Deşi izvoarele istorice ne caracterizează ca fiind un popor de oameni lenşi, delăsători, nepăsători, superficiali, predispuşi la o stare letargică, vremurile ulterioare au demonstrat că aceste trăsături au fost consecinţa condiţiilor în care românii au trăit obligaţi de împrejurările istoriei. Năvălirile tătarilor, turcilor, războaiele civile şi luptele interne pentru scaunul domnesc, îi determinau pe români să nu mai construiască nimic durabil şi temeinic. Românii erau tot timpul într-o stare de provizorat, aşteptând ca tot efortul lor şi agoniseala să le fie spulberată.
Meteahna asta, numită lene, de care sunt învinovăţiţi românii, ca element al caracterului, nu este o trăsătură genetică, precum culoarea ochilor sau culoarea pielii, ea a fost adăugată caracterului românesc. Lenea la români, de fapt este o lipsă de îndemn şi voinţă, stari ce au fost ”moştenite” de generaţiile ce au urmat, deşi condiţiile istorice au fost cu totul altele.
Acest fapt a dus la împământenirea ideii că lenea este meteahnă românească şi face parte din spiritul romănesc. Iar pentru ca imaginea să fie completă, manifestările trândăviei sunt însoţite aproape permanent de patetism plângăcios.
Românul se plânge necontenit de greutăţi, de lipsa banilor, aştepată tot timpul pomeni consistente, nu se sfiieşte să profite de pe urma celui mai mic avantaj, fără jenă sau reţinere fură din munca celorlalţi invocând invariabil sărăcia. Îi lipseşte respectul pentru muncă, a lui şi a celorlalţi, condescendenţa pentru cei ce ostenesc şi pentru el, uneori doar din bunătate şi ajutorare.
Indiscutabil, există români puturoşi, dar deopotrivă sunt şi oameni ce muncesc cu bucurie, iar rezultatul efortului lor este împlinirea.
Pe de altă parte, românul ca oricare alt cetăţean universal, atunci când a fost stimulat material, a pus osul la treabă muncind pe brânci. Şi asta pentru o viaţă mai bună a lui şi a familiei sale. Aparent românii sunt puturoşi, delăsători, superficiali, dar doar atunci când nu au motive să fie altfel. Dovada concretă este valul masiv de români plecaţi în tările civilizate, conştienţi şi dispuşi să presteze munci grele, dar bine plătite.
La noi exemplul concret al manifestabilului mioritic în materie de lene este satul românesc. Mă gândesc la aspectul lor degradant şi mă cuprinde jalea când văd câtă delăsare există aproape peste tot în ţara asta. Totul este o paragină, totul stă să cadă, ziduri proptite cu bârne într-un provizorat permanent, garduri rupte fără porţi, grădini neîngrijite, năpădite de buruieni, case cu acoperişuri aproape smulse, fără cea mai mică urmă de reparaţie. Imaginea satului românesc este jalnică. Trecând pe drumuri de ţară ai senzaţia că localităţile sunt nelocuite, casele sunt părăsite. Singurul motiv ce te face să crezi că acolo încă trăiesc oameni, este cârciuma satului, unde activitatea este intensa aproape tot timpul zilei. În rest grădinile şi câmpul pot să mai aştepte.
Dacă încerci să-i întrebi pe oameni, toţi, dar absolut toţi, invocă sărăcia într-o continuă jelanie şi cerşeală populistă.
Am îndrăznit de câteva ori, să-i întreb pe cei cu care am discutat, ce-i împiedică în lipsa banilor, să îngrijească aspectul exterior şi interior al casei, grădinii, grajdului, staţiului în care îşi duc traiul. Pentru a face curăţenie şi a da un aspect plăcut locului, nu-ţi trebuie o grămadă de bani, îţi trebuie doar hărnicie şi voinţă şi credinţa în acel ”Omul sfinţeşte locul”…
Nu generalizez. Există şi români harnici, dăruiţi muncii, săraci, dar care sfidează sărăcia, înfruntând-o. Nu se lasă doborâţi de neajunsuri, puţinul pe care îl au, nu reprezintă un motiv de delăsare. Gospodăriile lor, deşi sărăcăcioase, au un aspect înfloritor, sclipind de ordine şi curăţenie. Grădinile se învârt după soare, iar animalele din bătătură sunt considerate membrii ai familiei. Sărbătorile sunt respectate cu stricteţe, motiv de primenire şi înălţare a sufletului prin participarea fără excepţie la sfânta slujbă. Românul harnic îşi respectă munca, familia, prietenii şi pământul, iar pe Dumnezeu nu-L uită niciodată.
Bun găsit!
RăspundețiȘtergereCând este vorba de o discuţie serioasă. ştii că n-am astâmpăr! Chestia cu "lenea" românilor este interesantă, ca subiect, desigur. Nu cred că tara acestui neam este lenea, cu sens de "pute locul sub noi", însă, să recunoaştem, avem aşa, un fel de "...tu-i mama mă-si" de-ţi vine să pui mâna pe bici.
Dacă este să o luăm pe firul istoriei, românul a muncit ca boul, mult şi inutil, de pe vremea fanarioţilor. Ciudat este că n-a rămas mai nimic în urmă. N-avem cine ştie ce monumente istorice, nu avem cine ştie ce siteuri istorice, n-avem cine ştie ce castele, fortăreţe sau te miri ce altceva, cam ce poţi vizita astăzi prin Ungaria, Austria, Italia şi prin alte ţări care, cândva, ne-au călărit de dimineaţă şi până seara. Nici de pe urma romanilor nu avem cine ştie ce capitoliu, viaduct sau altă construcţie revoluţionară, iar de cele puţine câte au fost făcute s-a cam ales praful şi pulberea.
Bun, dar, până la urmă, care-i problema cu poporul ăsta? Păi, cred eu, problema este că poporul ăsta cam pierde ritmul cu istoria, fiind într-un veşnic contre-pied cu ritmul evoluţiei! Nu pentru că am fi nişte tâmpiţi, Doamne fereşte!, ci pentru că sunt o naşie care se mulţumeşte cu puţin, cu boţul mămăligii pentru masa de astăzi. Mâine? Vom vedea!
N-am produs pentru că nu ne-a trebuit, pentru că n-a vrut! Vaca, oaia, capra şi cu porcul, grâul, cucuruzul sau cartoful au crescut şi s-au făcut cu sudoare de plumb, cu umilinţă şi cu sânge-n palme, de cu noaptea-n cap şi până la ultima scăpărare a soarelui. Cine şi-o lua asupra-i păcatul să spună că suntem neam de putori?
Da, dar iată că vremea vremurilor s-a schimbat şi suntem la ceas când nu ştim ce vrem, nu ştim ce şi cum să cerem ce-i al nostru, iată că am acceptat în cultura şi credinţa noastră ce nu-i al nostru şi interferăm cu filozofii empirice, cu sinergii şi valori rătăcite, fără percepţii concrete, ci doar cu pretenţii orgolioase, însă vide în conţinut. Mai simplu spus, punem botu' pe orice nu-i "Made in Romania", doar pentru că, obligatoriu, ar trebui să fie mai bun, situaţie în care am renunţat la tot şi toate, lăsând răsadul vraişte, fără sămânţă şi fără vlagă, neaoş românească!
Avand ceva nemtesc in vene ma intreb de multe ori cum se face ca nu reusim sa pastram aceleasi valori umane pe care aceasta natie le are, totul straluceste la ei...
RăspundețiȘtergere