Există fericire...

În goana nebună a timpului sunt şi momente, ce-i drept extrem de rare, când timpul se opreşte în loc. Sunt acele clipe unice, mult aşteptate, nebănuit de sublime care vin tiptil sau feeric, se aşază  în mijlocul simţirii, vibrează pe corzile inimii şi stârnesc acea simfonie a bucuriei şi speranţei împlinite. Peisajul din jur se schimbă aşa cum primăvara metamorfozează cenuşiul şi goliciunea iernii în podoabe florale prinse buchet în frunzişul de abia născut. Sufletul tresaltă de bucuria împlinirii, iar paşii neatingând pământul au aripi crescute din inimi. Momentele sunt la fel de rare şi adânci precum descoperirea unei comori îndelung căutate. Spiritul, adormit în uitare, răstignit pe crucea obişnuinţei înţepenite,  se redescoperă pe sine, află cu uimire că amintirile prăfuite, acum pot prinde din nou viaţă.

Uneori nu ştii ce gust are bucuria şi temător atingi cu îngrijorare, fără să te laşi purtat de valul simţirii, doar gândul îmbujorat de candoare în dansul ameţitor al îngerilor. Ei de fapt te poartă spre acea bucurie, ei au brodat calea spre Dumnezeu şi spre Dumnezeul-Om. Cel din urmă este creaţia ce cuprinde în ea tot universul de simţire, de sentimente, de căutări, de descoperire şi înţelegere a ceea ce este dincolo de trup. Iar când timpul se opreşte în loc toate astea se reflectă în lumina divină dezvăluind adâncul cel mai profund al unui ”sine” de dincolo de ”eu”.

Acolo stau laolaltă adevărurile nedate luminii, închise în dorinţe nevinovate sau poate vinovate de faptul că existăm şi avem un lut ce trebuie să poarte sufletul şi spiritul. Amândouă precum nişte fecioare nevinovate tânjesc să cunoască viaţa, să guste fiorul bucuriei împlinite, să cânte în corul sufletelor dornice de a cunoaşte zborul în înaltul Cerului, acea bucurie fără de păcat trăită cu simplitatea cugetului curat şi senin.

Suntem creaţi cu trup şi suflet. Trupul îşi cere hrana pentru a putea duce mai departe sufletul, însa sufletul nu adastă decât la masa spiritului. Numai prin el sufletul rămâne curat indiferent de nevoile ruşinoase ale trupului. Bucuria de a redescoperi plăcerea uitată în colţuri de dezamăgire este viaţa însăşi. Aşa cum trecem prin focul prăbuşirii în deznădejde, al tristeţii ucigătoare, a incontestabilei morţi a sufletului nemângâiat, tot aşa avem dreptul la bucurie şi fericire smerită.

Iar când timpul se opreşte în loc şi ne topim în clipa ce pare că a înghiţit tot timpul, nu mai există nimic altceva. În zborul ei cuprinde tot necuprinsul. Deşteaptă energii nebănuite şi aproprie orizontul ce părea de neatins, aprinde stelele fără ”lumina” nopţii, realitatea îmbracă veşmântul plutirii în vis, iar visul se trezeşte la realitate. Viul este mai viu, culoarea ternă capătă strălucirea privirii îndrăgostite, lumina explodează în ghirlande dumnezeieşti.

Bucuria este legătura cu divinitatea. Numai prin energii neînţelese şi nebănuite sufletul poate simţi adevărata starea de beatitudine înălţătoare. Nu orice simţire ce pare a fi bucurie este vibraţia stârnitoare de frison emoţional sacru. Trupul se bucură omeneşte, iar sufletul prin spirit. Insă dacă trupul ştie că dincolo de el este Dumnezeu şi ceea ce simte este simţire scrisă de destin, atunci fericirea există cu adevărat.  Gustul şi savoarea ei sunt mai presus de orice altă simţire. Plăcerea nu are chipul unei târâtoare băloase plină de pofte nesătule, nu este precum hulpavul ce nu se satură nicicând, ci este încântarea spiritului curat şi binevoit cu lumină căutătoare de împlinire.

Nimic nu împlineşte mai tare ca bucuria de a fi om, de a simţi şi trăi omeneşte, de a te topi în acele simţiri şi adevăruri pe care le-ai tânjit de-a lungul vieţii şi care, în clipa uitată de timp, se împlinesc.

Multe sunt bucuriile viului vieţii. Însă cei mai mulţi dintre noi trecem nepăsători pe lângă ele, neavând ochi şi suflet decât pentru plăceri ce rânjesc vulgar stârnind în noi zvârcoliri ale cărnii mai presus de cele ale spiritului.

Raţiuni în pozitiv şi negativ...

Uneori facem lucruri fără să fim acolo. Le înfăptuim mecanic în virtutea datoriei sau a obligaţiei de care depindem. Suntem acolo cu trupul, cu fapta, cu raţiunea, cu dorinţa de a nu încălca moralitatea, însă inima şi sufletul sunt în cu totul altă parte. Cele două planuri ne separă împărţindu-ne materialităţii şi spiritualităţii, raţiunii de a exista şi raţiunii inimii. Fiecare dintre cele două jumătăţi ale întregului mai mereu au nevoi diferite, poate contradictorii, trăind astfel într-o continuă luptă interioară în care nu există învingători, există mai degrabă un soi de armistiţiu in care unul cedează tacit în favoarea celuilalt. Se creează un echilibru, dar care niciodată nu va împlini îndeajuns ceea ce dorim cu adevărat. Întotdeauna va exista o justiţie personală care va înclina balanţa doar atât cât să nu se instaleze un dezechilibru total.

Toată existenţa jonglăm cu grijă  printre cele două raţiuni, raţiunea rece, dură, aspră de a împlini destine şi raţiunea caldă, blândă, diafană  a inimii şi a sufletului. Cel mai adesea nu ne aparţinem. Suntem doar ”drumuri” pe care ceilalţi păşesc încrezători pentru a ajunge la ei înşişi fără să se întrebe care le este propria menire. Suntem îndatoraţi sorţii şi niciodată ea nu ne este datoare. Mai mult decât atât plătim dublu, fără zgârcenie, oferind cu dărnicie din bogăţia trupului şi a minţii, ştergând pe furiş lacrimile inimii şi ale sufletului. Acolo în adâncul de nepătruns al tainicei dorinţe, sufletul se îneacă în marea suferinţei.

Sunt momente de totală rătăcire când ne vindem într-un mod faustian sufletul diavolului pentru o clipă de plăcere. Ne lăsăm ciopârţiţi, cu bucăţi de suflet smulse din noi pentru ca trupul şi fapta noastră să fie dăruită celorlalţi, însă fără nicio urmă de convingere a datoriei făcute. Doar cu mulţumirea că mai trece un ceas, un an, o viaţă. Oare aceasta sa fie bucuria? Să asistăm neputincioşi cum viaţa se scurge pe lângă noi fără să fi gustat din dulcele ei păcat? Oare vom fi iertaţi de justiţia divină pentru faptul că n-am avut îndrăzneala să fim fericiţi? Multe întrebări, acelaşi răspuns…

Oare este o greşeală sau un dat pe care îl respingem în virtutea moralei? Refuzăm cu obstinaţie să culegem rodul acestui dat, fructele se strică în pomul vieţii fără să avem curajul să întindem mână să le luăm. Fără să le simţim gustul, fără să ne lăsăm purtaţi de senzaţia de savoare şi parfum dumnezeiesc al rodului dat în pârgul vieţii, nu vom putea da socoteală ”dincolo”. Ce vom spune când vom fi întrebaţi? Ai păcătuit… Nu Doamne, n-am avut curaj, mi-a fost teamă de pedeapsa ta… Dar daca va spune… Te pedepsesc pentru ca ţi-am dăruit o viata si n-ai ştiut s-o trăieşti… ai desconsiderat darul meu, ţi-ai bătut joc de creaţia mea, de tot sufletul pe care l-am zidit în tine în speranţa că spiritul se va bucura de păcatele lumii.

Destinul nu ni-l alegem, el ne alege pe noi. Calea de urmat se pare că este scrisă în stele, însă pe lângă ea se pot construi cu inteligenţă şi raţiune drumuri paralele. Alegerea depinde de noi. 

Singurătate împlinitoare...

Când îţi ajungi ţie însuţi, în propria singurătate, unde nu încape nimic altceva decât tu şi acel ceva împlinitor, atunci poţi spune că eşti deasupra lumii.

Lumea rămâne undeva într-un plan îndepărtat cu ale ei meschinării şi metehne fireşti pentru cei mai mulţi, nefireşti pentru cei puţini. Cert este că în acea lume avem loc cu toţii, iar cei pe care lumea nu-i mai încape pot urca pe o scară abstractă dincolo de ea. Nu-i uşor, dar nici greu atunci când ceva te strânge obligând spiritul să acceadă spre înălţimi spirituale. Simţi că nu mai aparţii lumii deşi lumea este a ta. O accepţi şi încerci să o înţelegi, însă doar cu jumătate din tine, cealaltă jumătate evadând tiptil în lumea ta proprie.

În faţa unei interogaţii intime cu sinele vei recunoaşte: „cel mai singur mă simt printre oameni”. Lumea îţi pare străină şi lipsită de sens, nu i te mai potriveşti şi nu încapi în tiparele ei. Plăcerile şi bucuriile celorlalţi îşi par nonsensuri şi deşertăciune. Te minunezi cum pot ei afla ceva împlinitor în hărmălaia creată de aglomeraţie, trupuri şi spirite încinse de pofte lumeşti, dialoguri haotice fără vreun sens, lipsite de substanţă şi culoare.  Priveşti cu milă, dar şi cu interes tumultul haotic în care se scaldă zi de zi această lume străină. Rămâi mut în faţa dorinţelor ei absurde, alienate de gusturi deformate şi cultivate înadins, însuşite ca pe o religie în care pierderea de sine este jertfită pe altarul satisfacţiei trupeşti, adică îndestularea burţii şi a simţurilor.

Când lumea se îndepărtează de tine şi te priveşte ciudat, cu privirea încrâncenată de neînţelegere a ceea ce eşti pentru ei, atunci ştii că ea, lumea, a rămas în urma ta. Cu greu va înţelege că singurătatea, acea stare împlinitoare pentru unii, de neînţeles pentru cei mai mulţi, nu este precum o pustietate în care nu înfloreşte nimic. Este acel loc unde spiritul se uneşte cu Creatorul.

Nietszche spunea că în om se află îmbinate creatura şi Creatorul. Din păcate pe măsură ce vremurile îmbătrânesc, Creatorul dispare tot mai mult din om precum disiparea unui gaz eteric în aer. Rămâne doar creatura care în lipsa Creatorului nu este altceva decât creaţia brută, necioplită, nemodelată, neconturată de spiritul creator al Artistului.

Creatura fără slefuirea Creatorului, nu se va putea pierde niciodată în singurătate, nu se va putea împlini în propria solitudine. Creatura va simţi tot timpul nevoia mulţimii şi materialităţii ei cu care să-şi umple pustiul lăsat de lipsa Creatorului. Însă acolo unde Creatorul face parte din tine, modelând sculptural viul din tine, singurătatea este o stare de bucurie şi înălţare spirituală.

Clocotul interior...

Diferenţa dintre vârsta neastâmpărului clocotitor al sângelui şi cea a înţelepciunii nu constă într-o simţire diferită. Simţirea rămâne aceeaşi. Tulburarea interioară, tumultul sentimentelor, dorinţa pasională rămân aceleaşi. Ceea ce se schimbă este atitudinea şi înţelegerea lor în alt mod decât unul superficial. Învăţăm, încet şi sigur ce este răbdarea, stăpânirea şi aşteptarea care conferă plăcerii şi bucuriei nota de sublim. La tinereţe, nerăbdarea şi graba de a ajunge în miezul plăcerii şi a culege tot nectarul deodată, face ca simţirea să se consume imediat odată cu ”răcorirea” arderii interioare. Frumuseţea trăirii se risipeşte la fel de repede, ştergând orice urmă de profunzime, nepăstrând nimic din amprenta sentimentului. Sentimentul se stinge precum un foc de paie. Graba şi nerăbdarea atingerii plăcerii, luaţi de avântul tineresc spulberă efemer orice simţire.

În schimb la vârsta înţelepciunii învăţăm să ne stăpânim, să fim răbdători făcând din aşteptare o bucurie. Aşteptarea chinuitoare, uneori delirantă la vârsta tinereţii, devine acum o bucurie insolită care transmite gândului şi emoţiei liniştea aşteptării. Uneori tocmai prelungirea cu bună-ştiinţă a aşteptării ne face mai fericiţi, lăsându-ne răgazul savurării din plin a clipelor ce nu par infinite de chinuitoarea trecere molcomă a timpului.

Dacă la tinereţe suntem dominaţi de trecerea timpului, la vârsta maturităţii învăţăm să dominăm timpul. El se va scurge într-un ritm mai puţin trepidant, lăsând răgaz minţii să nu se piardă în vise deşarte. Experienţa şi vârstă înscrisă în memoria timpului nu are decât o influenţă subiectivă. Trecerea prin timp lasă urme adânci pe trup brăzdând sau descărnând efemerul lut. Însă dincolo de timpul nemilos rămâne candoarea şi cuminţenia spiritului ce nu se abandonează timpului niciodată.

Omul matur clocoteşte pe dinăuntru, dar ştie să se stăpânească, ştie să abordeze dorinţele cu raţiune, intensitatea lor transformând-o în energie constructiva. Omul înţelept ştie că zbuciumul interior nu foloseşte la nimic, dimpotrivă zdrobeşte puterea de a aştepta cu răbdare şi înţelegere.

În forul interior tinereţea trepidantă şi zbuciumul cărnii rămân aceleaşi. Tensiunea emoţiei palpită într-un ritm frenetic, păstrează acelaşi tempo  răscolitor al dorinţele în aceeaşi măsură şi la vremea prospeţimii vârstei, dar şi a părului cărunt.

Însă el, omul înţelept, nu se lasă purtat decât de acele sentimente pe care le simte până dincolo de el, acele sentimente care vin dintr-un absolut al simţirii şi au încărcătură metafizică. Împlinirea trupului trece prin spirit împletit cu răbdarea înţeleaptă a aşteptării. Timpul nu mai aleargă ca nebunul. Are libertatea de a adăsta molcom în fiecare minut,  măsurându-i abstractul cu măsura propriului neastâmpăr.

Bucuria de a simţi plăcere nu este o simplă dorinţă fulminantă, explozivă, trecătoare şi efemeră în calea nevoii de bine instinctual, ci este infinitul de dincolo de trup, este lumea în care conturul trupului dispare, se dizolvă în eternitate acolo unde spiritul are dominanta de culoare în peisajul nevăzutului intuit.

Realitatea se pierde. Visul devine realitate. 

Viaţa este o necontenită aşteptare...

”Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.” - Octavian Paler

De-a lungul existenţei trăim momente, clipe, zile, ani, reprezentări ale timpului adunate într-o istorie a vieţii alcătuită din experienţe. Viaţa este o continuă aşteptare a unei întâmplări la capătul căreia visul să devină realitate. Cu fiecare întâmplare care promite ceva din aşteptarea noastră, imaginaţia trimite sufletului depeşa speranţei de împlinire. Însă de fiecare dată, odată cu consumarea întâmplării, moare şi speranţa înflorită la început. Totul n-a fost decât iluzie.

Gândul că va veni un moment al împlinirii este precum un tren aşteptat într-o gară. De fiecare dată trenul trece, năruind speranţa  aşteptării. Îi auzim freamătul pe şine, îl simţim de la distanţă cum şerpuieşte spre gară, îl urmărim cu privirea şi îl acompaniem cu acordurile inimii până când nerăbdarea ajunge la apogeu. Opreşte… urcăm învolburaţi de dorinţă şi căutăm compartimentul rezervat nouă. Ne aşezăm în braţele imaginate, confortabile ale ideii construite cu multă trudă şi îndârjire. Închidem ochii savurând victoria. Ne bucurăm frenetic trepidând de emoţie. O clipă… două… trei… Nu-i nevoie decât de o sclipire a raţiunii şi visul se spulberă în mii de cioburi. ”N-a fost nimic…” vorba poetului… ”a trecut acceleratul”. Tristeţea cu care coborâm este pe măsura bucuriei cu care am urcat în tren. Coborâm cu sufletul asemenea visului transformat în cioburi. N-am fost nimic din ceea ce construisem himeric în imaginaţia noastră. Doar umbre ce păreau că pot împlini orice dorinţă. Durează o vreme până când din cenuşa speranţei de naşte alta, pentru alt tren, pentru alt ideal. În fond fără speranţă ce ar fi omul? Viaţa din el ar fi doar o pâlpâire jalnică care riscă să se stingă la orice adiere de tristeţe amară... Poate de aceea cutia Pandorei a păstrat la loc tainic speranţa.

Uneori, uitaţi de destin în această gară, aşteptăm necontenit aproape o viaţă de om, trenul acela pe care ni-l imaginăm a fi o reală minune. Trenul care va aduce suprema fericire, va şterge lacrimi şi va lumina cu zâmbete chipul. Va înflori inimi şi va însori suflete. Aşteptarea este doar o iluzie pentru a trece mai departe? Sau trenul mult aşteptat există cu adevărat? Şi totuşi trenul vine… Este cel mult aşteptat, dar noi nu mai avem curajul să urcăm. După atâtea experienţe nefericite, atâtea iluzii spulberate de neşansă, de teamă ori de neîncredere, refuzăm să credem că poate fi cel adevărat. Refuzăm să credem că există minuni, că avem dreptul să credem în ele, că ceea ce ni se oferă este doar pentru noi, acea şansă pe care dacă o ratezi, alta nu va mai exista… Dar de unde să ştim că este aşa? Puţini sunt cei care îşi asumă riscul unei alegeri, unui risc de a urca în trenul vieţii lor după atâtea trenuri greşite. Curajoşii ori inconştienţii câştigă întotdeauna riscând, asumându-şi victoria ori… eşecul. Cert este că fiecăruia dintre noi i se oferă şansa de a alege, dar nu şi un somnifer pentru conştiinţă.

Se spune că avem libertatea alegerii… a trenului, a gării, a direcţiei în care va pleca. Goethe spunea că ”nimeni nu este mai înrobit decât cel care crede în mod greşit că este liber”. Libertatea de a alege o ai doar când eşti singur în propria singurătate, altfel numai spiritul şi gândirea sunt cu adevărat libere. Trenul pe care îl poţi alege este doar o fata morgana ce vine şi trece prin gară chiar dacă tu ai senzaţia că te-ai urcat în el. Este doar iluzia care te salvează de la moartea sufletului, sacrificându-te pe altarul celor care se hrănesc cu libertatea ta. Atâta vreme cât depindem incontestabil şi permanent de cei din jur, libertatea alegerii este doar o falsă părere. Chiar dacă alegem trenul salvator şi pentru o clipă avem fericirea de a fi liberi, în secunda alegerii devenim din nou prinşi în vâltoarea dependenţei de oameni şi fapte. Cu toate astea o dependenţă ce-ţi dă iluzia libertăţii este mai bună decât o dependenţă în care te simţi întemniţat. Întotdeauna există contradicţia între sacrificiul de sine şi dorinţă, între raţiune şi instinct.

Realmente, trenul şansei vieţii există şi cu siguranţă opreşte în gara fiecăruia dintre noi. Ceea ce rămâne de făcut este să avem curajul alegerii fără remuşcări şi priviri în urmă. Insă pentru asta trebuie să fii singur.