Talentul și ambiția de a avea talent

"Talentul este la origine gratuit, un fel de nemeritată predestinare, într-un cuvânt, un har, independent de voință și de obișnuitele treburi din viață." Ch.Augustin Sante Beuve

Talentul și ambiția de a avea talent sunt două lucruri total diferite. Este drept că o simplă dăruire din partea divinității cu acea calitate ce se numește talent fără a fi cultivat apoi prin eforturi uneori uriașe, nu va transforma talentul în măiestrie. El va rămâne în stadiul de mugure precum o esență ținută ermetic închisă, fără a fi pusă în valoare prin deschiderea recipientului pentru ca ea să se răspândească în mediul ambiant. Desigur, talentul este și o dorință uneori rostită, alteori nerostită. Cine nu-și dorește să fie artist, poet, muzician sau creator de artă? Cine nu a încercat măcar o dată să-și exprime emoțiile pozitive sau negative printr-o formă de creație. Oricât de departe am fi de umanitate, natura interioară a fiecăruia dintre noi are momente când simte nevoia să se exprime prin frumos. Dar de aici până la a crede și a ni se confirma că avem talent este cale lungă.

Adesea refularea unor dorințe neîmplinite ce crează în timp suferințe adânci își găsește echilibrul în ”talent”. Evident, se aleg fără măsură toate domeniile artei: pictura, poezia, literatura. Numai muzica scapă mai ușor de stâlcirea ei în dezacorduri pentru că zgârie cel mai tare percepția în cazul unui antitalent. În rest, atunci când există neîmpliniri repetate, între a aluneca într-o cruntă stare depresivă și a te refugia în ”talent”, cel mai puțin dureros este talentul. Crezul personal pe care îl ai despre tine, imaginea creată de propria ambiție te determină să crezi că ai talent. Dacă mai sunt și unii în preajma ta care îți cântă în strună elogiind creația ta, atunci ai toate șansele să pici în derizoriu în față celorlalți. Cei mai mulți uită că talentul se cultivă pe un teren fertil. Dacă însă încerci să cultivi plante valoroase pe un teren sterp, cu siguranță acele plante nu vor deveni decât buruieni cu o inflorescență palidă și trecătoare.

Sunt adulți care au visat o viață întreagă să fie altceva decât sunt. Au o impresie foarte bună despre sine și cred că înșirând niște cuvinte cu rimă ori mâzgălind într-un mod hidos o pânză, au acel har pe care și l-au dorit. Simțul ridicolului este greu de perceput când dorința depășește putința. Se împăunează cu calități pe care nu le au și culmea, adesea au și admiratori! Sunt acei fani fără personalitate, la rândul lor debusolați, ce se prosternează în fața un ”talent”.

Desigur, nu este nimic rău în străduința celor care doresc să se refugieze la marginea artei în postura de ucenic creator de artă, însă acest lucru se face cu decență, în intimitatea propriei persoane și a câtorva apropiați, discret, fără a face publică din vanitate o creație care nu are nimic aface cu arta. Fiecare simte nevoia unei ieșiri din el, unei manifestări în afara lui, expunând ce crede el că are mai bun, dar fără o balanță personală poți ușor cădea în derizoriu.

Cineva cu un real talent ce promitea o ascensiune binemeritată, intrebat de mine de ce nu a continuat să picteze, mi-a spus: ”Am înțeles că nu foi fi niciodată genial”. Poate că aceasta este extrema lucidității, claritatea percepției de sine, însă nu foarte departe de această opinie, orice alt talent fără un dram de genialitate, nu este talent.

Celălaltă fațetă a talentului mult dorit este relevată de copiii chinuiți de părinți pentru a atinge performanțe greu de imaginat și de suportat pentru un copil lipsit de talent. Copiii se conformează dorințelor părinților fără a li se oferi posibilitatea de a aleage. Spre deosebire de copiii germani spre exemplu care sunt întrebați dacă vor să facă un lucru important care va conta în viața lor, ai noștri sunt supuși forțat să facă acel lucru. De cele mai multe ori părintele este cel care și-a dorit și își dorește să impună propria frustrare refulată acum asupra copilului care trebuie să facă ceea ce el a ratat.

Cei mai mulți dintre părinți aleg pentru copiii lor chiar și harurile pe care nu le pot primi decât de la natură. Îl înzestrează pe copil cu calități pe care nu le are, dar pe care părintele dorește să le aibă. Uneori maturitatea sau maturizarea copilului nu are nicio importanță pentru părintele care se crede responsabil pentru copil toată viață. El știe ce să aleagă în virtutea experienței acumulate, dar fără să-l intereseze dacă nevoia lui de împlinire se potrivește copilului.

Diferența dintre talent și ambiția ca propria odraslă să aibă talent rezidă de fapt din dorința arzătoare de glorie, de realizări peste propriile puteri, de vanitate nemăsurată și de a demonstra celorlalți cine suntem. Acest lucru naște în unii o forță inimaginabilă care nu se oprește în faţa niciunui efort inutil. Uneori părinții sunt dispuși să investească bani, efort intelectual și fizic, să facă orice sacrificii numai pentru a-și vedea visul împlinit. Apoi când copilul devine un ratat sau nu ajunge pe acele culmi ale gloriei imaginate de părinți, aceștia devin foarte dezamăgiți de nenorocul copilului lor.