Pe calea către Dumnezeu

Citind un articol despre religie, dogme, manifestarea credinciosului în raport cu credinţa, dar şi al preoţilor în raport cu credincioşii, mi-am amintit de o întâmplare ce mi-a rămas în minte ca un fier înroşit.

Cu câţiva ani în urmă, eram la o cabană în munţii Făgăraşului. Departe mult de civilizaţie şi de nesimţirea românească, zona este de o frumuseţe şi o sălbăticie rar întîlnite, aşa cum este tot Făgăraşul. De acolo, în câteva ore de mers pe jos prin pădure, se ajunge pe Transfăgărăşan sau în zonele turistice din jur. Astfel, cabana este situată la o distanţă de aprox.10-12 Km de mânăstirea Cârţişoara. La Cârţişoara mai fusesem cu o altă ocazie, dar pe un alt drum ce pornea din localitatea Arpaşu. Eram de câteva zile la cabană şi pentru că mai aveam de stat, mi-am spus că ar fi păcat să nu ajung şi pănă la mânăstirea ce mă fascinase atunci când îi trecusem pragul prima data. Aşezată într-un spaţiu mirific cu o anumită semnificaţie, oarecum departe de forfota lumii, îmi plăcuse mult ca lăcaş de cult.

Dis-de-dimineaţă am pornit la drum însoţită de prietena fiului meu, în ideea că nu ne va prinde soarele de amiază al lunii august. Am mers câteva ore pe drumuri de munte, când prin pădure, când pe la poale de pădure, pe poteci mai largi sau mai înguste unele bătute de picior de om, altele aproape sălbatice. Ajunsesem suficient de aproape încât în zare, pe un deal se ivea maiestuoasă biserica mînăstirii.

Ne-am oprit la o răscruce din care pornea hăţiş de drumuri care încotro. Intuitiv am socotit că ar fi bine să apucăm pe unul dintre ele. Am mai mers cale de o jumătate de ceas, timp în care parcă ne îndepărtam de imaginea mânăstirii. Apoi am apucat pe alt drum, apoi pe altul, unele bătătorite de picior de om altele cu covor de iarbă înaltă ce ne făcea să credem că fuseseră rar străbătute. Obosisem, apa era pe sfârşite, soarele ne săgeta printre copaci, din înalt, fără milă lovindu-ne direct în creştetul capului. Sleite de forţe, ne mai opream şi ne gandeam că D-zeu nu ne va lăsa să rătăcim la infinit, ne va artă într-un final drumul cel bun.

Şi aşa a fost... După ce am străbătut o ultimă porţiune de pădure, în faţa ochilor ni s-a deschis un platou în mijlocul căruia trona impunătorul lăcaş. Drumul părea că se sfârşeşete undeva în spatele mânăstirii, şi până la a ne apropia mai aveam circa 500m. Eram sfârşite de oboseală, transpirate, însetate, dar fericite că ajunsesem acolo în acel loc sfânt ce cu siguranţă, ne va oferi clipe de linişte şi odihnă.

Bucuria ne-a îngheţat în suflet când, apropiindu-ne, am fost întâmpinate de un tir de suduieli în limbaj religios şi de o haită de câini, unii legaţi, alţii liberi. De câini nu mă temeam, indiferent cât sunt de agresivi,când se apropie de mine, dau din coadă. În schimb, vorbele de ocară veneau de la un bărbat îmbrăcat ”civil”, ce meşterea ceva cu un flex, în jurul căruia roiau câteva măicuţe. Nu înţelegeam foarte bine ce spunea, dar am înţeles ce-l deranja. Striga cât îl ţinea gura, agitându-se şi dând haotic din mâini, ce căutam acolo, de ce nu venisem pe alt drum, cine satana, sau aşa ceva, ne trimesese să-i tulburăm cu prezenţa noastră treburile pe care le avea de făcut, că drumul ales de noi era cel pe care vin numai ţiganii să fure... etc.

Am încercat să-i explicăm că ne-am rătăcit, că nu suntem din partea locului, că am ajuns foare greu necunoscând zona. Orice am fi spus, ocările continuau... Era congestionat la faţă şi nu contenea cu vorbele de ocară. Il studiam de aproape, fără să mai scot vreun sunet, şi mă gândeam ce-l poate face pe un preot să se manifeste mai rău decât câinii pe care-i avea în preajmă. Apoi m-am gândit că poate avea dreptate fiind călcat de hoţi şi ţigani, dar nu avea nici o scuză să nu facă diferenţa între noi două femei, ce nu aveam nici pe departe aspectul celor ce vin să fure. S-a mai potolit puţin după ce una din măicuţe a intervenit spunând: ”Lăsaţi părinte, s-au rătăcit şi sunt obosite... Haideţi cu mine...”

Am urmat-o sfârşite nu de oboseala pe care n-o mai simţeam în urma uimirii ce ne cuprinsese, ci de atitudinea cu care fusesem întâmpinate acolo unde ne aşteptam mai puţin. Măicuţa ne-a condus într-un fel de sală de oaspeţi, după ce ne-a oferit apă şi prosop, să ne spălăm şi să ne răcorim. Era într-un fel jenată de ieşirea necontrolată a preotului şi în câteva cuvinte simple a încercat să-şi ceară iertare.

Am mulţumit măcuţei şi am ieşit în curtea mânăstirii sub un stejar bătrân, unde am meditat la cele întâmplate. Nu ştiam ce să cred... Oare meritam suduielile preotului?... Poate că da... Aşa a vrut D-zeu să ne întâmpine în Casa Lui... Sau a vrut să ne arate că nu avem ce căuta acolo?