Viaţa este o necontenită aşteptare...

”Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.” - Octavian Paler

De-a lungul existenţei trăim momente, clipe, zile, ani, reprezentări ale timpului adunate într-o istorie a vieţii alcătuită din experienţe. Viaţa este o continuă aşteptare a unei întâmplări la capătul căreia visul să devină realitate. Cu fiecare întâmplare care promite ceva din aşteptarea noastră, imaginaţia trimite sufletului depeşa speranţei de împlinire. Însă de fiecare dată, odată cu consumarea întâmplării, moare şi speranţa înflorită la început. Totul n-a fost decât iluzie.

Gândul că va veni un moment al împlinirii este precum un tren aşteptat într-o gară. De fiecare dată trenul trece, năruind speranţa  aşteptării. Îi auzim freamătul pe şine, îl simţim de la distanţă cum şerpuieşte spre gară, îl urmărim cu privirea şi îl acompaniem cu acordurile inimii până când nerăbdarea ajunge la apogeu. Opreşte… urcăm învolburaţi de dorinţă şi căutăm compartimentul rezervat nouă. Ne aşezăm în braţele imaginate, confortabile ale ideii construite cu multă trudă şi îndârjire. Închidem ochii savurând victoria. Ne bucurăm frenetic trepidând de emoţie. O clipă… două… trei… Nu-i nevoie decât de o sclipire a raţiunii şi visul se spulberă în mii de cioburi. ”N-a fost nimic…” vorba poetului… ”a trecut acceleratul”. Tristeţea cu care coborâm este pe măsura bucuriei cu care am urcat în tren. Coborâm cu sufletul asemenea visului transformat în cioburi. N-am fost nimic din ceea ce construisem himeric în imaginaţia noastră. Doar umbre ce păreau că pot împlini orice dorinţă. Durează o vreme până când din cenuşa speranţei de naşte alta, pentru alt tren, pentru alt ideal. În fond fără speranţă ce ar fi omul? Viaţa din el ar fi doar o pâlpâire jalnică care riscă să se stingă la orice adiere de tristeţe amară... Poate de aceea cutia Pandorei a păstrat la loc tainic speranţa.

Uneori, uitaţi de destin în această gară, aşteptăm necontenit aproape o viaţă de om, trenul acela pe care ni-l imaginăm a fi o reală minune. Trenul care va aduce suprema fericire, va şterge lacrimi şi va lumina cu zâmbete chipul. Va înflori inimi şi va însori suflete. Aşteptarea este doar o iluzie pentru a trece mai departe? Sau trenul mult aşteptat există cu adevărat? Şi totuşi trenul vine… Este cel mult aşteptat, dar noi nu mai avem curajul să urcăm. După atâtea experienţe nefericite, atâtea iluzii spulberate de neşansă, de teamă ori de neîncredere, refuzăm să credem că poate fi cel adevărat. Refuzăm să credem că există minuni, că avem dreptul să credem în ele, că ceea ce ni se oferă este doar pentru noi, acea şansă pe care dacă o ratezi, alta nu va mai exista… Dar de unde să ştim că este aşa? Puţini sunt cei care îşi asumă riscul unei alegeri, unui risc de a urca în trenul vieţii lor după atâtea trenuri greşite. Curajoşii ori inconştienţii câştigă întotdeauna riscând, asumându-şi victoria ori… eşecul. Cert este că fiecăruia dintre noi i se oferă şansa de a alege, dar nu şi un somnifer pentru conştiinţă.

Se spune că avem libertatea alegerii… a trenului, a gării, a direcţiei în care va pleca. Goethe spunea că ”nimeni nu este mai înrobit decât cel care crede în mod greşit că este liber”. Libertatea de a alege o ai doar când eşti singur în propria singurătate, altfel numai spiritul şi gândirea sunt cu adevărat libere. Trenul pe care îl poţi alege este doar o fata morgana ce vine şi trece prin gară chiar dacă tu ai senzaţia că te-ai urcat în el. Este doar iluzia care te salvează de la moartea sufletului, sacrificându-te pe altarul celor care se hrănesc cu libertatea ta. Atâta vreme cât depindem incontestabil şi permanent de cei din jur, libertatea alegerii este doar o falsă părere. Chiar dacă alegem trenul salvator şi pentru o clipă avem fericirea de a fi liberi, în secunda alegerii devenim din nou prinşi în vâltoarea dependenţei de oameni şi fapte. Cu toate astea o dependenţă ce-ţi dă iluzia libertăţii este mai bună decât o dependenţă în care te simţi întemniţat. Întotdeauna există contradicţia între sacrificiul de sine şi dorinţă, între raţiune şi instinct.

Realmente, trenul şansei vieţii există şi cu siguranţă opreşte în gara fiecăruia dintre noi. Ceea ce rămâne de făcut este să avem curajul alegerii fără remuşcări şi priviri în urmă. Insă pentru asta trebuie să fii singur.