Când drumul vieţii este unul firesc, există acele momente unice, irepetabile, cu o profundă încărcătură emoţională, absolute în felul lor. Toate au trăsătura incontestabilă a ”primului” şi ”incomparabilului”, nelăsând loc ”repetabilului”.
Prima dragoste, primul sărut, uniunea tainică a primei căsătorii, cel dintâi prunc, cununia primului copil, primul nepot. Natura acestor evenimente derulate într-o ordine firească sunt tocmai esenţa vieţii, ele rămânând în amintire şi în trecerea irepetabilă, roditoare a omului prin viaţă, precum treptele care au zidit viaţa, dând sens menirii noastră pe pământ. Fără aceste ”arderi” trecute, pozitive, încărcate de binele divin, viaţa aproape că nu are sens, ea devenind anostă şi lipsită de culoare.
Prima dragoste este şi primul început. Viaţa capătă sensul şi ascensiunea drumului de urmat. Deşteptaţi din copilăria trecătoare se întâmplă să privim întâia dată cu inima. Aflăm că fluturaşii neliniştiţi ce se zbat în suflet şi văpaia interioară se numeşte dragoste. Lumea noastră începe şi se termină acolo unde sentimentele se contopesc unul în celălalt. Dragostea are culoarea diafană a curcubeului. Nu simţim altceva decât candoarea învăluitoare a dorinţei ce duce la cel drag, iar în minte nu ai decât fluturi de gând curat.
… Şi totul se stinge în primul sărut. Vâlvătaia se aprinde în inimi şi se stinge pe buze cu cel dintâi sărut. Furat sau dăruit cu pasiune, rămâne precum pătrunderea pe un tărâm magic, unde pluteşti pe nori, pământul alunecându-ţi de sub picioare.
Din sărut în sărut ajungi la maturitate, dragostea are un alt sens, focul de paie s-a domolit, profunzimea sentimentului te aduce în faţa altarului unde sărutul de altă dată se preschimbă în uniune tainică a cununiei. Dragostea este sfinţită în faţa divinităţii şi pecetluită să rămână precum a fost la început. În sânul ei se naşte primul copil. Venirea pe lume a întâiului prunc este minunea binecuvântată ce urma să vină ca un dar dumnezeiesc. Emoţiile cu care este primită vestea şi mai apoi venirea lui pe lume sunt de nedescris. Simţi cum rostul tău pe pământ a fost împlinit, continuarea vieţii triumfă ducând mai departe sufletul şi spiritul creaţiei divine. Zămislirea vieţii este un miracol care se împlineşte odată cu primul născut. El este cel ce va păstra în el amprenta părinţilor lui şi va duce mai departe inegalabila minune a creaţiei.
Devenim părinţi, apoi ne pregătim să devenim bunici. Distanţa dintre ”sfinţirea” noastră ca părinţi şi binecuvântarea de a fi bunici, pare de-a dreptul una îndepărtată în timp. Însă anii trec pe negândite. Primul născut, un prunc altădată, acum s-a îndrăgostit cu temei. Alături de aleasa lui pornesc pe aceeaşi cale a firescului destin. La scurtă vreme primim vestea că vom fi bunici. Lunile ce urmează sunt clipe de însorită aşteptare şi înţeleaptă reflecţie. Vine pe lume primul nepot. Odată cu el trepidăm de emoţie aşa cum s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă când, a venit pe lume părintele lui. Retrăim la o altă dimensiune tulburătoarele emoţii şi dragostea ce se pregăteşte să întâmpine cu braţe şi inimi larg deschise ceea ce se naşte din copilul nostru.
Diferenţa dintre părinte şi bunic este dată de profunzimea simţirii şi înţelepciunea anilor trecuţi. Copilul este cadoul, este rostul vieţii, este motivaţia de a fi, însă pruncul pruncului nostru este darul divin care desăvârşeşte viaţa. Mulţumirea de a fi încheiat un ciclu complet al existenţei trebuie să fie deplină, iar bucuria de a ţine în braţe ceva ce s-a zămislit din tine, prin tine, te face să te topeşti de emoţie şi bucurie dumnezeiască.
Existenţa începe cu naşterea şi se încheie cu moartea. Viaţa începe cu prima dragoste şi se încheie cu primul prunc născut din cel căruia i-ai dat viaţă şi substanţa prin trup, suflet şi spirit. Restul este doar repetarea infinită a existenţei pe pământ.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu