Îndrăgostiţii de idei…

Am fost creaţi cu o nevoie acută de dragoste. Viaţa fără dragoste este precum un pământ sterp ori ceva ce aparţine vieţii fără sensul pentru care a fost creat. Lucrurile care compun viaţa nu sunt întâmplătoare. Semnificaţia lor  este formată din acel lucru, rolul lui şi consideraţia sau aprecierea pentru ceea ce reprezintă el pentru noi.   Ideea de iubire există în noi încă de la naştere, mai întâi ca instinct, iar apoi precum emoţie şi sentiment. Orice am face în viaţa asta, oricum ne-am croi drumul prin ea, nevoia de a iubi şi a fi iubiţi este atât de acută încât lipsa sentimentului face din noi nişte monştri.

Dacă nu ai parte de o iubire, dacă nu primeşti iubire, dacă nu îţi este dat un obiect al iubirii asupra căruia să-ţi reverşi tot fluviul de sentimente, fiinţa din tine se transformă într-un pustiu. Golul, nimicul, sentimentul permanent al deşertăciunii fac din tine un ”viu” neînsufleţit. Trăieşti doar pentru şi prin ideile tale, pentru ideaticul lor. Acolo, într-un colţ al acestui pustiu tot timpul va rămâne un colţ  verde special păstrat pentru ideile create de minte. Imaginile sunt foarte limpezi, încrustate cu linii ferme, iar trăsăturile se confundă cu dorinţa pentru idealul creat.

Mintea noastră este un seif cu idei. Pentru fiecare dorinţă există o idee împlinitoare. În cuprinsul ei ideea este reprezentarea perfecţiunii, este creaţia minţii din nevoia de a afla ceva pe măsura înălţimii dorinţei noastre. Este un punct de reper în jurul căruia gravitează toate actele concrete legate de acea idee. 

Ideaticul din noi cuprinde oameni, iubiri, situaţii, acte, drumuri, toate creaţii ale spiritului la care participă mintea, sufletul şi inima. Realitatea este însă alta. Când păşeşti dincolo de ideal, luând lumea precum comparaţie, afli într-un mod dezamagitor că ideile tale, cele mai multe, sunt doar himere. Parţialitatea lor o poţi regăsi uneori în anumite nuanţe ale vieţii, dar atunci când idealurile minţii tale sunt mult prea înalte pentru a putea fi atinse de realităţile lumii existenţiale, dezamăgirile sunt crunte. Toată viaţa căutăm aceste idealuri împlinitoare. Le aşteptăm sau le căutăm. Dar atunci când ele întârzie să apară, din acea nevoie acută de iubire, ne îndrăgostim de idee. Astfel sunt o mulţime de oameni îndrăgostiţi de ideea de dragoste sau de ideea unei femei ideale, a unei situaţii materiale ori a unei himere ce nu are corespondent în lumea reală. Oniricul acesta poate devasta orice minte fermă în gândire, este mai puternic decât orice raţiune profundă, este nevoia de ceva împlinitor ce ar putea da vieţii un sens, restrângând zbuciumul haotic al căutărilor deşarte.

Având cu noi permanent ideea precum un paşaport spiritual călătorim în necunoscut pentru a afla o dragoste sau o persoană, ori o situaţie care să corespundă perfect ideaticului nostru. Unii dintre noi se mulţumesc cu o simplă asemănare, alţii orbiţi de ideea lor, confundă adesea sentimentul sau persoana lasându-se păcăliţi de propria imaginaţie proiectată asupra celui întâlnit. După o vreme trezindu-se din beţia falsei iubiri, realizează că nimic din ideea lui nu se suprapunea pe caracterul fiinţei ce i-a ieşit în cale. Dezamagirea este devastatoare, iar idee este din nou pusă în ramă precum o icoană.

Confuzia doare cel mai tare acolo unde nevoia de a iubi şi a fi iubit este devastatoare. Şi cum fără iubire nu putem trăi ne întoarcem în propria singurătate pentru a face dragoste cu ideea. 

Nostalgii de toamna...

Seară de septembrie înmiresmată cu aromele blânde ale toamnei. Pe faleza Cazinoului din Constanţa doar câteva perechi înlănţuite în primăvara dragostei îşi purtau agale paşii şi emoţiile.  Învăluiţi de şoaptele mării şi lumina timidă a lunii păreau pierduţi în lumea lor. Imensitatea întunecată a mării părea presărată cu sclipiri de argint. Luna cu voalul ei de lumină tulbure se strecura timidă în jocul apei făcând paşi scânteietori de dans. Marea era liniştită, melancolică şi fremătătoare sub argintiul mângâietor al astrului nocturn.

Toamna, marea pare că îşi aşează apele într-o binemeritată odihnă după o vară fierbinte. Parfumul de abis răscolit îţi pătrunde în adâncul sufletului, stârnind nostalgii dulci. Dragostea se aşează şi ea în jar mocnit şi se colorează în culorile calde ale toamnei.

Paşii te poartă fără să vrei spre impunătoarea şi fascinanta clădire a Cazinoului, acum adormită în uitare. În lumina alb-opalină a lunii părea uitată acolo de vreme şi numai spiritul ei o învăluia într-un nor de amintire. Pare aproape de necrezut că a fost cândva vie, inundată de lumină. Nostalgia stârneşte imagini incredibile. Imaginaţia poate readuce trecutul în prezent. Într-o contemplare acompaniată de un pianissimo al valurilor ce se loveau de stânci, în jur se contura forfota trăsurilor şi rochiilor elegante, ample şi foşnitoare ale domniţelor ce îşi purtau paşii cu graţie  la promenadă însoţite la braţ de domni gentili. Perechi de îndrăgostiţi îşi pecetluiau sărutul şi declaraţiile de iubire sub complicitatea mării. Şoaptele valurilor, se confundau cu şoaptele cuvintelor de dragoste rostite din depărtările ce păreau mai aproape ca niciodată. Vântul cu parfum de toamnă dănţuia în părul lor ca o blândă dezmierdare venită din depărtări. Neastâmpărul candid al valurilor era acompaniat de armonia valsului unui acordeon singuratic şi trist. Acordurile lui pluteau mai intens sau mai pierdut pe aripa vântului cald dinspre larg. Faleza părea a fi un sanctuar al dragostei unde fiecare pereche venea să depună ofrande ale simţirii.

Închizi ochii şi vremurile de glorie ale Cazinoului te cuprind cu totul. Păcat că timpul este ireversibil şi nu ne poate mărturisi nimic din ceea ce a fost. În urma lui nu rămân decât amintirile şi nostalgiile noastre adunate în istorii apuse.

Trezit din visare nu rămâi decât tu cu marea sărutată sub clar de lună, martora timpului trecut, semeaţă, încătuşată în muţenia mărturisirii a ceea ce a fost. Bucuria prezentului în paşi melancolici la întâlnirea cu marea păstrează ceva din trecutul cu aromă de istorie. Emoţia devine tulburătoare atunci când  paşii lui Eminescu  pot fi paşii tăi, când dragostea mărturisită Veronicăi la mal de mare sub clar de lună poate fi a oricărui trecător prin prezentul ce va sfârşi în amintiri. Pătruns de spiritul acelor vremi ceva în tine refuză prezentul, rămânând suspendat în trecut.