Singurătate împlinitoare...

Când îţi ajungi ţie însuţi, în propria singurătate, unde nu încape nimic altceva decât tu şi acel ceva împlinitor, atunci poţi spune că eşti deasupra lumii.

Lumea rămâne undeva într-un plan îndepărtat cu ale ei meschinării şi metehne fireşti pentru cei mai mulţi, nefireşti pentru cei puţini. Cert este că în acea lume avem loc cu toţii, iar cei pe care lumea nu-i mai încape pot urca pe o scară abstractă dincolo de ea. Nu-i uşor, dar nici greu atunci când ceva te strânge obligând spiritul să acceadă spre înălţimi spirituale. Simţi că nu mai aparţii lumii deşi lumea este a ta. O accepţi şi încerci să o înţelegi, însă doar cu jumătate din tine, cealaltă jumătate evadând tiptil în lumea ta proprie.

În faţa unei interogaţii intime cu sinele vei recunoaşte: „cel mai singur mă simt printre oameni”. Lumea îţi pare străină şi lipsită de sens, nu i te mai potriveşti şi nu încapi în tiparele ei. Plăcerile şi bucuriile celorlalţi îşi par nonsensuri şi deşertăciune. Te minunezi cum pot ei afla ceva împlinitor în hărmălaia creată de aglomeraţie, trupuri şi spirite încinse de pofte lumeşti, dialoguri haotice fără vreun sens, lipsite de substanţă şi culoare.  Priveşti cu milă, dar şi cu interes tumultul haotic în care se scaldă zi de zi această lume străină. Rămâi mut în faţa dorinţelor ei absurde, alienate de gusturi deformate şi cultivate înadins, însuşite ca pe o religie în care pierderea de sine este jertfită pe altarul satisfacţiei trupeşti, adică îndestularea burţii şi a simţurilor.

Când lumea se îndepărtează de tine şi te priveşte ciudat, cu privirea încrâncenată de neînţelegere a ceea ce eşti pentru ei, atunci ştii că ea, lumea, a rămas în urma ta. Cu greu va înţelege că singurătatea, acea stare împlinitoare pentru unii, de neînţeles pentru cei mai mulţi, nu este precum o pustietate în care nu înfloreşte nimic. Este acel loc unde spiritul se uneşte cu Creatorul.

Nietszche spunea că în om se află îmbinate creatura şi Creatorul. Din păcate pe măsură ce vremurile îmbătrânesc, Creatorul dispare tot mai mult din om precum disiparea unui gaz eteric în aer. Rămâne doar creatura care în lipsa Creatorului nu este altceva decât creaţia brută, necioplită, nemodelată, neconturată de spiritul creator al Artistului.

Creatura fără slefuirea Creatorului, nu se va putea pierde niciodată în singurătate, nu se va putea împlini în propria solitudine. Creatura va simţi tot timpul nevoia mulţimii şi materialităţii ei cu care să-şi umple pustiul lăsat de lipsa Creatorului. Însă acolo unde Creatorul face parte din tine, modelând sculptural viul din tine, singurătatea este o stare de bucurie şi înălţare spirituală.

Clocotul interior...

Diferenţa dintre vârsta neastâmpărului clocotitor al sângelui şi cea a înţelepciunii nu constă într-o simţire diferită. Simţirea rămâne aceeaşi. Tulburarea interioară, tumultul sentimentelor, dorinţa pasională rămân aceleaşi. Ceea ce se schimbă este atitudinea şi înţelegerea lor în alt mod decât unul superficial. Învăţăm, încet şi sigur ce este răbdarea, stăpânirea şi aşteptarea care conferă plăcerii şi bucuriei nota de sublim. La tinereţe, nerăbdarea şi graba de a ajunge în miezul plăcerii şi a culege tot nectarul deodată, face ca simţirea să se consume imediat odată cu ”răcorirea” arderii interioare. Frumuseţea trăirii se risipeşte la fel de repede, ştergând orice urmă de profunzime, nepăstrând nimic din amprenta sentimentului. Sentimentul se stinge precum un foc de paie. Graba şi nerăbdarea atingerii plăcerii, luaţi de avântul tineresc spulberă efemer orice simţire.

În schimb la vârsta înţelepciunii învăţăm să ne stăpânim, să fim răbdători făcând din aşteptare o bucurie. Aşteptarea chinuitoare, uneori delirantă la vârsta tinereţii, devine acum o bucurie insolită care transmite gândului şi emoţiei liniştea aşteptării. Uneori tocmai prelungirea cu bună-ştiinţă a aşteptării ne face mai fericiţi, lăsându-ne răgazul savurării din plin a clipelor ce nu par infinite de chinuitoarea trecere molcomă a timpului.

Dacă la tinereţe suntem dominaţi de trecerea timpului, la vârsta maturităţii învăţăm să dominăm timpul. El se va scurge într-un ritm mai puţin trepidant, lăsând răgaz minţii să nu se piardă în vise deşarte. Experienţa şi vârstă înscrisă în memoria timpului nu are decât o influenţă subiectivă. Trecerea prin timp lasă urme adânci pe trup brăzdând sau descărnând efemerul lut. Însă dincolo de timpul nemilos rămâne candoarea şi cuminţenia spiritului ce nu se abandonează timpului niciodată.

Omul matur clocoteşte pe dinăuntru, dar ştie să se stăpânească, ştie să abordeze dorinţele cu raţiune, intensitatea lor transformând-o în energie constructiva. Omul înţelept ştie că zbuciumul interior nu foloseşte la nimic, dimpotrivă zdrobeşte puterea de a aştepta cu răbdare şi înţelegere.

În forul interior tinereţea trepidantă şi zbuciumul cărnii rămân aceleaşi. Tensiunea emoţiei palpită într-un ritm frenetic, păstrează acelaşi tempo  răscolitor al dorinţele în aceeaşi măsură şi la vremea prospeţimii vârstei, dar şi a părului cărunt.

Însă el, omul înţelept, nu se lasă purtat decât de acele sentimente pe care le simte până dincolo de el, acele sentimente care vin dintr-un absolut al simţirii şi au încărcătură metafizică. Împlinirea trupului trece prin spirit împletit cu răbdarea înţeleaptă a aşteptării. Timpul nu mai aleargă ca nebunul. Are libertatea de a adăsta molcom în fiecare minut,  măsurându-i abstractul cu măsura propriului neastâmpăr.

Bucuria de a simţi plăcere nu este o simplă dorinţă fulminantă, explozivă, trecătoare şi efemeră în calea nevoii de bine instinctual, ci este infinitul de dincolo de trup, este lumea în care conturul trupului dispare, se dizolvă în eternitate acolo unde spiritul are dominanta de culoare în peisajul nevăzutului intuit.

Realitatea se pierde. Visul devine realitate. 

Viaţa este o necontenită aşteptare...

”Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.” - Octavian Paler

De-a lungul existenţei trăim momente, clipe, zile, ani, reprezentări ale timpului adunate într-o istorie a vieţii alcătuită din experienţe. Viaţa este o continuă aşteptare a unei întâmplări la capătul căreia visul să devină realitate. Cu fiecare întâmplare care promite ceva din aşteptarea noastră, imaginaţia trimite sufletului depeşa speranţei de împlinire. Însă de fiecare dată, odată cu consumarea întâmplării, moare şi speranţa înflorită la început. Totul n-a fost decât iluzie.

Gândul că va veni un moment al împlinirii este precum un tren aşteptat într-o gară. De fiecare dată trenul trece, năruind speranţa  aşteptării. Îi auzim freamătul pe şine, îl simţim de la distanţă cum şerpuieşte spre gară, îl urmărim cu privirea şi îl acompaniem cu acordurile inimii până când nerăbdarea ajunge la apogeu. Opreşte… urcăm învolburaţi de dorinţă şi căutăm compartimentul rezervat nouă. Ne aşezăm în braţele imaginate, confortabile ale ideii construite cu multă trudă şi îndârjire. Închidem ochii savurând victoria. Ne bucurăm frenetic trepidând de emoţie. O clipă… două… trei… Nu-i nevoie decât de o sclipire a raţiunii şi visul se spulberă în mii de cioburi. ”N-a fost nimic…” vorba poetului… ”a trecut acceleratul”. Tristeţea cu care coborâm este pe măsura bucuriei cu care am urcat în tren. Coborâm cu sufletul asemenea visului transformat în cioburi. N-am fost nimic din ceea ce construisem himeric în imaginaţia noastră. Doar umbre ce păreau că pot împlini orice dorinţă. Durează o vreme până când din cenuşa speranţei de naşte alta, pentru alt tren, pentru alt ideal. În fond fără speranţă ce ar fi omul? Viaţa din el ar fi doar o pâlpâire jalnică care riscă să se stingă la orice adiere de tristeţe amară... Poate de aceea cutia Pandorei a păstrat la loc tainic speranţa.

Uneori, uitaţi de destin în această gară, aşteptăm necontenit aproape o viaţă de om, trenul acela pe care ni-l imaginăm a fi o reală minune. Trenul care va aduce suprema fericire, va şterge lacrimi şi va lumina cu zâmbete chipul. Va înflori inimi şi va însori suflete. Aşteptarea este doar o iluzie pentru a trece mai departe? Sau trenul mult aşteptat există cu adevărat? Şi totuşi trenul vine… Este cel mult aşteptat, dar noi nu mai avem curajul să urcăm. După atâtea experienţe nefericite, atâtea iluzii spulberate de neşansă, de teamă ori de neîncredere, refuzăm să credem că poate fi cel adevărat. Refuzăm să credem că există minuni, că avem dreptul să credem în ele, că ceea ce ni se oferă este doar pentru noi, acea şansă pe care dacă o ratezi, alta nu va mai exista… Dar de unde să ştim că este aşa? Puţini sunt cei care îşi asumă riscul unei alegeri, unui risc de a urca în trenul vieţii lor după atâtea trenuri greşite. Curajoşii ori inconştienţii câştigă întotdeauna riscând, asumându-şi victoria ori… eşecul. Cert este că fiecăruia dintre noi i se oferă şansa de a alege, dar nu şi un somnifer pentru conştiinţă.

Se spune că avem libertatea alegerii… a trenului, a gării, a direcţiei în care va pleca. Goethe spunea că ”nimeni nu este mai înrobit decât cel care crede în mod greşit că este liber”. Libertatea de a alege o ai doar când eşti singur în propria singurătate, altfel numai spiritul şi gândirea sunt cu adevărat libere. Trenul pe care îl poţi alege este doar o fata morgana ce vine şi trece prin gară chiar dacă tu ai senzaţia că te-ai urcat în el. Este doar iluzia care te salvează de la moartea sufletului, sacrificându-te pe altarul celor care se hrănesc cu libertatea ta. Atâta vreme cât depindem incontestabil şi permanent de cei din jur, libertatea alegerii este doar o falsă părere. Chiar dacă alegem trenul salvator şi pentru o clipă avem fericirea de a fi liberi, în secunda alegerii devenim din nou prinşi în vâltoarea dependenţei de oameni şi fapte. Cu toate astea o dependenţă ce-ţi dă iluzia libertăţii este mai bună decât o dependenţă în care te simţi întemniţat. Întotdeauna există contradicţia între sacrificiul de sine şi dorinţă, între raţiune şi instinct.

Realmente, trenul şansei vieţii există şi cu siguranţă opreşte în gara fiecăruia dintre noi. Ceea ce rămâne de făcut este să avem curajul alegerii fără remuşcări şi priviri în urmă. Insă pentru asta trebuie să fii singur.

Alegerea în dragoste...

Este o mare greşeală să ne îndrăgostim la întâmplare. Maturitatea şi implicit raţiunea ar trebui să ofere posibilitatea evaluării sentimentului care riscă să te prindă în mrejele lui. Întotdeauna înainte de a te lăsa purtat de valul simţirii, care a fost poate îndelung aşteptat, este bine să estimezi situaţia şi partenerul căruia te pregăteşti să-i dăruieşti tot ceea ce reprezinţi tu, suflet, trup, spirit. În dragoste există un ideal, un model propriu construit de cele mai multe ori artificial, fără a fi luată în calcul potrivirea noastră cu modelul respectiv. În zadar ne vom dori un partener mult superior ca intelect, spiritualitate, inteligenţă, dacă noi nu putem oferi nimic sau aproape nimic din toate astea.

Este trist că adesea ne lăsăm păcăliţi de propriile sentimente şi facem pasiuni pentru oameni pe care i-am visat a ne fie alături fără a lua în calcul şi dacă ei sunt dispuşi să facă acelaşi lucru. După ce eşti deja prins în beţia sentimentului, investind în el toată dăruirea de sine, constaţi că partenerul bate în retragere. După o perioadă de tatonare reciprocă, el constată că nu există potrivirea la care se aştepta. Diferenţele semnificative între el şi tine îl îndepărtează, el căutând un partener compatibil. Ţi se spune limpede sau ţi se sugerează că nu i te potriveşti, lucru care de altfel trebuia constatat încă de la începutul apropierii, până ce sentimentul să se aprindă în totalitate. Şi cu toată suferinţa să încerci să te rupi, să înţelegi că partenerul ales este mult peste ceea ce eşti tu de fapt.

Nu ne potrivim!... Nu avem ce discuta!... Nu avem valori comune!... Nu avem subiecte comune de dialog!… Într-o relaţie în care dorim să primeze intelectul şi apoi partea fizică a ei, nu este suficientă numai potrivirea trupească, ori cea în care partenerul este ”de casă”. Celălalt are nevoie în primul rând de dialog, un dialog elevat care să stârnească în el tulburarea spiritului şi mai apoi instinctul sexual. Nu este suficient să ne întâlnim şi să fim pe aceeaşi lungime de undă numai în pat sau la treburile casnice. Celălalt doreşte să se regăsească în noi precum piesa de puzzle lipsă, împlinind în acest fel nevoia lui de a afla un corespondent pe măsura lui.

Nepotrivirea dintre parteneri, mai ales din punct de vedere intelectual şi în aceeaşi măsură, afectiv, este adesea motivul principal pentru care relaţiile se destramă într-un mod dramatic. Apropierea de început, iluzorie, orbitoare, ameţitoare, simţire care susţine că dragostea poate suplini orice diferenţă de caracter şi intelect, este total înşelătoare. Mai devreme sau mai târziu, dar de regulă neaşteptat de repede, realitatea diferenţei dintre cei doi va ieşi la iveală, demonstrând că dragostea dintre cei doi fără suport spiritual şi intelectual asemănător, este greu de păstrat.

”Unde dragoste nu e, nimic nu e…” Binecunoscutul citat poartă în semnificaţia lui doar o mică parte de adevăr.  Dragostea în complexitatea ei, ca simplă simţire nu este îndeajuns. Cu toată lipsa de raţiune a sentimentelor, dragostea la omul matur, cu conştiinţa limpede, ar trebui să survină ca o încununare a compatibilităţii dintre cei doi. O simplă beţie sentimentală stârnită de nevoia de partener ideal, mai devreme sau mai târziu se va destrăma, lăsând în urmă o limpede suferinţă. Drama personală în zadar este pusă pe seama celuilalt care n-a răspuns cu acelaşi sentiment, dorinţa fulminantă şi nonşalanţa cu care ne aruncăm în sentiment, aparţinându-ne pe deplin.

În astfel de situaţii, pentru a evita suferinţa ulterioară acuzând destinul potrivnic este bine să nu ne lăsăm purtaţi de sentiment până nu apreciem valoarea noastră în raport cu valoarea celuilalt. Întradevăr  pare  un târg pragmatic, însă pentru a evita suferinţa sfâşietoare atunci când celălalt îţi spune că totul s-a terminat, este bine să fim atenţi până unde mergem cu simţirea.

Momente unice...

Când drumul vieţii este unul firesc, există acele momente unice, irepetabile, cu o profundă încărcătură emoţională, absolute în felul lor. Toate au trăsătura incontestabilă a ”primului” şi ”incomparabilului”, nelăsând loc ”repetabilului”.

Prima dragoste, primul sărut, uniunea tainică a primei căsătorii, cel dintâi prunc, cununia primului copil, primul nepot. Natura acestor evenimente derulate într-o ordine firească sunt tocmai esenţa vieţii, ele rămânând în amintire şi în trecerea irepetabilă, roditoare a omului prin viaţă, precum treptele care au zidit viaţa, dând sens menirii noastră pe pământ. Fără aceste ”arderi” trecute, pozitive, încărcate de binele divin, viaţa aproape că nu are sens, ea devenind anostă şi lipsită de culoare.

Prima dragoste este şi primul început. Viaţa capătă sensul şi ascensiunea drumului de urmat. Deşteptaţi din copilăria trecătoare se întâmplă să privim întâia dată cu inima. Aflăm că fluturaşii neliniştiţi ce se zbat în suflet şi văpaia interioară se numeşte dragoste. Lumea noastră începe şi se termină acolo unde sentimentele se contopesc unul în celălalt. Dragostea are culoarea diafană a curcubeului. Nu simţim altceva decât candoarea învăluitoare a dorinţei ce duce la cel drag, iar în minte nu ai decât fluturi de gând curat.

… Şi totul se stinge în primul sărut. Vâlvătaia se aprinde în inimi şi se stinge pe buze cu cel dintâi  sărut. Furat sau dăruit cu pasiune, rămâne precum pătrunderea pe un tărâm magic, unde pluteşti pe nori, pământul alunecându-ţi de sub picioare.

Din sărut în sărut ajungi la maturitate, dragostea are un alt sens, focul de paie s-a domolit, profunzimea sentimentului te aduce în faţa altarului unde sărutul de altă dată se preschimbă în uniune tainică a cununiei. Dragostea este sfinţită în faţa divinităţii şi pecetluită să rămână precum a fost la început. În sânul ei se naşte primul copil. Venirea pe lume a întâiului prunc este minunea binecuvântată ce urma să vină ca un dar dumnezeiesc. Emoţiile cu care este primită vestea şi mai apoi venirea lui pe lume sunt de nedescris. Simţi cum rostul tău pe pământ a fost împlinit, continuarea vieţii triumfă ducând mai departe sufletul şi spiritul creaţiei divine. Zămislirea vieţii este un miracol care se împlineşte odată cu primul născut. El este cel ce va păstra în el amprenta părinţilor lui şi va duce mai departe inegalabila minune a creaţiei.

Devenim părinţi, apoi ne pregătim să devenim bunici. Distanţa dintre ”sfinţirea” noastră ca părinţi şi binecuvântarea de a fi bunici, pare de-a dreptul una îndepărtată în timp. Însă anii trec pe negândite. Primul născut, un prunc altădată, acum s-a îndrăgostit cu temei. Alături de aleasa lui pornesc pe aceeaşi cale a firescului destin. La scurtă vreme primim vestea că vom fi bunici. Lunile ce urmează sunt clipe de însorită aşteptare şi înţeleaptă reflecţie.  Vine pe lume primul nepot. Odată cu el trepidăm de emoţie aşa cum s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă când, a venit pe lume părintele lui. Retrăim la o altă dimensiune tulburătoarele emoţii şi dragostea ce se pregăteşte să întâmpine cu braţe şi inimi larg deschise ceea ce se naşte din copilul nostru.

 Diferenţa dintre părinte şi bunic este dată de profunzimea simţirii şi înţelepciunea anilor trecuţi. Copilul este cadoul, este rostul vieţii, este motivaţia de a fi, însă pruncul pruncului nostru este darul divin care desăvârşeşte viaţa. Mulţumirea de a fi încheiat un ciclu complet al existenţei trebuie să fie deplină, iar bucuria de a ţine în braţe ceva ce s-a zămislit din tine, prin tine, te face să te topeşti de emoţie şi bucurie dumnezeiască.

Existenţa începe cu naşterea şi se încheie cu moartea. Viaţa începe cu prima dragoste şi se încheie cu primul prunc născut din cel căruia i-ai dat viaţă şi substanţa prin trup, suflet şi spirit. Restul este doar repetarea infinită a existenţei pe pământ.