pot fi eliberate.

Fără să vrei, uneori, te izbeşte câte un chip a cărui privire îţi rămâne ca o arsură pe retină, dar mai ales în suflet şi te năvăleşte sentimentul de milă, de neputinţă, ai vrea să-i iei de pe suflet povara, dar cum? Te gândeşti ce o poate face pe femeia aceea să sufere atât, ce se poate ascunde în sufletul ei, în trăsăturile aproape imobile, tot timpul aceleaşi, fără nici cea mai mică urmă de zâmbet sau lumină. Te întrebi, o fi singurătatea, bărbatul nu-i partenerul pe care l-a dorit, o dezamăgesc copiii, lipsa banilor, viaţa grea, problemele sociale, sau toate la un loc? Oricum te copleşeşte tristeţea ei, te face să o compătimeşti, să-i fii alături, gândindu-te ca poţi fi oricând în locul ei şi ar fi cumplit.

Pentru orice femeie nemulţumirile şi neîmplinirile adunate şi neacceptate se transformă în final într-o tristeţe devastatoare. La început lacrimile îneacă insatisfacţiile, dar după ce izvorul a secat, privirea devine pierdută, ochii îşi pierd lumina, în lipsa oricărei urme de zâmbet, obrajii cad şi o dată cu ei gura devine tristă, umerii şi spatele se înconvoaie sub greutatea gândurilor, iar aerul personal dezvăluie răni nevindecate.

Privirea aceea înceţoşată de durere, va fi veşnic în pământ sau în gol. Ai impresia că scormoneşte cu gândul o rezolvare a problemelor care va veni de undeva din adânc sau din neant. Rar ridică ochii de jos doar pentru a da bineţe sau a răspunde la salut, dar privirea îi este searbădă şi lipsită de strălucire. Atunci pentru o fracţiune de secundă poţi să surprinzi povara pe care o duce.

Deznădăjduite, unele încearcă să-şi pună masca cu zâmbet, altele cea cu fericire. Fiecare îşi joacă rolul pe propria scena a vieţii, într-o piesă tragi-comică, unde actorul şi spectatorul sunt unul şi acelaşi. Nimic nu e mai trist decât un zâmbet trist sau o fericire mimată. Este acea senzaţie pe care o ai când un zgomot devine supărător printr-un scrâşnet sau când percepi un fals grosolan. Tot aşa şi sentimentele mascate au inflexiuni supărătoare, zgârie privirea, iar imaginea este dezolantă, trezind mai degrabă compasiune decât apreciere.

Ce lipseşte? – lumina. Orice sentiment pozitiv autentic este însoţit de lumină... lumina aceea divină pe care numai starea de bine interior o poate da... este lumina unică care se reflectă din interior spre exterior.

Oricât ar lupta femeia cu starea copleşitoare de tristeţe, oricât s-ar strădui să o ascundă sub cochetărie sau sub machiaj, să nu se vadă că viaţa a îngenunchiat-o, ochii o trădează. Şuvoiul de tristeţe se revarsă asupra celor din jur, parcă într-un strigăt disperat de ajutor. Există şi femei care nu fac nimic, se lasă doborâte, întorc şi celălalt obraz sorţii, socotind că nu ajută la nimic o luptă dusă în van. Au credinţa că prin resemnare şi chin interior se purifică, sunt mai aproape de D-zeu, şi poate că aşa e. Pentru acestea furtunile interioare sunt mai uşor de înfruntat, sunt cele care se dăruiesc cumva sorţii cu seninătate, dar cu amar în suflet.

Îşi duc crucea resemnate în faţa sorţii, fără să pretindă nimic. Se supun dogmatic bărbatului şi destinului.
Mă întorc şi spun, ce le face pe femei să adune atâta tristeţe? Sunt atât de multe motive, încât stai şi te întrebi, mai ales daca eşti bărbat, ce le-ar putea face fericite. Pe cât de simplă este întrebarea, pe atât de simplu este răspunsul... IUBIREA...

Toate motivele, oricât de variate şi profunde ar fi, se anulează în prezenţa iubirii.