Există fericire...

În goana nebună a timpului sunt şi momente, ce-i drept extrem de rare, când timpul se opreşte în loc. Sunt acele clipe unice, mult aşteptate, nebănuit de sublime care vin tiptil sau feeric, se aşază  în mijlocul simţirii, vibrează pe corzile inimii şi stârnesc acea simfonie a bucuriei şi speranţei împlinite. Peisajul din jur se schimbă aşa cum primăvara metamorfozează cenuşiul şi goliciunea iernii în podoabe florale prinse buchet în frunzişul de abia născut. Sufletul tresaltă de bucuria împlinirii, iar paşii neatingând pământul au aripi crescute din inimi. Momentele sunt la fel de rare şi adânci precum descoperirea unei comori îndelung căutate. Spiritul, adormit în uitare, răstignit pe crucea obişnuinţei înţepenite,  se redescoperă pe sine, află cu uimire că amintirile prăfuite, acum pot prinde din nou viaţă.

Uneori nu ştii ce gust are bucuria şi temător atingi cu îngrijorare, fără să te laşi purtat de valul simţirii, doar gândul îmbujorat de candoare în dansul ameţitor al îngerilor. Ei de fapt te poartă spre acea bucurie, ei au brodat calea spre Dumnezeu şi spre Dumnezeul-Om. Cel din urmă este creaţia ce cuprinde în ea tot universul de simţire, de sentimente, de căutări, de descoperire şi înţelegere a ceea ce este dincolo de trup. Iar când timpul se opreşte în loc toate astea se reflectă în lumina divină dezvăluind adâncul cel mai profund al unui ”sine” de dincolo de ”eu”.

Acolo stau laolaltă adevărurile nedate luminii, închise în dorinţe nevinovate sau poate vinovate de faptul că existăm şi avem un lut ce trebuie să poarte sufletul şi spiritul. Amândouă precum nişte fecioare nevinovate tânjesc să cunoască viaţa, să guste fiorul bucuriei împlinite, să cânte în corul sufletelor dornice de a cunoaşte zborul în înaltul Cerului, acea bucurie fără de păcat trăită cu simplitatea cugetului curat şi senin.

Suntem creaţi cu trup şi suflet. Trupul îşi cere hrana pentru a putea duce mai departe sufletul, însa sufletul nu adastă decât la masa spiritului. Numai prin el sufletul rămâne curat indiferent de nevoile ruşinoase ale trupului. Bucuria de a redescoperi plăcerea uitată în colţuri de dezamăgire este viaţa însăşi. Aşa cum trecem prin focul prăbuşirii în deznădejde, al tristeţii ucigătoare, a incontestabilei morţi a sufletului nemângâiat, tot aşa avem dreptul la bucurie şi fericire smerită.

Iar când timpul se opreşte în loc şi ne topim în clipa ce pare că a înghiţit tot timpul, nu mai există nimic altceva. În zborul ei cuprinde tot necuprinsul. Deşteaptă energii nebănuite şi aproprie orizontul ce părea de neatins, aprinde stelele fără ”lumina” nopţii, realitatea îmbracă veşmântul plutirii în vis, iar visul se trezeşte la realitate. Viul este mai viu, culoarea ternă capătă strălucirea privirii îndrăgostite, lumina explodează în ghirlande dumnezeieşti.

Bucuria este legătura cu divinitatea. Numai prin energii neînţelese şi nebănuite sufletul poate simţi adevărata starea de beatitudine înălţătoare. Nu orice simţire ce pare a fi bucurie este vibraţia stârnitoare de frison emoţional sacru. Trupul se bucură omeneşte, iar sufletul prin spirit. Insă dacă trupul ştie că dincolo de el este Dumnezeu şi ceea ce simte este simţire scrisă de destin, atunci fericirea există cu adevărat.  Gustul şi savoarea ei sunt mai presus de orice altă simţire. Plăcerea nu are chipul unei târâtoare băloase plină de pofte nesătule, nu este precum hulpavul ce nu se satură nicicând, ci este încântarea spiritului curat şi binevoit cu lumină căutătoare de împlinire.

Nimic nu împlineşte mai tare ca bucuria de a fi om, de a simţi şi trăi omeneşte, de a te topi în acele simţiri şi adevăruri pe care le-ai tânjit de-a lungul vieţii şi care, în clipa uitată de timp, se împlinesc.

Multe sunt bucuriile viului vieţii. Însă cei mai mulţi dintre noi trecem nepăsători pe lângă ele, neavând ochi şi suflet decât pentru plăceri ce rânjesc vulgar stârnind în noi zvârcoliri ale cărnii mai presus de cele ale spiritului.