Tăceri...

Tăcerea... nimic mai frumos, mai liniştitor, mai înălţător şi mai nobil decât tăcerea. Dar şi umilitoare atunci când celălalt ascunde răspunsuri într-o rece şi biciuitoare tăcere. Tăcerea, acea temniţă a cuvintelor nerostite, este o pedeapsă pentru celălalt ce nu se poate bucura de muzicalitatea mângâietoare a gândurilor rostite.
Din ce în ce mai des şi mai însinguraţi lăsăm tăcerile să ne unească într-o mare şi imensă nelinişte ce risipeşte iubirea în fum. În absolutul tăcerii dintre noi se destramă ce a fost frumos cândva, între sufletele noastre adăstând doar cuvintele strivite de priviri şi grimase chinuite de regret.

Dar sunt şi tăceri ce grăiesc din adâncul minţii şi al sufletului cuvinte mute aureolate de lumină transcendentă. În magia fascinantă a iubirii gândurile celor doi se împletesc din tăceri purtate în depărtări. Îmbrăţişaţi în gânduri, ori în apropieri ale trupului, tăcerea poate rosti mult mai multe cuvinte decât orice mărturisire a iubirii. Unul lângă altul se pot pierde în sfere de linişte sublimă vorbind doar spiritele lor întâlnite în absolut.

În singurătate te poţi refugia în adâncul infinit al gândurilor şi doar tăcerea să-ţi fie martor la frământarea cugetului făr’ de astâmpăr. Dansul tăcerii te poartă alene, rătăcitor pe tărâmuri de palide melancolii sau de amintiri creionate adânc în inimi de uitare. Şi laşi cortina tăcerii să întârzie mult până la începerea rostogolirii volburei de cuvinte. Parcă încă nu te-ai îndestulat cu liniştea dintre tine şi tine. Rămâi suspendat în tăcerea Raiului interior într-o înmărmurire ascetică a timpului uitat în anotimpuri trecute. Când sufletul tău zburdă în tăceri smerite, iar singurătatea îţi este împlinitoare, tăcerea îţi este iubire şi sfătuitor. Acolo în abisurile cele mai profunde ale tăcerii dezlegi enigme ce păreau ferecate cu chei pierdute în neant.

În tăceri totul pare pustiu fără înţelepciunea gândului zămislit din adierea de dincolo de noi. Iar atunci când pătrunzi cu înţelepciune sensul vieţii sufoci adesea cuvintele în tăceri zăgăzuind porniri de gând pustiitoare. Rostirile năucitoare ce se rostogolesc haotic fără oprelişte pustiesc în calea lor lăsând răni adânci în suflete răvăşite de furtuni. Tăcerea are valoare inestimabilă atunci când din adâncuri opreşte revărsarea vorbelor precum lama de cuţit. Rănile lăsate în urma lor se vindecă într-un târziu al cugetului strivit de cuvinte, însă stigmatul rămâne ascuns în murmurate tăceri şi aduceri aminte.

Sunt tăceri şi tăceri... Tăceri calde precum ploile de vară ce răcoresc şi împrospătează spiritul în ritmul ropotului ce acompaniază melancolic dansul gândurilor. Tăceri reci precum o boare de gheaţă la început de octombrie plumburiu ce cade nemiloasă asupra grădinii în prag de toamnă. Devastează tot în urma lor acoperind potecile spre celălalt cu întristări cernite. Tăceri înălţătoare în doi, când iubirea rosteşte poeme nescrise, când gândurile se încununează în linişti ancestrale, iar inimile bat în ritmul îmbrăţişărilor fără cuvinte.

Normalitate răsturnată...

În ultimii ani sentimentele noastre au luat-o razna. Pendulează între extreme: de la a iubi exagerat ceva ce nu merita, la a urî crunt fără să ştii exact motivul. Între apogeul iubiri şi al urii există o întreagă paletă de sentimente de toate nuanţele şi intensităţile, însă de multe ori nepotrivite contextului existenţial.

Ne înfuriem feroce pentru lucruri neesenţiale, în schimb acceptăm cu un zâmbet îngăduitor orice măgărie sau mitocănie ce pare inofensivă, lipsită de vinovăţie, acordându-i întotdeauna circumstanţe atenuante. Admitem printr-o acceptare blazată orice lucru care ar fi de netolerat şi ne enervăm isteric acolo unde situaţia cere calm şi înţelepciune. Apostrofăm o atitudine timidă, dar constructivă, ce încurajată ar putea crea progres şi suntem impasibili atunci când altul distruge totul în jur sub deviza ”noul înlocuieşte vechiul”.

Facem pasiuni absurde pentru lucruri sau idei fără valoare, în schimb ceea ce trebuie iubit şi apreciat este blamat şi aruncat la gunoi. Dăm gir unor nonsensuri doar pentru că ne îndestulează pentru moment simţurile, fără să avem perspectiva viitorului. Alegem glandular, nu cu raţiune, iar atunci când alegerea se întoarce împotriva noastră, ne lamentăm patetic surzilor.

Aproape că s-au inversat decenţa cu indecenţa, bunul simţ cu nesimţirea, toleranţa cu intoleranţa şi aproape nimic din jur nu denotă o revenire la normalitate. Dimpotrivă, suntem într-o cădere liberă spre… decădere. Am rupt bariera bunului simţ şi a decenţei trecând dincolo pe un tărâm al nesimţirii ce pare mult mai facil şi mai supus instinctelor noastre primare. Nu trebuie să mai avem reţineri şi înfrânări de nici un fel, prin urmare ”animalul” interior poate fi lăsat liber.

Poate că şi vremurile haotice în care trăim dictează ce şi cum să iubim sau ce şi cum să urâm, dar parcă nimic din ce a fost odată manifestare a unui sentiment uman potrivit unei situaţii, acum nu mai este la fel. Se pare că şi sentimentele s-au adaptat realităţii răsturnate ce a devenit normalitate pentru mulţi dintre noi, zăpăcindu-i de-a dreptul pe ceilalţi care au rămas într-o existenţă firească şi decentă a lucrurilor.

Tindem spre ceva fără precedent. Realitatea pare o învălmăşeală a valorilor cele mai multe dintre ele răsturnate sau în curs de a-şi schimba ”greutatea”. Nu mai punem accent pe ceea ce odată era considerat valoare morală şi umană, dimpotrivă, acum non-valoarea are mare căutare.

În condiţiile acestea este firesc ca si interioritatea noastră să aibă de suferit. Căutând absurdul în orice situaţie, în loc să apreciem naturalul, simplitatea şi firescul, pierdem gustul pentru valorile autentice. Normalitatea nu mai este la modă, nu se evidenţiază cu nimic, nu aduce în prim plan decât decenţa şi respect pentru ceilalţi, pe când aberaţiile sunt şocante, pot uimi restul turmei, pot stârni admiraţie şi invidie. Deja raportul de forţe este inechitabil. Sunt mult prea puţini cei ce percep firescul lucrurilor în raport cu ceilalţi care s-au integrat perfect în absurd şi va fi din ce în ce mai greu o integrare a celor mulţi în lumea celor puţini. De aceea cei rămaşi oneşti valorilor autentice şi într-o normalitate afectivă faţă de ele, riscă să se alieneze, devenind o categorie de ”ciudaţi” pentru ceilalţi ”normali”.

Miracolul vieţii...

Miracolul vieţii încredinţat de Dumnezeu femeii este pentru femeia-mama desăvârşirea ei ca opera a Lui. Nimic nu împlineşte mai adânc decât aducerea pe lume a puiului de om, suflet rupt din sufletui ei, esenţă şi materie din trupul ei. A fi mamă este o devenire unică, ancestrală, de dincolo de orice înţelegere şi explicaţie ştiinţifică. Aproape din nimic şi într-un mod cu totul miraculos se zămileşte viaţa. Între femeia ce va deveni mamă şi pruncul ce încă n-a văzut lumina se crează o legătură transcendentă ce va continua atâta vreme cât vor fi împreună pe pământ sau după ce printr-o vrere divină, unul dintre ei trece într-o altă dimensiune. Legatura aceasta este inexplicabilă în cuvinte pentru cine nu a trait sentimentul matern.

Maternitatea metamorfozează femeia. Ea nu va mai fi doar perechea bărbatului alaturi de care se bucură şi se dăruieşte într-o comuniune tainică, ci şi cea care crează altă viaţă. Aşa cum creatorul conferă operei sale tot ceea ce reprezintă el ca interioritate şi afect, tot aşa, mama devine artistul care cu o mână nevăzută compune cea mai valoroasă opera de artă din viaţa ei – propriul copil - ce va duce miracolul vieţii mai departe. Opera artistului este de fapt transpunerea fiinţei sale într-o altă formă reprezentată de frumosul estetic aşa cum îl percepe creatorul. Între creator şi creaţie se naşte o uniune tainică, creaţia fiind ruptă din creator, iar acesta nu o poate gândi decât ca o parte din fiinţa lui. Aceeaşi prefacere la un nivel spiritual superior, transcendent în caracterul său cosmic, se crează între mamă şi pruncul ei.

Din clipa în care a fost atinsă de magia divină a maternităţii, femeia va şti să se dăruiască şi să iubească diferit. Femeia este fiinţa în care Dumnezeu şi-a pus toată speranţa de iubire în toate formele ei. Atât cât îndeplineşte menirea sa pe acest pământ, dragostea ei va căpăta alt chip atunci când se dăruieşte celor pe care îi iubeşte. Dragostea pentru bărbat, dragostea pentru părinţi, dragostea pentru apropiaţi şi pentru prieteni va fi cu totul alta. Iubirea pentru pruncul ei este sublimul şi curăţenia oricărui sentiment şi este incomparabilă cu tot ceea ce înseamnă iubire pământeană. Femeia-mama nu-şi iubeşte copilul doar fizic. Pentru femeie, o dată cu venirea pe lume a incredibilei minuni, ea capătă ceva din sacralitatea Primei Mame şi a pruncului său Isus. Fecioara cu pruncul ca reprezentare cosmică se regăseşte spiritual în fiecare femeie ce devine mamă.

Imaginea femeii-mamă în devenire sau a mamei cu pruncul în braţe sunt înduioşătoare pentru oricine priveşte cu ochii celui ce vede dincolo de un act firesc de perpetuare al speciei umane. Minunea trebuie privită în duioasa ei frumuseţe cu respect divin, amintindu-ne că fiecare dintre noi suntem pe acest pământ prin voia Lui, născuţi dintr-o femeie ce ne este sau ne-a fost mamă.

Intrebări şi răspunsuri...

De ce ne ferim să răspundem la unele întrebări? Din simplul motiv că percepţia noastră legată de obiectul întrebării, poate fi total diferită de cea a celui ce întreabă. Cuvintele nu ne sunt întotdeauna la îndemână pentru că răspunsul nu ar reflecta adevărul aşteptat sau, un răspuns venit ca o lovitură de trăsnet, fără delicateţe, ar putea răni mai tare decât o rană provocată fizic. Ştim că nu întotdeauna suntem pregătiţi să spunem adevărul sau ceea ce gândim. Adevărul nu este uşor de acceptat, iar ceea ce am spune ar putea deranja până la isterie. Este de preferat un răspuns laconic, o eschivare subtilă, neîmpărtăşind sentimentele şi gândurile noastre. Apoi există şi reversul. Nu întotdeauna cel care aşteaptă răspunsul este pregătit să-l afle. Atunci cel de la care se aşteaptă un răspuns preferă să tacă sau să evite elegant un răspuns care ar putea răni.

Sunt şi persoane care preferă un adevăr tare şi dur, în locul unuia călduţ şi blând. Preferă să ştie realitatea la care se raportează pentru a schimba ceva dacă se mai poate schimba. Altfel, cei care aleg amăgirea unui adevăr spus pe jumătate sau o minciună nevinovată, riscă să fie depăşiţi de evenimente şi să rămână în afara realităţii. Evenimentele trebuie trăite indiferent cât de crudă este realitatea şi indiferent cât de tare afectează conştiinţa. Numai cine trăieşte în prezent poate gestiona trecutul şi viitorul. Primind răspunsuri satisfăcătoare la întrebări şi dileme, oamenii pot croi acele situaţii favorabile în care îşi află locul potrivit.

Dar sunt şi situaţii când ştim dinainte răspunsul la întrebare. Este un mod de adresare a întrebării doar pentru a primi confirmarea de autenticitate a modului nostru de gândire. Alteori contestăm toate răspunsurile pe care le primim, doar pentru că nu corespund raţiunii noastre care poate fi greşită. Cei care nu sunt de acord cu noi, nu înseamnă că n-au dreptate, dimpotrivă. Atunci când mai multe răspunsuri îmbracă aceeaşi formă şi mai ales conţinut este limpede că relevă adevărul sau o parte importanta de adevăr. Este greşit să ne încăpăţânăm să mizăm pe varianta adevărului nostru atunci când o bună parte dintre cei intervievaţi ţi-au spus altceva.

Pot fi şi răspunsuri care ne îndrumă pe o pistă falsă. Nu întotdeauna ceea ce gândim, lucru care poate fi benefic pentru noi, reprezintă acelaşi lucru şi pentru alţii. Atunci este mai bine să ne urmăm intuiţia şi să facem aşa cum ne dictează conştiinţa fără a ţine cont de ceilalţi. În acest caz riscurile asumate sunt bonus. În fond în orice situaţie, există un risc mai mare sau mai mic, însă dacă calea spre dezlegarea unei dileme este bătătorită de alţii, este bine să urmăm aceeaşi cale. Orice abatere sau testare a unei noi metode de aflare a răspunsului este timp pierdut în van.

Cunoaşterea realităţii presupune un interminabil interogativ, iar răspunsurile pot fi căi pentru acceptarea sau contestarea ei. Indiferent de răspunsul aflat pasul următor deschide calea unor noi întrebări şi evident unor noi răspunsuri…

Drumul către trupul femeii trece prin sufletul ei...

Faptul că cei mai mulţi dintre bărbaţi nu ştiu să se apropie de o femeie este o realitate demonstrată. Nu generalizez, însă bărbaţii nu ştiu să cucerească o femeie. În ciuda singurătăţii care-i macină depotrivă atât pe bărbaţi cât şi pe femei, rari sunt bărbaţii care ştiu să se apropie de o femeie. Pe de o parte le lipseşte educaţia, iar pe de altă parte nu cunosc femeia în întregul ei – minte, suflet, trup. Totul porneşte de la modul în care este privită ea, cei mai mulţi fiind incapabili să o privească ca pe un dar cu absolutul ei de femeie. Au preferat mereu să vadă doar obiectul plăcerii nu şi ceea ce ascunde acest ”instrument” dincolo de trup pentru a deveni compleţi în bărbăţia lor. Încă dintru-nceput, atunci când Dumnezeu a creat femeia, a socotit că bărbatul fără de femeie şi invers, nu sunt altceva decat două jumătăţi de singurătate şi doar dacă se privesc unul pe altul ca pe un dar divin, singurătatea lor nu devine împovărătoare. Tot de atunci se caută unul pe altul, însă talentul şi intuiţia de a descoperi femeia în întregul ei, revin bărbatului.

Apropierea de o femeie inteligenta si matură afectiv are un preludiu special ce ar trebui să poarte în el emoţia sacră a atingerii unui obiect de cult. Asta nu înseamnă că femeia poate fi asemuită cu un obiect. Nici pe departe, însă spiritual vorbind, asemănarea ei cu obiectul de cult este înălţătoare şi solemnă, atribuindu-i viul cosmic din tot ceea ce a fost creaţie sacră. De aceea, întru început, femeia trebuie atinsă cu mintea şi sufletul şi mai apoi, dacă vei reuşi să ”vezi” şi altceva în afara trupului, atunci vei avea şansa să capeţi un loc în loja sufletului ei. Altfel, efortul bărbatului va fi zadarnic şi el, bărbatul va rămâne singur la poarta sufletului de femeie.

Cei mai mulţi dintre bărbaţi însă, pornesc cucerirea cetăţii numită femeie grăbindu-se să ajungă cât mai repede la actul final al împerecherii. Bărbaţii sunt direcţi şi brutali în solicitări, neştiind să îmbrace dorinţa carnală în cuvinte plăcute şi subtile. Este drept că timiditatea şi faptul că nu ştiu să se poarte natural, pe mulţi îi determină să se piardă în faţa femeii şi astfel să rostească direct şi răspicat, perecum un ordin ceea ce doresc. Prin urmare unei femei de o factură educată şi delicată nu-i poţi spune nicioadată în mod direct ”Vreau să te cunosc!” sau ”Bună! Ce mai faci?”, ori ”Vreau să vorbim! Dă-mi numărul tău de telefon...” aşteptând ca de aici să treci la ”actul” final. Nici după primele cinci banalităţi nu-i spui ”Aş vrea să te invit la o cafea!”, iar în mintea ta să bântuie imaginea patului răvăşit de după consumarea formală a unei ceşti de cafea, uneori şi aceea băută doar pe jumătate. Apropierea de femeie trebuie să decurgă firesc ca o adiere mângâietoare a unei brize de seară, ca râul care curg lin, netulburat de torente.

Dacă vrei să cucereşti o femeie nu-i vorbeşti despre sex, expunând actul în sine despuiat de orice subtilitate şi umbră de mister. Femeia va considera că brutalitatea şi pofta organică descrisă de tine în cuvinte va fi dominanta viitoarei uniuni intime dintre voi. Femeia trebuie impresionată şi emoţionată cu rostiri simple, cu gânduri curate si sincere, cu umor fin, cu inteligenţă şi modestie. Cuvintele pompoase, înşelătoare ca înţeles, grandomania, preaplinul personalităţii etalat fără decenţă, nu impresionează femeia, dimpotrivă o lasă rece şi cu gust amar.

Nu-i impune nimic femeii din ceea ce ea nu doreşte să facă. Chiar dacă vrei să o determini subtil să-ţi împlinească dorinţa de a-ţi ceda, lasă să curgă totul de la sine. Ai răbdare să înţeleagă că nu eşti interesat doar de partea strict fiziologică a relaţiei, ci în primul rând de duetul minte-suflet ce o face înainte de toate fiinţă şi nu obiect al dorinţei.
Femeia care simte că nu contează pentru bărbat decât ca trup nu se va deschide în faţa celui care forţează nota prin mitocănie, lipsă de educaţie, bravadă şi orgoliu masculin. Cei care cred că lumea începe şi se termină cu ei, vor rămâne de la început departe de femeie. În lumea guvernată de egoismul lor masculin, femeia nu va încăpea niciodată oricât de lipsită de personalitate ar părea să fie. Ori femeia are caracter şi personalitate din plin, însă nu de fiecare dată arată acest lucru tocmai pentru a te lăsa pe tine bărbatul să simţi puterea.

Oferă-i femeii delicateţe, fii gentil, spune-i cuvinte pe care doreşte şi aşteaptă să le audă de la un bărbat. Nu o lăuda şi nu-i face complimente în exces. ”Cucurigeala” masculină denotă lipsă de sinceritate şi seriozitate. Nu glumi deşănţat. Bancurile şi glumele porcoase o vor ţine departe de tine. Dăruieşte-i o floare, nu un snop, o atenţie măruntă nu blanuri sau bijuterii cu diamante. Femeia va fi încântată de orice gest delicat şi discret, pe când gesturile teatrale o pot irită. Nu-i face declaraţii de dragoste în public. Păstrează-le pentru spaţiul ce va putea deveni spaţiul vostru intim. Se va simţi stânjenită şi va considera că vorbele de iubire sunt adresate celor din jur şi nu ei. În felul acesta îşi va pierde încrederea că este unică în viaţa ta.

Vorbeşte-i despre poezie, nu-i recita versuri fără noimă. Vorbeşte-i despre natură şi simplitate, despre inocenţa copiilor, despre muzică şi mai ales despre muzica sufletului tău. Invit-o la plimbare în parc... pe jos, nu cu maşina. Arată-i natura la amurg şi fă-o să simtă că îmbăţişaţi veţi privi răsăritul. Arată-i cât de sensibil eşti oferindu-i o floare de câmp şi nu buchetul pe jumătate veşted cumpărat pe câteva parale de la vreo florăreasă, sau arată-i un stol de rândunele.

Nu-i vorbi tot timpul fără ca ea să poată rosti un cuvânt. Uneori lasă tăcerea să vă cuprindă în acelaşi buchet gândurile, bucurându-vă simplu doar de prezenţa voastră.
Vorbeşte-i tot timpul serios şi sincer fără apropouri ascunse. Trateaz-o ca pe o fiinţă delicată şi sensibilă nu ca pe un obiect al unei plăceri destrăbălate. Este inevitabil ca mintea sub impresia imaginii femeii care îţi place să nu brodeze imagini idilice, însă abţine-te să i le descrii. Lasă timpul să decidă când vei putea face acest lucru.

Vorbeşte-i de artă. Invit-o la teatru, la o expoziţie de pictură sau sculptură, răsfoiţi împreună cărţile dintr-o librărie. Află discret şi subtil ce se întâmplă în sufletul ei, ce furtuni răvăşeşte înterioritatea ei şi oferă-i linişte şi protecţie. Nu deveni tu din exaltare mai agitat decât ea, demonstrându-i astfel cât de labil emoţional eşti. Vorbeşte-i de pasiunile şi sensibilităţile tale, de cărţile tale, de florile care îţi plac, de călătoriile pe care le-ai făcut sau pe care doreşti să le faci, şi în momentele de linişte şi sacralitate vorbeşte-i de Dumnezeu.

Când ceva te poate irita evită reproşurile directe. Evită întrebările indiscrete, încearcă să nu-i pătrunzi încă de la început în profunzimea intimităţii ei. Dacă va considera că eşti demn de încrederea ei, îţi va destăinui singură totul.
Evita să vorbeşti exaltat şi în amănunt despre fotbal sau despre întâlnirile cu băieţii precum şi despre experienţele tale anterioare cu alte femei. Nu o compara declarativ niciodată cu o altă femeie altfel decât în sinea ta.
Arată-te dispus să o ajuţi la treburile domestice, chiar dacă asta se va întâmpla într-un viitor incert şi rar. Îi este suficient dacă vei sta lângă ea privind-o cum se mişcă graţios între chiuvetă şi aragaz. În acest răstimp povesteşte-i cum ţi s-a scurs timpul în care n-ai fost lângă ea.

Acestea sunt doar câteva ”sfaturi nesolicitate”, însă cred că ceea ce a simţit o femeie de-a lungul existenţei în materie de relaţiile cu bărbaţii ce i-a avut în apropiere, se poate constitui in mult mai mult decât nişte simple sfaturi. Iar concluzia finala este că: atitudinea masculină din care nu reiese decât dorinţă sexuală va fi respinsă brutal de femeie sau ea va rămâne impasibilă în faţa unui bărbat care nu vrea decât sex. Iar marea majoritate a bărbaţilor se trădează foarte uşor prin orice gest sau privire, prin orice cuvânt rostit atunci când gândul lui este doar la organicul relaţiei.