Îndrăgostiţii de idei…

Am fost creaţi cu o nevoie acută de dragoste. Viaţa fără dragoste este precum un pământ sterp ori ceva ce aparţine vieţii fără sensul pentru care a fost creat. Lucrurile care compun viaţa nu sunt întâmplătoare. Semnificaţia lor  este formată din acel lucru, rolul lui şi consideraţia sau aprecierea pentru ceea ce reprezintă el pentru noi.   Ideea de iubire există în noi încă de la naştere, mai întâi ca instinct, iar apoi precum emoţie şi sentiment. Orice am face în viaţa asta, oricum ne-am croi drumul prin ea, nevoia de a iubi şi a fi iubiţi este atât de acută încât lipsa sentimentului face din noi nişte monştri.

Dacă nu ai parte de o iubire, dacă nu primeşti iubire, dacă nu îţi este dat un obiect al iubirii asupra căruia să-ţi reverşi tot fluviul de sentimente, fiinţa din tine se transformă într-un pustiu. Golul, nimicul, sentimentul permanent al deşertăciunii fac din tine un ”viu” neînsufleţit. Trăieşti doar pentru şi prin ideile tale, pentru ideaticul lor. Acolo, într-un colţ al acestui pustiu tot timpul va rămâne un colţ  verde special păstrat pentru ideile create de minte. Imaginile sunt foarte limpezi, încrustate cu linii ferme, iar trăsăturile se confundă cu dorinţa pentru idealul creat.

Mintea noastră este un seif cu idei. Pentru fiecare dorinţă există o idee împlinitoare. În cuprinsul ei ideea este reprezentarea perfecţiunii, este creaţia minţii din nevoia de a afla ceva pe măsura înălţimii dorinţei noastre. Este un punct de reper în jurul căruia gravitează toate actele concrete legate de acea idee. 

Ideaticul din noi cuprinde oameni, iubiri, situaţii, acte, drumuri, toate creaţii ale spiritului la care participă mintea, sufletul şi inima. Realitatea este însă alta. Când păşeşti dincolo de ideal, luând lumea precum comparaţie, afli într-un mod dezamagitor că ideile tale, cele mai multe, sunt doar himere. Parţialitatea lor o poţi regăsi uneori în anumite nuanţe ale vieţii, dar atunci când idealurile minţii tale sunt mult prea înalte pentru a putea fi atinse de realităţile lumii existenţiale, dezamăgirile sunt crunte. Toată viaţa căutăm aceste idealuri împlinitoare. Le aşteptăm sau le căutăm. Dar atunci când ele întârzie să apară, din acea nevoie acută de iubire, ne îndrăgostim de idee. Astfel sunt o mulţime de oameni îndrăgostiţi de ideea de dragoste sau de ideea unei femei ideale, a unei situaţii materiale ori a unei himere ce nu are corespondent în lumea reală. Oniricul acesta poate devasta orice minte fermă în gândire, este mai puternic decât orice raţiune profundă, este nevoia de ceva împlinitor ce ar putea da vieţii un sens, restrângând zbuciumul haotic al căutărilor deşarte.

Având cu noi permanent ideea precum un paşaport spiritual călătorim în necunoscut pentru a afla o dragoste sau o persoană, ori o situaţie care să corespundă perfect ideaticului nostru. Unii dintre noi se mulţumesc cu o simplă asemănare, alţii orbiţi de ideea lor, confundă adesea sentimentul sau persoana lasându-se păcăliţi de propria imaginaţie proiectată asupra celui întâlnit. După o vreme trezindu-se din beţia falsei iubiri, realizează că nimic din ideea lui nu se suprapunea pe caracterul fiinţei ce i-a ieşit în cale. Dezamagirea este devastatoare, iar idee este din nou pusă în ramă precum o icoană.

Confuzia doare cel mai tare acolo unde nevoia de a iubi şi a fi iubit este devastatoare. Şi cum fără iubire nu putem trăi ne întoarcem în propria singurătate pentru a face dragoste cu ideea.