Pagini

duminică, 22 iulie 2012

Clocotul interior...

Diferenţa dintre vârsta neastâmpărului clocotitor al sângelui şi cea a înţelepciunii nu constă într-o simţire diferită. Simţirea rămâne aceeaşi. Tulburarea interioară, tumultul sentimentelor, dorinţa pasională rămân aceleaşi. Ceea ce se schimbă este atitudinea şi înţelegerea lor în alt mod decât unul superficial. Învăţăm, încet şi sigur ce este răbdarea, stăpânirea şi aşteptarea care conferă plăcerii şi bucuriei nota de sublim. La tinereţe, nerăbdarea şi graba de a ajunge în miezul plăcerii şi a culege tot nectarul deodată, face ca simţirea să se consume imediat odată cu ”răcorirea” arderii interioare. Frumuseţea trăirii se risipeşte la fel de repede, ştergând orice urmă de profunzime, nepăstrând nimic din amprenta sentimentului. Sentimentul se stinge precum un foc de paie. Graba şi nerăbdarea atingerii plăcerii, luaţi de avântul tineresc spulberă efemer orice simţire.

În schimb la vârsta înţelepciunii învăţăm să ne stăpânim, să fim răbdători făcând din aşteptare o bucurie. Aşteptarea chinuitoare, uneori delirantă la vârsta tinereţii, devine acum o bucurie insolită care transmite gândului şi emoţiei liniştea aşteptării. Uneori tocmai prelungirea cu bună-ştiinţă a aşteptării ne face mai fericiţi, lăsându-ne răgazul savurării din plin a clipelor ce nu par infinite de chinuitoarea trecere molcomă a timpului.

Dacă la tinereţe suntem dominaţi de trecerea timpului, la vârsta maturităţii învăţăm să dominăm timpul. El se va scurge într-un ritm mai puţin trepidant, lăsând răgaz minţii să nu se piardă în vise deşarte. Experienţa şi vârstă înscrisă în memoria timpului nu are decât o influenţă subiectivă. Trecerea prin timp lasă urme adânci pe trup brăzdând sau descărnând efemerul lut. Însă dincolo de timpul nemilos rămâne candoarea şi cuminţenia spiritului ce nu se abandonează timpului niciodată.

Omul matur clocoteşte pe dinăuntru, dar ştie să se stăpânească, ştie să abordeze dorinţele cu raţiune, intensitatea lor transformând-o în energie constructiva. Omul înţelept ştie că zbuciumul interior nu foloseşte la nimic, dimpotrivă zdrobeşte puterea de a aştepta cu răbdare şi înţelegere.
În forul interior tinereţea trepidantă şi zbuciumul cărnii rămân aceleaşi. Tensiunea emoţiei palpită într-un ritm frenetic, păstrează acelaşi tempo  răscolitor al dorinţele în aceeaşi măsură şi la vremea prospeţimii vârstei, dar şi a părului cărunt.

Însă el, omul înţelept, nu se lasă purtat decât de acele sentimente pe care le simte până dincolo de el, acele sentimente care vin dintr-un absolut al simţirii şi au încărcătură metafizică. Împlinirea trupului trece prin spirit împletit cu răbdarea înţeleaptă a aşteptării. Timpul nu mai aleargă ca nebunul. Are libertatea de a adăsta molcom în fiecare minut,  măsurându-i abstractul cu măsura propriului neastâmpăr.

Bucuria de a simţi plăcere nu este o simplă dorinţă fulminantă, explozivă, trecătoare şi efemeră în calea nevoii de bine instinctual, ci este infinitul de dincolo de trup, este lumea în care conturul trupului dispare, se dizolvă în eternitate acolo unde spiritul are dominanta de culoare în peisajul nevăzutului intuit.
Realitatea se pierde. Visul devine realitate. 

Un comentariu:

  1. Scumpa doamna, ma faceti mereu sa imi doresc sa cresc. Sa ma maturizez. Si sa raman la fel, si totusi sa fiu atat de diferita. Va multumesc ca ma asigurati ca nebunia mea frumoasa nu va disparea niciodata. Si promit ca o sa am grija de acest lucru. O seara minunata!

    RăspundețiȘtergere