Toleranţă...

Definiţia toleranţei deşi pare clară, poate lăsa loc înterpretărilor în funcţie de contextul şi aplicabilitatea noţiunii asupra acţiunilor semenilor noştri. Poate lua aspecte diferite ale îngăduinţei şi indulgenţei, ca mod de acceptare a diferitelor forme de expresie şi manifestare, a libertăţilor şi drepturilor celorlalţi.

Toleranţa se reflectă în armonia relaţiilor la nivelul societăţii şi al familiei, dând naştere acelui mediu în care viaţa se desfăşoară fără conflicte majore. Pictural, aşa ar arăta imaginea ideală a unei societăţi în care indivizii se tolerează şi se acceptă. Dar… se pune întrebarea legitimă, zic eu, până la ce nivel, ca grad de acceptabilitate poate merge toleranţa.
Mai pe ”româneşte” vorbind, cred că limita toleranţei poate fi stabilită de acel ”Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.

Chiar şi aşa, aplicabilitatea proverbului amintit are rezonanţă doar până acolo unde acţiunile celorlalţi permit îngăduinţa noastră. Oricât de înţelegători am fi, există o limită umană a indulgenţei ce s-ar putea situa la graniţa dintre lege şi fărădelege.
Este absolut clar că există manifestări, acţiuni sau exprimări ce cu siguranţă nu pot fi tolerate, sau pot fi tolerate, dar acceptarea capătă aspectul unei complicităţi. Nu se pune problema unei complicităţi reale, este vorba doar de o acceptare tacită a unor fapte ce pot fi deseori la limita legii sau dincolo de aceasta.

Cred că nivelul de toleranţă al fiecărui individ se reflectă în nivelului de educaţie şi cultură dobândit de-a lungul timpului sau, mai mult de atât, pot spune cu toată convingerea că toleranţa stă în gradul de înţelepciune al fiecărui individ. Deschiderea şi libertatea în gândire, nivelul cunoaşterii şi înţelegerii semenilor pot fi condiţii esenţiale în tolerarea acţiunilor celor din jur. Înţelepciunea, îţi permite să priveşti egal, fără patimă, toate manifestările semenilor, dar nu te va lăsa indiferent la acele acţiuni ce deranjează sau aduc atingere persoanei sau societăţii.

Astfel, deşi multora dintre noi nu ne plac micile năravuri ale semenilor precum lenea, nesimţirea, mitocănia, le tolerăm gândind că sunt defecte ce fac parte din natura umană. Aceeaşi înţelegere suntem dispuşi să acordăm diferenţelor de opinie ori altor covingeri religioase. În schimb nu toti suntem dispuşi să acceptăm diferenţele de orientare sexuală, şi nici omorul, violul, incestul, delapidarea, tâlhăria etc. Concluzia este că toleranţa poate fi exprimată în diferite grade de acceptabilitate a acţiunilor, dar nu poate depăşi limita legii.

Imaginea descrisă poate fi, aşa cum spunea Caragiale, admirabilă şi sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire… La noi, la români, nu lipseşte cu desăvârşire, dar balanţa toleranţei este mult inclinată spre intoleranţă … Starea de fapt este cu totul alta… Suntem intoleranţi până la cruzime, suntem radicali, puşi tot timpul pe scandal, suntem dispuşi repede să aruncăm cu pietre asupra celor ce greşesc… Cine nu gândeşte ca noi, este împotriva noastră şi… războiul este ca şi pornit… Nu putem ierta, nici măcar formal, nu putem concepe că există şi alte idei decât ale noastre şi bineînţeles, acelea sunt cele mai bune, nu suntem dispuşi să acordăm merite, în mintea şi înţelegerea noastră n-avem loc decât pentru noi… Nouă ne acordăm circumstanţe, noi avem tot timpul scuze plauzibile, motive bine întemeiate atunci când greşim şi nu înţelegem de ce, ceilalţi nu ne plâng de milă ori de câte ori avem probleme…

... şi pentru că şi eu am defectele mele, să vă spun un secret... nici eu nu tolerez lenea, mitocănia, nesimţirea şi ţiganii...  Aştept să aruncaţi cu pietre...