Raţiuni în pozitiv şi negativ...

Uneori facem lucruri fără să fim acolo. Le înfăptuim mecanic în virtutea datoriei sau a obligaţiei de care depindem. Suntem acolo cu trupul, cu fapta, cu raţiunea, cu dorinţa de a nu încălca moralitatea, însă inima şi sufletul sunt în cu totul altă parte. Cele două planuri ne separă împărţindu-ne materialităţii şi spiritualităţii, raţiunii de a exista şi raţiunii inimii. Fiecare dintre cele două jumătăţi ale întregului mai mereu au nevoi diferite, poate contradictorii, trăind astfel într-o continuă luptă interioară în care nu există învingători, există mai degrabă un soi de armistiţiu in care unul cedează tacit în favoarea celuilalt. Se creează un echilibru, dar care niciodată nu va împlini îndeajuns ceea ce dorim cu adevărat. Întotdeauna va exista o justiţie personală care va înclina balanţa doar atât cât să nu se instaleze un dezechilibru total.

Toată existenţa jonglăm cu grijă  printre cele două raţiuni, raţiunea rece, dură, aspră de a împlini destine şi raţiunea caldă, blândă, diafană  a inimii şi a sufletului. Cel mai adesea nu ne aparţinem. Suntem doar ”drumuri” pe care ceilalţi păşesc încrezători pentru a ajunge la ei înşişi fără să se întrebe care le este propria menire. Suntem îndatoraţi sorţii şi niciodată ea nu ne este datoare. Mai mult decât atât plătim dublu, fără zgârcenie, oferind cu dărnicie din bogăţia trupului şi a minţii, ştergând pe furiş lacrimile inimii şi ale sufletului. Acolo în adâncul de nepătruns al tainicei dorinţe, sufletul se îneacă în marea suferinţei.

Sunt momente de totală rătăcire când ne vindem într-un mod faustian sufletul diavolului pentru o clipă de plăcere. Ne lăsăm ciopârţiţi, cu bucăţi de suflet smulse din noi pentru ca trupul şi fapta noastră să fie dăruită celorlalţi, însă fără nicio urmă de convingere a datoriei făcute. Doar cu mulţumirea că mai trece un ceas, un an, o viaţă. Oare aceasta sa fie bucuria? Să asistăm neputincioşi cum viaţa se scurge pe lângă noi fără să fi gustat din dulcele ei păcat? Oare vom fi iertaţi de justiţia divină pentru faptul că n-am avut îndrăzneala să fim fericiţi? Multe întrebări, acelaşi răspuns…

Oare este o greşeală sau un dat pe care îl respingem în virtutea moralei? Refuzăm cu obstinaţie să culegem rodul acestui dat, fructele se strică în pomul vieţii fără să avem curajul să întindem mână să le luăm. Fără să le simţim gustul, fără să ne lăsăm purtaţi de senzaţia de savoare şi parfum dumnezeiesc al rodului dat în pârgul vieţii, nu vom putea da socoteală ”dincolo”. Ce vom spune când vom fi întrebaţi? Ai păcătuit… Nu Doamne, n-am avut curaj, mi-a fost teamă de pedeapsa ta… Dar daca va spune… Te pedepsesc pentru ca ţi-am dăruit o viata si n-ai ştiut s-o trăieşti… ai desconsiderat darul meu, ţi-ai bătut joc de creaţia mea, de tot sufletul pe care l-am zidit în tine în speranţa că spiritul se va bucura de păcatele lumii.

Destinul nu ni-l alegem, el ne alege pe noi. Calea de urmat se pare că este scrisă în stele, însă pe lângă ea se pot construi cu inteligenţă şi raţiune drumuri paralele. Alegerea depinde de noi.