Iertarea...

S-au scris munți de cărți despre iertare. Iertarea creștinească, iertarea păcatelor, iertarea născută din bunătate și înțelegere dăruită celui ce ți-a greșit, dar și iertarea de sine.

Greșelile fac parte din viața noastră. Săvârșite intenționat sau involuntar se răsfrâng asupra existenței și asupra celor din jur provocându-le cel mai adesea răni sufletești. Se spune că a greși este omenește, iar a ierta este virtutea ce conferă omului noblețe și înțelepciune. Răutatea sau dorința exagerată te îndeamnă precum un diavol să rănești, să strivești încrederea sau să sfărâmi binele ce stă în calea orgoliului ori a nevoii instinctuale de a-ți satisface poftele.  Dintre toate acestea greșeala îndreptată împotriva celor dragi este cea mai de neiertat dintre greșeli. Când te rănește omul iubit, rana este infinit mai adâncă și mai usturătoare decât rana provocată de orice întâmplare nefericită. Și evident, mult mai greu de vindecat prin iertare. Orice tulburare  a dragostei, săvârșită cu voie sau fără voie, este precum furtuna ce răvășește ordinea cosmică a binelui divin.

Desigur, oricât de trează  ar fi conștiința, nu este nevoie decât de o clipă de rătăcire pentru  a pierde contactul cu realitatea și a o interpreta conform modului propriu de gândire. Este suficient cât să se tulbure ordinea firească a lucrurilor răvășind tot ce stă în calea binelui – oameni, lucruri, stări, sentimente.   Din grabă, din prea multă dorință egoistă, din lipsă de răbdare și maturitate, greșeala se naște precum o furtună ce orbește cugetul. Până să discearnă limpede între bine și rău, mintea îndeamnă la săvârșirea regretabilului act și nimic nu mai poate întoarce timpul înapoi. Greșeala s-a rostogolit către celălalt rănindu-l profund sau superficial.

După o vreme sau uneori imediat, acolo unde există conștiință și simț al realității, apare regretul celor întâmplate. Greșeala este conștientizată ea devenind o povară de nedescris. Ceva în interiorul tău se răsucește zi și noapte sfredelind conștiința, regretând amar cele întâmplate. Din păcate nu folosește la nimic zbuciumul interior atâta timp cât înainte de a săvârși greșeala rațiunea era orbită de impulsuri omenești.

Apoi intervin orgoliile. Puțini sunt cei care știu și vor să recunoască că au greșit. Cum la fel de rari sunt cei care știu să spună “Iartă-mă!”. Este greu să te privești din afară recunoscând că ai greșit, să-ți întorci spășit fața și gândul către cel pe care l-ai rănit. Când conștientizezi greșeala durerea pe care o simți este înzecit mai mare decât cea pe care o simte cel pe care l-ai rănit.

Îți tremură sufletul de neputință și regret, însă nu mai este nimic de făcut decât să aștepți în tăcere să fii iertat. Într-un târziu poate vine și iertarea. Prin cuvinte sau prin gest ți se spune sau ți se sugerează că ești iertat. Momentul acela pentru cine este cu adevărat împovărat de greșeală este precum o alinare divină, precum o eliberare din ghearele unei stări devastatoare. Dacă până atunci povara sufletească te apăsa cumplit, iertarea vine ca o ușurare. Simți cum dragostea celuilalt te pătrunde în fiecare celulă, îți revine pofta de viață și mulțumești Cerului că ai parte de iertare.

Cei care au parte de iertare, vor ierta mai ușor la rândul lor. Știu bine ce înseamnă să trăiești zi și noapte cu vinovăția în tine. Este precum un monstru ce se lăfăie în întuneric în sufletul tău.

Dacă ar fi numai iertarea din partea celui căruia i-ai greșit, totul ar fi aproape precum un târg de genul eu “eu te lovesc, tu mă ierți”, însă nu întotdeauna lucrurile stau așa. Iertarea are și o față intimă, adică iertarea de sine. Oricât de sinceră și deplină ar fi iertarea din partea celui atins de greșeala ta, tu cel care ai greșit nu-ți poți ierta niciodată faptul că ai rănit pe cineva drag. Vinovăția rămâne ca un stigmat ce nu se stinge decât cu greu sau niciodată. Eul acela care a săvârșit greșeala nu se va putea ierta pe sine. Știind că întotdeauna rănile lasă cicatrici care amintesc  mereu de ceea ce a fost, peste incident nu se poate lăsa uitarea.  Chiar dacă celălalt a uitat sau a trecut demult peste răutatea ta născută din dorință exagerată, în tine încă se zvârcolește propria neiertare. Dintre cele două iertări, neiertarea de sine pentru propriile fapte este cea mai cruntă. Apăsarea ei este mult mai împovărătoare decât neiertarea din partea celui iubit. Când în tine există dragoste și iubire de oameni, bunătate, înțelegere, toleranță, o greșeală săvârșită rănind iubirea înaintea omului pe care îl iubești, este o povară greu de dus. Toate astea au și o parte buna, experiențele sunt lecții de iubire și numai greșind și primind iertarea poți învăța ce este cu adevărat iubirea și poți ierta la rândul tău cu mult mai multă seninătate și înțelegere.

Ce este o curvă...

Desigur, cu toţii ştim ce este o curvă. Definiţia ei este una simplă. Femeia desfrânată care se oferă bărbaţilor pe bani sau, femeia adulteră care îşi înşeală partenerul de viata. Atât şi nimic mai mult. În primul caz curva este un obiect pe care bărbaţii îl folosesc contra cost pentru satisfacerea nevoilor primare, gen foame sau sete. In cel de al doilea caz, concepția generală se reduce la femeia care seduce bărbaţii doamnelor caste şi serioase. Le suceşte minţile, le cheltuie banii, îi îndepărtează de familie. În multe dintre situaţii această stare de fapt este adevărată. Însă sunt şi situaţii când lucrurile nu stau aşa. "Curva" este altceva decât ne grabim noi să catalogăm, aruncând cu pietrele neînţelegerii. Poate fi acea femeie care împlineşte bărbatul dezamăgit de consoarta care nu ştie, nu poate sau nu vrea să-i ofere ceea ce bărbatul aşteaptă de la partenera oficială. Desigur, când în viaţa unui bărbat intervine o "curvă" cei mai mulţi dintre noi gândim doar la fizicul relaţiei dintre cei doi. "Curva" îi oferă în pat ceea ce nevasta nu este capabilă sau nu vrea să-i ofere din pudoare sau convingere înapoiată. Aceste aspect al chestiunii este în multe cazuri adevărat. Însă pe lângă acest aspect sunt multe alte nuanţe ale problemei care ne scapă voit din vedere.

Fiecare dintre jumătățile din cuplu, femei sau bărbaţi, au nevoile lor mai mult sau mai puţin morale sau nobile. Unii au nevoie de sex nelimitat şi în afara convenţionalului, alţii vor dialog elevat ce depăşeşte sfera banalităţii, mulţi alţii vor ceva în plus faţă de ceea ce au acasă: mai multă dragoste, un partener mai îngrijit, unul mai slab, unul mai inteligent, mai atent la nevoile celuilalt, fiecare simţind un gol interior ce trebuie umplut cu altceva. Cum? Printr-o altă femeie sau bărbat. Desigur, trebuie să recunoaştem depăşind vechile dogme că nu numai bărbatul are nevoile lui şi dreptul de a avea amantă, ci şi femeia. Natura umană este comună femeii şi bărbatului şi cere satisfacerea aceloraşi necesităţi de natură fiziologica sau spirituală, numai că femeia este obişnuită să nu-şi recunoască sau să-şi inhibe propriile dorinţe acordând bărbatului mult mai multă înţelegere.

Prin urmare ”curva” feminină sau masculină nu este doar obiectul de satisfacere sexuală, aşa cum suntem tentaţi să gândim, ci poate fi acel partener aşteptat o viaţă.

Este drept că din toate timpurile problema s-a pus numai într-un singur sens: numai bărbaţii au nevoi, femeile fiind cele care trebuie să împlinească aceste nevoi. Dar dacă judecăm raţional femeia care răspunde nevoilor unui bărbat fără să fie plătită de acesta, atunci și ea la rândul ei îşi împlineşte nevoia de un partener conform idealului ei. Adică află acel corespondent în care se regăseşte.

Sunt rare situaţiile în care cei doi parteneri dintr-o relaţie oficială se potrivesc de la început, relaţia păstrând prospeţimea până la final. Realitatea a demonstrat că fără o evoluţie în acelaşi ritm a celor doi, inevitabil apar discrepanţe relaţionale acestea ducând la tensiuni şi distanţări ale partenerilor. Nevoia unei compensări se simte imediat ce se instalează singurătatea. In acest moment inervine "curva" care umple golurile lăsate de cealaltă femeie sau... bărbat.

Desigur concepţia generală despre extrarelaţii în cuplu este una denigratoare, nefăcându-se diferenţa între prostituţie şi nevoile pe care fiecare le simte în funcţie de idealul lui personal. De multe ori, deși este greu de recunoscut, o astfel de extrarelație consumată cu discreție și decență, poate salva relația oficială. Cel ”plecat” de acasă  se regăsește într-o altă relație, în felul acesta echilibrându-se și revenind acasă conștient de responsabilitatea pe care o are față de familie. Probabil aceste imagini par pure utopii, experiența cuplurilor demonstrând cu totul alte manifestări atunci când unul dintre parteneri alunecă în afara cuplului. Fiecare are partea lui de adevăr și dreptul să judece așa cum consideră de drept. Însă dacă aceste relații din afara cuplului ar fi tratate precum o terapie de cuplu, cu o anumită înțelegere și bun simț al partenerului plecat înspre un altul, multe din cupluri ar avea sanșa unei supraviețuiri mai îndelungate în timp.

Morala, dogmele religioase, conduita socială și familială din totdeauna au sugrumat nevoile survenite la nivelul cuplului. Conform acestor impuneri prefabricate orice dezamăgire legată de partener survenită în timp, trebuie inhibată și purtată cu stoicism până dincolo de frustrare. Astfel, sintagma impusă de biserică ”până când moartea ne va despărți”, la un moment dat nu face altceva decât să unească la nivel formal. În aceste condiții se simte nevoia unei idei salvatoare. Iar rezolvarea ar fi divorțul sau o evadare discretă în afara cuplului. Cea de a doua variantă pentru cei mai mulți dintre parteneri este de neacceptat, dar între a sfărâma o familie cu copii și bunuri dobândite printr-un efort comun și a rămâne împreună acceptându-i celuilalt mici bucurii, cred că cea de a doua variantă este de preferat. Evident, toate acestea cu condiția ca și cel căruia i se acceptă evadarea să fie suficient de rațional și reasponsabil pentru actele sale. Iar cel care rămâne acasă să învețe ceva din această experiență încercând să răspundă nevoilor partenerului.

Ideea expusă aici este una îndrăzneaţă şi total în afara normelor impuse de societate, însă dacă dorinţele secrete ar fi recunoscute cu sinceritate, mulţi dintre cei aflaţi în impas relaţional, ar considera că o mică evadare în afara cuplului ar fi benefică. În felul acesta sentimentele care au unit cuplul ar putea fi testate. Cel care pleacă spre o altă relaţie în scurt timp se va regăsi în vechea sau noua relaţie. În acest fel cele două căi pe care poate păşi i se deschid foarte limpede. Se poate întoarce sau poate păşi mai departe acolo un idealul lui se potriveşte mai bine.

Sigur că este greu să gândești așa. Când iubești nu poți concepe să acorzi libertăți de acest fel. În dragoste, egoismul impune un sentiment reciproc cu o intensitate egală, pe timp nelimitat sau atâta timp cât durează din partea unuia dintre parteneri. Când se instalează indiferența sau sentimentul se stinge, fiecare visează la o altă dragoste, dar nici unul dintre parteneri nu are curajul să recunoască sincer ce-și dorește. Preferă o resemnare sau o conviețuire chinuitoare fără să acorde celuilalt libertatea de a alege ce-și dorește. Este greu să fii de acord cu o evadare temporară a partenerului pentru a-și limpezi sentimentele și a se regăsi pe sine. Însă dacă iubești cu adevărat, dovada cea mai concludentă prin care îi poți dovedi acest lucru, este libertatea pe care i-o poți acorda pentru a se descoperi pe sine prin tine.

Chiar dacă nu vrem să recunoaştem ştim cu toţii că fiecare are nevoie de o compensare a dezamăgirior survenite de-a lungul timpului în relaţie. Un corespondent pe măsura idealului interior al fiecăruia se găseşte cu greu şi aproape niciodată în aceeaşi persoană. De aceea ”amantul/amanta” întruchipează fiinţa care împlineşte.

Talentul și ambiția de a avea talent

"Talentul este la origine gratuit, un fel de nemeritată predestinare, într-un cuvânt, un har, independent de voință și de obișnuitele treburi din viață." Ch.Augustin Sante Beuve

Talentul și ambiția de a avea talent sunt două lucruri total diferite. Este drept că o simplă dăruire din partea divinității cu acea calitate ce se numește talent fără a fi cultivat apoi prin eforturi uneori uriașe, nu va transforma talentul în măiestrie. El va rămâne în stadiul de mugure precum o esență ținută ermetic închisă, fără a fi pusă în valoare prin deschiderea recipientului pentru ca ea să se răspândească în mediul ambiant. Desigur, talentul este și o dorință uneori rostită, alteori nerostită. Cine nu-și dorește să fie artist, poet, muzician sau creator de artă? Cine nu a încercat măcar o dată să-și exprime emoțiile pozitive sau negative printr-o formă de creație. Oricât de departe am fi de umanitate, natura interioară a fiecăruia dintre noi are momente când simte nevoia să se exprime prin frumos. Dar de aici până la a crede și a ni se confirma că avem talent este cale lungă.

Adesea refularea unor dorințe neîmplinite ce crează în timp suferințe adânci își găsește echilibrul în ”talent”. Evident, se aleg fără măsură toate domeniile artei: pictura, poezia, literatura. Numai muzica scapă mai ușor de stâlcirea ei în dezacorduri pentru că zgârie cel mai tare percepția în cazul unui antitalent. În rest, atunci când există neîmpliniri repetate, între a aluneca într-o cruntă stare depresivă și a te refugia în ”talent”, cel mai puțin dureros este talentul. Crezul personal pe care îl ai despre tine, imaginea creată de propria ambiție te determină să crezi că ai talent. Dacă mai sunt și unii în preajma ta care îți cântă în strună elogiind creația ta, atunci ai toate șansele să pici în derizoriu în față celorlalți. Cei mai mulți uită că talentul se cultivă pe un teren fertil. Dacă însă încerci să cultivi plante valoroase pe un teren sterp, cu siguranță acele plante nu vor deveni decât buruieni cu o inflorescență palidă și trecătoare.

Sunt adulți care au visat o viață întreagă să fie altceva decât sunt. Au o impresie foarte bună despre sine și cred că înșirând niște cuvinte cu rimă ori mâzgălind într-un mod hidos o pânză, au acel har pe care și l-au dorit. Simțul ridicolului este greu de perceput când dorința depășește putința. Se împăunează cu calități pe care nu le au și culmea, adesea au și admiratori! Sunt acei fani fără personalitate, la rândul lor debusolați, ce se prosternează în fața un ”talent”.

Desigur, nu este nimic rău în străduința celor care doresc să se refugieze la marginea artei în postura de ucenic creator de artă, însă acest lucru se face cu decență, în intimitatea propriei persoane și a câtorva apropiați, discret, fără a face publică din vanitate o creație care nu are nimic aface cu arta. Fiecare simte nevoia unei ieșiri din el, unei manifestări în afara lui, expunând ce crede el că are mai bun, dar fără o balanță personală poți ușor cădea în derizoriu.

Cineva cu un real talent ce promitea o ascensiune binemeritată, intrebat de mine de ce nu a continuat să picteze, mi-a spus: ”Am înțeles că nu foi fi niciodată genial”. Poate că aceasta este extrema lucidității, claritatea percepției de sine, însă nu foarte departe de această opinie, orice alt talent fără un dram de genialitate, nu este talent.

Celălaltă fațetă a talentului mult dorit este relevată de copiii chinuiți de părinți pentru a atinge performanțe greu de imaginat și de suportat pentru un copil lipsit de talent. Copiii se conformează dorințelor părinților fără a li se oferi posibilitatea de a aleage. Spre deosebire de copiii germani spre exemplu care sunt întrebați dacă vor să facă un lucru important care va conta în viața lor, ai noștri sunt supuși forțat să facă acel lucru. De cele mai multe ori părintele este cel care și-a dorit și își dorește să impună propria frustrare refulată acum asupra copilului care trebuie să facă ceea ce el a ratat.

Cei mai mulți dintre părinți aleg pentru copiii lor chiar și harurile pe care nu le pot primi decât de la natură. Îl înzestrează pe copil cu calități pe care nu le are, dar pe care părintele dorește să le aibă. Uneori maturitatea sau maturizarea copilului nu are nicio importanță pentru părintele care se crede responsabil pentru copil toată viață. El știe ce să aleagă în virtutea experienței acumulate, dar fără să-l intereseze dacă nevoia lui de împlinire se potrivește copilului.

Diferența dintre talent și ambiția ca propria odraslă să aibă talent rezidă de fapt din dorința arzătoare de glorie, de realizări peste propriile puteri, de vanitate nemăsurată și de a demonstra celorlalți cine suntem. Acest lucru naște în unii o forță inimaginabilă care nu se oprește în faţa niciunui efort inutil. Uneori părinții sunt dispuși să investească bani, efort intelectual și fizic, să facă orice sacrificii numai pentru a-și vedea visul împlinit. Apoi când copilul devine un ratat sau nu ajunge pe acele culmi ale gloriei imaginate de părinți, aceștia devin foarte dezamăgiți de nenorocul copilului lor.

Îndrăgostiţii de idei…

Am fost creaţi cu o nevoie acută de dragoste. Viaţa fără dragoste este precum un pământ sterp ori ceva ce aparţine vieţii fără sensul pentru care a fost creat. Lucrurile care compun viaţa nu sunt întâmplătoare. Semnificaţia lor  este formată din acel lucru, rolul lui şi consideraţia sau aprecierea pentru ceea ce reprezintă el pentru noi.   Ideea de iubire există în noi încă de la naştere, mai întâi ca instinct, iar apoi precum emoţie şi sentiment. Orice am face în viaţa asta, oricum ne-am croi drumul prin ea, nevoia de a iubi şi a fi iubiţi este atât de acută încât lipsa sentimentului face din noi nişte monştri.

Dacă nu ai parte de o iubire, dacă nu primeşti iubire, dacă nu îţi este dat un obiect al iubirii asupra căruia să-ţi reverşi tot fluviul de sentimente, fiinţa din tine se transformă într-un pustiu. Golul, nimicul, sentimentul permanent al deşertăciunii fac din tine un ”viu” neînsufleţit. Trăieşti doar pentru şi prin ideile tale, pentru ideaticul lor. Acolo, într-un colţ al acestui pustiu tot timpul va rămâne un colţ  verde special păstrat pentru ideile create de minte. Imaginile sunt foarte limpezi, încrustate cu linii ferme, iar trăsăturile se confundă cu dorinţa pentru idealul creat.

Mintea noastră este un seif cu idei. Pentru fiecare dorinţă există o idee împlinitoare. În cuprinsul ei ideea este reprezentarea perfecţiunii, este creaţia minţii din nevoia de a afla ceva pe măsura înălţimii dorinţei noastre. Este un punct de reper în jurul căruia gravitează toate actele concrete legate de acea idee. 

Ideaticul din noi cuprinde oameni, iubiri, situaţii, acte, drumuri, toate creaţii ale spiritului la care participă mintea, sufletul şi inima. Realitatea este însă alta. Când păşeşti dincolo de ideal, luând lumea precum comparaţie, afli într-un mod dezamagitor că ideile tale, cele mai multe, sunt doar himere. Parţialitatea lor o poţi regăsi uneori în anumite nuanţe ale vieţii, dar atunci când idealurile minţii tale sunt mult prea înalte pentru a putea fi atinse de realităţile lumii existenţiale, dezamăgirile sunt crunte. Toată viaţa căutăm aceste idealuri împlinitoare. Le aşteptăm sau le căutăm. Dar atunci când ele întârzie să apară, din acea nevoie acută de iubire, ne îndrăgostim de idee. Astfel sunt o mulţime de oameni îndrăgostiţi de ideea de dragoste sau de ideea unei femei ideale, a unei situaţii materiale ori a unei himere ce nu are corespondent în lumea reală. Oniricul acesta poate devasta orice minte fermă în gândire, este mai puternic decât orice raţiune profundă, este nevoia de ceva împlinitor ce ar putea da vieţii un sens, restrângând zbuciumul haotic al căutărilor deşarte.

Având cu noi permanent ideea precum un paşaport spiritual călătorim în necunoscut pentru a afla o dragoste sau o persoană, ori o situaţie care să corespundă perfect ideaticului nostru. Unii dintre noi se mulţumesc cu o simplă asemănare, alţii orbiţi de ideea lor, confundă adesea sentimentul sau persoana lasându-se păcăliţi de propria imaginaţie proiectată asupra celui întâlnit. După o vreme trezindu-se din beţia falsei iubiri, realizează că nimic din ideea lui nu se suprapunea pe caracterul fiinţei ce i-a ieşit în cale. Dezamagirea este devastatoare, iar idee este din nou pusă în ramă precum o icoană.

Confuzia doare cel mai tare acolo unde nevoia de a iubi şi a fi iubit este devastatoare. Şi cum fără iubire nu putem trăi ne întoarcem în propria singurătate pentru a face dragoste cu ideea. 

La început a fost iubirea...

 La începuturile Creaţiei, sufletul a fost suflarea prin care divinitatea a dat viaţă lutului. Mai târziu, când a ales cunoaşterea binelui şi a răului în locul iubirii absolute, omul a descoperit sentimentele. Poate părea desuet, însă nu se spune în van că în lipsa iubirii se naşte nimicul. Cea dintâi emoţie care l-a copleşit pe om a fost dragostea. Fără ca dragostea să-i cuprindă sufletul şi mintea, el ar fi rămas nesimţitor cum era înainte de a gusta din pomul cunoaşterii şi n-ar fi cunoscut simţirea omenescă -  bucuria, fericirea, bunătatea, dăruirea, dar nici ura, teama, durerea, suferinţa, dezamăgirea.

La început a fost Cuvântul şi Iubirea, iar mai târziu dragostea. Când a pierdut Raiul, omul nu cunoştea dragostea, dar într-o zi a simţit un fior care îi incălzeşte inima. Totul în jur i se părea altfel. Cerul mai senin, deşi norii alegau duşi de vânt. Natura mai vie chiar dacă toamna o cernise în culori cenuşii. Paşii îi păreau o plutire pe urcuşul bolovănit. A simţit cum emoţia îi răscoleşte gândurile şi inima. Nu ştia ce i se întâmplă. Însă a simţit că în el este o forţă care îi schimbă întru totul viaţa. Aşa a înţeles omul într-o bună zi că s-a îndrăgostit.

A aflat ce-i iubirea şi a fost foarte fericit. Dar nu s-a oprit aici. Dacă n-ar fi cunoscut dragostea, n-ar fi cunoscut nici celelalte sentimente. Îndrăgostindu-se a cunoscut bucuria şi fericirea, bunătatea şi înţelegerea, sacrificiul şi dorul. A învăţat generozitatea dăruind, a învăţat compasiunea alinând suferinţa, s-a descoperit pe sine  devenind poet, muzician sau scriitor. A învăţat cu blândeţe să redea lumina din ochii iubirii, alungând tristeţea. A aflat ce-i binele dăruind din binele lui.

Când a pierdut dragostea, restul sentimentelor au venit rând pe rând să distrugă ce construise iubirea. A cunoscut teama de a nu pierde dragostea, ascuţindu-şi armele cu care îşi va apăra starea de bine. A învăţat să-i fie dor, să se topească în iubire, dar a învăţat şi să arunce iubirea la gunoi, desconsiderând dăruirea. A gelozit pentru că se temea să nu piardă binele şi sublimul pe care îl simţea primind dragoste. Când a fost părăsit, rănile sufletului i-au sângerat cumplit. A cunoscut neputinţa de a smulge dragostea celuilalt. A aruncat cu noroi şi a târât în mocirlă iubirea. A devenit trist şi dezamăgit şi s-a răzbunat. A învăţat să urască pentru că nu mai era iubit. A învăţat să părăsească, să alunge din calea lui iubirea rămânând pustiu şi rece. Aşa a aflat ce-i deşertăciunea din el şi singurătatea. A aflat ce-i răul dăruind din răul lui.

A păşit mai departe, căutând din nou dragostea, dar a aflat regretul şi disperarea. Resentimentele l-au copleşit, i-au rănit sufletul şi i-au umplut inima de lacrimi.

A căutat dragostea în om, dar toţi oamenii erau pustiiţi de simţire. Ce nu era în el, nu mai era nici în ceilalţi. Atunci a iubit animalele sau neînsufleţitul material pe care le poţi iubi fără să dăruieşti prea mult, în schimb pustiul din tine se poate umple cu satisfacţia seacă a împlinirii.

Dragostea cu sora ei spirituală Iubirea, sunt cele două simţiri fără de care celelalte sentimente nu pot exista. Sentimentele se trezesc la viaţă de abia după ce înveţi să iubeşti. Nu poţi urâ dacă nu ai cunoscut mai întâi iubirea. Nu poţi fi îndurerat şi trist, dezamăgit şi neîmplinit dacă nu făcut o pasiune îndrăgostindu-te. Nu poţi fi gelos sau muşcat de invidie dacă cineva nu ameninţă să-ţi ia dragostea. Nu poţi cunoaşte frica de rău dacă nu ai cunoscut mai înainte binele. Dintru început este iubirea, dar când iubirea se stinge...