Nostalgii de toamna...

Seară de septembrie înmiresmată cu aromele blânde ale toamnei. Pe faleza Cazinoului din Constanţa doar câteva perechi înlănţuite în primăvara dragostei îşi purtau agale paşii şi emoţiile.  Învăluiţi de şoaptele mării şi lumina timidă a lunii păreau pierduţi în lumea lor. Imensitatea întunecată a mării părea presărată cu sclipiri de argint. Luna cu voalul ei de lumină tulbure se strecura timidă în jocul apei făcând paşi scânteietori de dans. Marea era liniştită, melancolică şi fremătătoare sub argintiul mângâietor al astrului nocturn.

Toamna, marea pare că îşi aşează apele într-o binemeritată odihnă după o vară fierbinte. Parfumul de abis răscolit îţi pătrunde în adâncul sufletului, stârnind nostalgii dulci. Dragostea se aşează şi ea în jar mocnit şi se colorează în culorile calde ale toamnei.

Paşii te poartă fără să vrei spre impunătoarea şi fascinanta clădire a Cazinoului, acum adormită în uitare. În lumina alb-opalină a lunii părea uitată acolo de vreme şi numai spiritul ei o învăluia într-un nor de amintire. Pare aproape de necrezut că a fost cândva vie, inundată de lumină. Nostalgia stârneşte imagini incredibile. Imaginaţia poate readuce trecutul în prezent. Într-o contemplare acompaniată de un pianissimo al valurilor ce se loveau de stânci, în jur se contura forfota trăsurilor şi rochiilor elegante, ample şi foşnitoare ale domniţelor ce îşi purtau paşii cu graţie  la promenadă însoţite la braţ de domni gentili. Perechi de îndrăgostiţi îşi pecetluiau sărutul şi declaraţiile de iubire sub complicitatea mării. Şoaptele valurilor, se confundau cu şoaptele cuvintelor de dragoste rostite din depărtările ce păreau mai aproape ca niciodată. Vântul cu parfum de toamnă dănţuia în părul lor ca o blândă dezmierdare venită din depărtări. Neastâmpărul candid al valurilor era acompaniat de armonia valsului unui acordeon singuratic şi trist. Acordurile lui pluteau mai intens sau mai pierdut pe aripa vântului cald dinspre larg. Faleza părea a fi un sanctuar al dragostei unde fiecare pereche venea să depună ofrande ale simţirii.

Închizi ochii şi vremurile de glorie ale Cazinoului te cuprind cu totul. Păcat că timpul este ireversibil şi nu ne poate mărturisi nimic din ceea ce a fost. În urma lui nu rămân decât amintirile şi nostalgiile noastre adunate în istorii apuse.

Trezit din visare nu rămâi decât tu cu marea sărutată sub clar de lună, martora timpului trecut, semeaţă, încătuşată în muţenia mărturisirii a ceea ce a fost. Bucuria prezentului în paşi melancolici la întâlnirea cu marea păstrează ceva din trecutul cu aromă de istorie. Emoţia devine tulburătoare atunci când  paşii lui Eminescu  pot fi paşii tăi, când dragostea mărturisită Veronicăi la mal de mare sub clar de lună poate fi a oricărui trecător prin prezentul ce va sfârşi în amintiri. Pătruns de spiritul acelor vremi ceva în tine refuză prezentul, rămânând suspendat în trecut.

Cuvintele dragostei...

Deşi este un subiect ce pare banal şi desuet, cuvintele declaraţiilor de dragoste vor rămâne pentru cei îndrăgostiţi acele crâmpeie de suflet dăruite iubitului sau iubitei precum nişte ofrande depuse  in inima lui. Sunt florile de crin cu parfumul lor diafan ce pluteşte către celălalt precum dovadă a inestimabilei dăruiri de sine. Este unul dintre cele mai sublime momente ale apropierii tainice dintre un bărbat şi o femeie, ce stârneşte în fiecare arta creaţiei cuvântului  magic şi inexprimabil pentru cei neatinşi de iubire. Dragostea, nu are raţiune şi nici conştiinţa consecinţelor ce decurg dintr-o mare iubire. Spun mare iubire pentru că fiecare dintre noi o considerăm pe ultima, marea iubire: incredibila, mult aşteptata, candida, nebănuita simţire care dintr-o pură întâmplare a năvălit peste noi.

Deşi dragostea autentica nu are nevoie de prea multe cuvinte, îndrăgostiţii simt nevoia să se alinte, să-şi atingă sufletul şi inima cu cuvinte tandre, calde, înmiresmate cu parfumul floral al dragostei. ”Te iubesc şi atunci când nu te iubesc... ” Ce poate fi mai expresiv şi pătrunzător în adâncul sufletului îndrăgostit decât o dovadă rostită a iubirii dincolo de orice negare pozitivă a iubirii. Pasiunea topeşte  adesea sentimentul iubire în neiubire. Aşa cum de altfel dragostea are momentele ei reversibile de neiubire topite în iubire. Dragostea urcă în pasiune pe treptele picurate cu culorile vii ale dăruirii de sine. Când neiubirea din iubire se arată precum mângâierea blândă a unei brize marine, dragostea opreşte valul învolburat ce se sparge de mal. ”Când nu te iubesc, te iubesc mai mult decât atunci când te iubesc... Eşti singura femeie cu care m-aş închide pentru multă vreme într-un glob de sticlă departe de lumea dezlănţuită. În braţele tale să mă redescopăr. Să-mi pot reanaliza sufletul şi valorile, să fiu eu însumi fără măşti sau false atitudini impuse de lumea înconjurătoare. Aş sta cu tine ore în şir într-un dialog interminabil răscolind după adevăruri, despicând firul în patru, în şase, în opt, în alte o mie de înţelesuri.”

Dragostea, deşi are momentele ei de labilitate, pluteşte permanent  animată de emoţia regăsirii celuilalt în acelaşi sentiment. Trecătoarele umbriri sufleteşti ale neiubirii sunt doar aripile cu care îndrăgostitul zboară spre celălalt. Răscolitoarea simţire oscilează între intensităţi abisale şi adieri diafane înmiresmate cu parfum de prietenie. Dar şi aşa, dragostea nu este eternă. Se stinge în ritm de foc mocnit lăsând în urmă jar stins ce păstrează scânteia unei noi iubiri din neiubire. Dragostea poate reînvia dacă sufletul îndiferent în faţa timpului nu lasă scânteia să se stingă. Iar o dragoste  aprinsă ori restărnită în prag de timp trecut prin ani, este cel mai frumos dar pe care îl primeşti şi pe care trebuie să ştii să-l preţuieşti la adevărata lui valoare.

Femeia din femeie...

Undeva într-o carte am întâlnit un adevăr. Puţini sunt bărbaţii care ştiu să pună în evidenţă femeia din femeie. Cu alte cuvinte feminitatea ca de altfel şi masculinitatea, nu se pot manifesta decât în prezenţa unor naturi autentic masculine şi feminine complementare. Există din ce în ce mai puţine astfel de naturi autentice care să pună în valoare esenţa feminină sau masculină din celălalt.

Femeia nu-şi poate manifesta feminitatea în deplina ei splendoare decât dacă în preajma ei şi alături de ea se află un bărbat cu o puternică influenţă ce derivă din caracterul lui autentic masculin. Femeia va fi femeie atâta timp cât simte pregnant această influenţă manifestată nu atât la nivel fizic, cât la nivel spiritual. Femeia trebuie să simtă puterea, forţa, curajul şi tăria de caracter a partenerului sub sensibilitatea şi delicateţea lui. Femeia caută braţe puternice care să ştie să protejeze, dar şi care să mângâie, să dezmierde în intimitate, să alinte şi să aline atunci când femeia este vulnerabilă. Ea nu-şi va dărui pe deplin feminitatea decât acelui bărbat pe care îl simte ca făcând parte din ea, acel bărbat care o împlineşte spiritual, sufleteşte şi trupeşte. Toată lumea ei va fi închinată acelui bărbat care aşa precum sculptorul, îndepărtează surplusul se marmură pentru a scoate din miezul ei opera de artă. Femeia precum creaţia artistului va purta amprenta daltei acelui bărbat care a descoperit feminitatea din ea. 

Toate conflictele ancestrale dintre cei doi au drept cauză, poate nedovedită, nepunerea în valoare a naturilor lor complementare. Într-un cuplu în care fiecare dăruieşte conştient de propria sa menire, restul relaţiei se compune de la sine într-o perfectă armonie şi echilibru. Bărbatul şi femeia, două entităţi ce construiesc viaţa cu „unelte” diferite, dar care ar trebui să se modelează unul pe altul formând o unitate compusă din masculinitate şi feminitate.

Intr-o imagine ideală bărbatul trebuie să fie combinaţia paradoxală dintre putere şi sensibilitate, voinţă şi blândeţe, duritate şi rafinament, spirit responsabil şi romantism. Asocierea dintre trăsături să denote un spirit care să manifeste tărie şi hotărâre în afara intimităţii cuplului, şi tandreţe, linişte, bunătate dincolo de uşa dinspre lume.

Femeia, îşi va exprima feminitatea dăruindu-se plenar bărbatului ce-şi manifestă masculinitatea prin putere, voinţă, hotărâre, responsabilitate, forţă, curaj în raportul cu lumea dinafară şi trăsăturile „catifelate” în raportul cu ea. Femeia nu va fi femeie atâta timp cât bărbatul va fi labil, şters, un bărbat lipsit de conturul personalităţii, dispus mai degrabă să se transpună în rol feminin decât să-şi asume rolul masculin. Cele două principii, masculin şi feminin, fac parte integrantă din fiecare natură umană, însă proporţia trebuie păstrată în acel echilibru stabilit ancestral. Dramul de feminitatea ce sălăşluieşte în sufletul bărbatului catifelează tăria lui de caracter, iar masculinitatea femeii, îi dă forţa interioară de a fi alături bărbatului susţinându-l cu feminitatea ei. Nimic nu împlineşte mai bine ca dominanta masculina simţită de femeie precum o forţă ce poartă mănuşi de catifea, sau ca supunerea feminină simţită de bărbat precum o susţinere care îi dă putere şi încredere.

Există fericire...

În goana nebună a timpului sunt şi momente, ce-i drept extrem de rare, când timpul se opreşte în loc. Sunt acele clipe unice, mult aşteptate, nebănuit de sublime care vin tiptil sau feeric, se aşază  în mijlocul simţirii, vibrează pe corzile inimii şi stârnesc acea simfonie a bucuriei şi speranţei împlinite. Peisajul din jur se schimbă aşa cum primăvara metamorfozează cenuşiul şi goliciunea iernii în podoabe florale prinse buchet în frunzişul de abia născut. Sufletul tresaltă de bucuria împlinirii, iar paşii neatingând pământul au aripi crescute din inimi. Momentele sunt la fel de rare şi adânci precum descoperirea unei comori îndelung căutate. Spiritul, adormit în uitare, răstignit pe crucea obişnuinţei înţepenite,  se redescoperă pe sine, află cu uimire că amintirile prăfuite, acum pot prinde din nou viaţă.

Uneori nu ştii ce gust are bucuria şi temător atingi cu îngrijorare, fără să te laşi purtat de valul simţirii, doar gândul îmbujorat de candoare în dansul ameţitor al îngerilor. Ei de fapt te poartă spre acea bucurie, ei au brodat calea spre Dumnezeu şi spre Dumnezeul-Om. Cel din urmă este creaţia ce cuprinde în ea tot universul de simţire, de sentimente, de căutări, de descoperire şi înţelegere a ceea ce este dincolo de trup. Iar când timpul se opreşte în loc toate astea se reflectă în lumina divină dezvăluind adâncul cel mai profund al unui ”sine” de dincolo de ”eu”.

Acolo stau laolaltă adevărurile nedate luminii, închise în dorinţe nevinovate sau poate vinovate de faptul că existăm şi avem un lut ce trebuie să poarte sufletul şi spiritul. Amândouă precum nişte fecioare nevinovate tânjesc să cunoască viaţa, să guste fiorul bucuriei împlinite, să cânte în corul sufletelor dornice de a cunoaşte zborul în înaltul Cerului, acea bucurie fără de păcat trăită cu simplitatea cugetului curat şi senin.

Suntem creaţi cu trup şi suflet. Trupul îşi cere hrana pentru a putea duce mai departe sufletul, însa sufletul nu adastă decât la masa spiritului. Numai prin el sufletul rămâne curat indiferent de nevoile ruşinoase ale trupului. Bucuria de a redescoperi plăcerea uitată în colţuri de dezamăgire este viaţa însăşi. Aşa cum trecem prin focul prăbuşirii în deznădejde, al tristeţii ucigătoare, a incontestabilei morţi a sufletului nemângâiat, tot aşa avem dreptul la bucurie şi fericire smerită.

Iar când timpul se opreşte în loc şi ne topim în clipa ce pare că a înghiţit tot timpul, nu mai există nimic altceva. În zborul ei cuprinde tot necuprinsul. Deşteaptă energii nebănuite şi aproprie orizontul ce părea de neatins, aprinde stelele fără ”lumina” nopţii, realitatea îmbracă veşmântul plutirii în vis, iar visul se trezeşte la realitate. Viul este mai viu, culoarea ternă capătă strălucirea privirii îndrăgostite, lumina explodează în ghirlande dumnezeieşti.

Bucuria este legătura cu divinitatea. Numai prin energii neînţelese şi nebănuite sufletul poate simţi adevărata starea de beatitudine înălţătoare. Nu orice simţire ce pare a fi bucurie este vibraţia stârnitoare de frison emoţional sacru. Trupul se bucură omeneşte, iar sufletul prin spirit. Insă dacă trupul ştie că dincolo de el este Dumnezeu şi ceea ce simte este simţire scrisă de destin, atunci fericirea există cu adevărat.  Gustul şi savoarea ei sunt mai presus de orice altă simţire. Plăcerea nu are chipul unei târâtoare băloase plină de pofte nesătule, nu este precum hulpavul ce nu se satură nicicând, ci este încântarea spiritului curat şi binevoit cu lumină căutătoare de împlinire.

Nimic nu împlineşte mai tare ca bucuria de a fi om, de a simţi şi trăi omeneşte, de a te topi în acele simţiri şi adevăruri pe care le-ai tânjit de-a lungul vieţii şi care, în clipa uitată de timp, se împlinesc.

Multe sunt bucuriile viului vieţii. Însă cei mai mulţi dintre noi trecem nepăsători pe lângă ele, neavând ochi şi suflet decât pentru plăceri ce rânjesc vulgar stârnind în noi zvârcoliri ale cărnii mai presus de cele ale spiritului.

Raţiuni în pozitiv şi negativ...

Uneori facem lucruri fără să fim acolo. Le înfăptuim mecanic în virtutea datoriei sau a obligaţiei de care depindem. Suntem acolo cu trupul, cu fapta, cu raţiunea, cu dorinţa de a nu încălca moralitatea, însă inima şi sufletul sunt în cu totul altă parte. Cele două planuri ne separă împărţindu-ne materialităţii şi spiritualităţii, raţiunii de a exista şi raţiunii inimii. Fiecare dintre cele două jumătăţi ale întregului mai mereu au nevoi diferite, poate contradictorii, trăind astfel într-o continuă luptă interioară în care nu există învingători, există mai degrabă un soi de armistiţiu in care unul cedează tacit în favoarea celuilalt. Se creează un echilibru, dar care niciodată nu va împlini îndeajuns ceea ce dorim cu adevărat. Întotdeauna va exista o justiţie personală care va înclina balanţa doar atât cât să nu se instaleze un dezechilibru total.

Toată existenţa jonglăm cu grijă  printre cele două raţiuni, raţiunea rece, dură, aspră de a împlini destine şi raţiunea caldă, blândă, diafană  a inimii şi a sufletului. Cel mai adesea nu ne aparţinem. Suntem doar ”drumuri” pe care ceilalţi păşesc încrezători pentru a ajunge la ei înşişi fără să se întrebe care le este propria menire. Suntem îndatoraţi sorţii şi niciodată ea nu ne este datoare. Mai mult decât atât plătim dublu, fără zgârcenie, oferind cu dărnicie din bogăţia trupului şi a minţii, ştergând pe furiş lacrimile inimii şi ale sufletului. Acolo în adâncul de nepătruns al tainicei dorinţe, sufletul se îneacă în marea suferinţei.

Sunt momente de totală rătăcire când ne vindem într-un mod faustian sufletul diavolului pentru o clipă de plăcere. Ne lăsăm ciopârţiţi, cu bucăţi de suflet smulse din noi pentru ca trupul şi fapta noastră să fie dăruită celorlalţi, însă fără nicio urmă de convingere a datoriei făcute. Doar cu mulţumirea că mai trece un ceas, un an, o viaţă. Oare aceasta sa fie bucuria? Să asistăm neputincioşi cum viaţa se scurge pe lângă noi fără să fi gustat din dulcele ei păcat? Oare vom fi iertaţi de justiţia divină pentru faptul că n-am avut îndrăzneala să fim fericiţi? Multe întrebări, acelaşi răspuns…

Oare este o greşeală sau un dat pe care îl respingem în virtutea moralei? Refuzăm cu obstinaţie să culegem rodul acestui dat, fructele se strică în pomul vieţii fără să avem curajul să întindem mână să le luăm. Fără să le simţim gustul, fără să ne lăsăm purtaţi de senzaţia de savoare şi parfum dumnezeiesc al rodului dat în pârgul vieţii, nu vom putea da socoteală ”dincolo”. Ce vom spune când vom fi întrebaţi? Ai păcătuit… Nu Doamne, n-am avut curaj, mi-a fost teamă de pedeapsa ta… Dar daca va spune… Te pedepsesc pentru ca ţi-am dăruit o viata si n-ai ştiut s-o trăieşti… ai desconsiderat darul meu, ţi-ai bătut joc de creaţia mea, de tot sufletul pe care l-am zidit în tine în speranţa că spiritul se va bucura de păcatele lumii.

Destinul nu ni-l alegem, el ne alege pe noi. Calea de urmat se pare că este scrisă în stele, însă pe lângă ea se pot construi cu inteligenţă şi raţiune drumuri paralele. Alegerea depinde de noi.