Tristeţea din ochii femeilor...

Mă obsedează tristeţea adunată în ochii femeilor. Trăsăturile, dar mai ales ochii redau cu fidelitate zbuciumul interior. Cuvintele sunt seci, lacrimile inutile, lamentările deşarte, în schimb o privire tristă spune totul.
Ai senzaţia că în lumina aceea tulbure s-au adunat toate necazurile nerostite ale lumii... şi sunt ţinute acolo captive ca într-o închisoare din care nu pot fi eliberate.

Fără să vrei, uneori, te izbeşte câte un chip a cărui privire îţi rămâne ca o arsură pe retină, dar mai ales în suflet şi te năvăleşte sentimentul de milă, de neputinţă, ai vrea să-i iei de pe suflet povara, dar cum? Te gândeşti ce o poate face pe femeia aceea să sufere atât, ce se poate ascunde în sufletul ei, în trăsăturile aproape imobile, tot timpul aceleaşi, fără nici cea mai mică urmă de zâmbet sau lumină. Te întrebi, o fi singurătatea, bărbatul nu-i partenerul pe care l-a dorit, o dezamăgesc copiii, lipsa banilor, viaţa grea, problemele sociale, sau toate la un loc? Oricum te copleşeşte tristeţea ei, te face să o compătimeşti, să-i fii alături, gândindu-te ca poţi fi oricând în locul ei şi ar fi cumplit.

Pentru orice femeie nemulţumirile şi neîmplinirile adunate şi neacceptate se transformă în final într-o tristeţe devastatoare. La început lacrimile îneacă insatisfacţiile, dar după ce izvorul a secat, privirea devine pierdută, ochii îşi pierd lumina, în lipsa oricărei urme de zâmbet, obrajii cad şi o dată cu ei gura devine tristă, umerii şi spatele se înconvoaie sub greutatea gândurilor, iar aerul personal dezvăluie răni nevindecate.

Privirea aceea înceţoşată de durere, va fi veşnic în pământ sau în gol. Ai impresia că scormoneşte cu gândul o rezolvare a problemelor care va veni de undeva din adânc sau din neant. Rar ridică ochii de jos doar pentru a da bineţe sau a răspunde la salut, dar privirea îi este searbădă şi lipsită de strălucire. Atunci pentru o fracţiune de secundă poţi să surprinzi povara pe care o duce.

Deznădăjduite, unele încearcă să-şi pună masca cu zâmbet, altele cea cu fericire. Fiecare îşi joacă rolul pe propria scena a vieţii, într-o piesă tragi-comică, unde actorul şi spectatorul sunt unul şi acelaşi. Nimic nu e mai trist decât un zâmbet trist sau o fericire mimată. Este acea senzaţie pe care o ai când un zgomot devine supărător printr-un scrâşnet sau când percepi un fals grosolan. Tot aşa şi sentimentele mascate au inflexiuni supărătoare, zgârie privirea, iar imaginea este dezolantă, trezind mai degrabă compasiune decât apreciere.

Ce lipseşte? – lumina. Orice sentiment pozitiv autentic este însoţit de lumină... lumina aceea divină pe care numai starea de bine interior o poate da... este lumina unică care se reflectă din interior spre exterior.

Oricât ar lupta femeia cu starea copleşitoare de tristeţe, oricât s-ar strădui să o ascundă sub cochetărie sau sub machiaj, să nu se vadă că viaţa a îngenunchiat-o, ochii o trădează. Şuvoiul de tristeţe se revarsă asupra celor din jur, parcă într-un strigăt disperat de ajutor. Există şi femei care nu fac nimic, se lasă doborâte, întorc şi celălalt obraz sorţii, socotind că nu ajută la nimic o luptă dusă în van. Au credinţa că prin resemnare şi chin interior se purifică, sunt mai aproape de D-zeu, şi poate că aşa e. Pentru acestea furtunile interioare sunt mai uşor de înfruntat, sunt cele care se dăruiesc cumva sorţii cu seninătate, dar cu amar în suflet.

Îşi duc crucea resemnate în faţa sorţii, fără să pretindă nimic. Se supun dogmatic bărbatului şi destinului.
Mă întorc şi spun, ce le face pe femei să adune atâta tristeţe? Sunt atât de multe motive, încât stai şi te întrebi, mai ales daca eşti bărbat, ce le-ar putea face fericite. Pe cât de simplă este întrebarea, pe atât de simplu este răspunsul... IUBIREA...

Toate motivele, oricât de variate şi profunde ar fi, se anulează în prezenţa iubirii.

Singurătate…

Singurătatea femeii are o singură semnificaţie esenţială – un spaţiu pustiu din care lipseşte bărbatul. Altceva decât jumătatea ce îi lipseşte este doar o iluzie ce nu o va compensa în veci, emoţional şi afectiv. În zadar încearcă să-şi umple sufletul cu copii, familie, prieteni, shoping, distracţie, abandonată în braţele singurătăţii nu va reuşi să simtă împlinirea decât atunci când se va aşterne în sufletul unui bărbat care nu ştie s-o părăsească lăsând-o singură în haosul furtunilor vieţii. Un bărbat, numai al ei, fără să fie obligată aşa cum s-a întâmplat de nenumărate ori, să-l împartă cu alte femei.

O sfâşia fiecare aventură, fiecare cuvânt de amor o biciuia ştiind că îl şoptise şi alteia, ştia că o minţea, dar spera să-i treacă, să rămână numai al ei. Acum el a ales să plece… a abandonat-o definitiv singurătăţii fără să privească înapoi.

Iar ea… este devastată de singurătatea ce ucide clipele timpul încremenit în clepsidră. Nimic nu are sens fără partener, totul este înţepenit în derizoriu. Timpul curge monoton într-un ritm cumplit de anevoios lăsând minutele să treacă în ritmul aşteptării fără speranţă. Soarele răsare abstract, iar luna… luna în zadar se reflecă în aşternutul de mătase când patul e gol.

Se otrăveşte picătură cu picătură cu deznădejdea singurătăţii, cu timpul ce fură ani tinereţii şi desenează riduri adânci chipului, cu dorinţa sfâşietoare ca vibratorul să se transforme în bărbat şi toate astea pentru a simţi un stop de iubire, uneori numai pentru o noapte.

Doar visul este flacără vie precum clipa când va fi în braţele lui, mângâiată şi alintată, când va simţi freamătul dorinţei, abandonată de el pe culmile extazului. Portretul creionat în minte întruchipează perfecţiunea tânjită de orice femeie ce caută braţe tandre şi suflet boem… ştie cum arată, îi poate distinge trăsăturile, imaginea lui o urmăreşte zi şi noapte, ştie ce-i place, ce-şi doreşte, ştie ce aşteaptă de la ea… icoana lui pe care o poartă în templul sufletului ei rătăcit şi însingurat, este refugiul în ceasurile de tristeţe.

Bărbaţi există, dar nici unul n-a fost pe măsura idealului ei, nici unul n-a fost ”el” cel neaflat în căutări disperate. A căutat îndelung refugiindu-se în braţele mai tandre sau mai aspre ale câte unui bărbat, dar zadarnic… Relaţiile efemere i-au ucis speranţa, au alungat-o în timpuri trecute şi cu fiecare dezamăgire, “moare” câte puţin, încet şi sigur, în lipsa sevei ce-i lipseşte. Nimic şi nimeni nu-i poate oferi încredere, protecţie şi dragoste aşa precum i-ar putea dărui partenerul pe care îl caută cu disperare.

Dar speranţa renaşte la fiecare colţ de iluzie… adierea unui bărbat ce ar putea fi cel căutat, o face să freamăte de emoţia împlinirii visului. În orice mascul se poate ascunde acel suflet pe care îl doreşte cu disperarea singurătăţii şi pustiului din simţire. Se lasă copleşită de orice atenţie, se lasă puratată de valul dorinţei spre orice gest sau cuvinte ce par a fi special dedicate ei. N-ar avea nimic de pierdut…ar face orice sacrificiu pentru a simţi tandreţe şi un strop de dragoste din partea unui ”el”.

Nu oboseşte aproape niciodată. Descurajată uneori, renaşte din propria-i cenuşă şi o ia de la capat în speranţa unei fericiri ce se va muta în sufletul ei. Nu înţelege foarte bine ce simte… trece de la extaz la agonie şi invers… sentimentele sunt amestecate, tristeţe cu speranţă, duerere cu clipe de fericire efemeră, abandon în mâinile sorţii, deznădejde sfâşietoare, lacrimi de disperare şi neputinţă… pe toate femeia le plăteşte tribut vieţii pentru a primi un strop de iubire.

Uneori greşeşte. Disperarea o face demnă de milă… în dorinţa copleşitoare de a fi a unui bărbat, îşi etalează farmecele, gata să se “vândă” dezbrăcată de demnitate, pe orice tarabă a vânzătorului de iluzii. Iar bărbaţi amatori de false alinări şi promisiuni fără finalitate, se găsesc oricând gata să ofere himere, zâmbind perfid.

Ruina şi catedrală

Cumplit este să trăieşti o singurătate în doi. Să priveşti în ochii celuilalt şi să vezi doar gheaţă amestecată cu ură. În trecerea lui pe lângă tine să simţi doar mângâierea tăcerii şi aerul agitat în urma lui.

Oare ce-i face pe doi oameni care s-au iubit cândva, să se urască? Cât de superficială trebuie să fi fost dragostea ce i-a unit, ca într-un timp dictat de frământările relaţiei, iubirea să se stingă ca şi cum n-ar fi fost? Este incredibilă uşurinţa cu care se păşeşte pe orizontală de la iubire la ura şi cât de imens poate fi pasul în adâncimea sentimentelor…

Există o teorie precum că, într-o relaţie nu trebuie să înveţi să te pliezi pe aşteptările celuilalt, potrivirea ar trebui să fie încă de la început perfectă şi dacă nu s-a întâmplat aşa, cel ce te iubeşte să te accepte aşa cum eşti fără să încerce să te schimbe.

Şi în dragoste, aşa cum greşit se întâmplă în multe alte situaţii, problema parteneriatului se abordează, de ce le mai multe ori din punct de vedere individual, fără să se ţină cont că iubirea presupune un cuplu. El individul, marcat de egoism şi nepăsare faţă de partener, consideră că este cel ce trebuie să primească necondiţionat iubirea, într-un izvor continuu de sentimente şi cu aceeaşi intensitate indiferent de ceea ce el poate să ofere în schimb. Este convis că nimic din reprezintarea contribuţiei lui, nu poate tulbura relaţia şi întotdeauna, vinovăţia aparţine celuilalt. În opinia sa, rezolvarea frământărilor are un singur aspect – celălalt trebuie să se schimbe, astfel încât relaţia să devină armonică şi fericită.

Privind echidistant şi dinafara relaţiei de cuplu, se pune întrebarea care dintre parteneri trebuie să se schimbe din dragoste pentru celălalt… Pentru că în situaţia în care nici unul ,nici celălalt nu recurg la o schimbare sau la toleranţă, finalul este previzibil concretizându-se în divorţ.

De cele mai multe ori, după un număr de ani chinuitori, o singură întrebare este în gândurile şi pe buzele partenerilor: ”Cine poartă vina…” Mintea le este frământată de o mulţime de motive, de învinovăţiri reciproce, de insinuări, de cauze mai mult sau mai puţin reale, de nepotrivire de caracter etc… De fapt există un singur motiv întemeiat şi greu de acceptat – evoluţia spirituală concomitentă a celor doi.

În timp ce primul se zideşte neîncetat ajungând la un nivel superior al înţelegerii vieţii, altul decât cel material, unde spiritul este mai important decat trupul, cel de-al doilea priveşte pasiv la ceea ce consideră un spectacol al devenirii primului… Dacă pentru primul apropierea de D-zeu şi cunoaşterea sunt condiţii ale zidirii de sine, în el adunându-se neîncetat ca într-un templu, credinţa şi înţelepciunea… celălalt este într-o continuă şi înconştientă decădere spre lumesc şi prozaic, îndepărtându-se de Cer.. Refuză cu încăpăţânare să înţeleagă că într-un parteneriat zidirea relaţiei se face pe temelii diferite, dar pe acelaşi fundament teoretic, importante fiind cunoaşterea, credinţa şi evoluţia spirituală. Iar rezultatul, susţinut de ignoranţă ani de-a rândul, nu va întârzia să apară… 

Cu alte cuvinte, dacă cei doi nu păstrează ritmul devenirii lor constant şi unitar, cuplul va pierde semnificaţia întregului, parteneriatul luând aspectul unei simple relaţii între doi străini.

Aşa cum niciodată materialitatea ca stare nu se va împăca cu spiritualitatea, tot aşa cei doi vor rămâne despărţiţi de propiile naturi în stadii diferite de zidire… Ruină şi catedrală… Când cele două trepte ale evoluţiei sunt atinse… nu mai este nimic de făcut…

Pe calea către Dumnezeu

Citind un articol despre religie, dogme, manifestarea credinciosului în raport cu credinţa, dar şi al preoţilor în raport cu credincioşii, mi-am amintit de o întâmplare ce mi-a rămas în minte ca un fier înroşit.

Cu câţiva ani în urmă, eram la o cabană în munţii Făgăraşului. Departe mult de civilizaţie şi de nesimţirea românească, zona este de o frumuseţe şi o sălbăticie rar întîlnite, aşa cum este tot Făgăraşul. De acolo, în câteva ore de mers pe jos prin pădure, se ajunge pe Transfăgărăşan sau în zonele turistice din jur. Astfel, cabana este situată la o distanţă de aprox.10-12 Km de mânăstirea Cârţişoara. La Cârţişoara mai fusesem cu o altă ocazie, dar pe un alt drum ce pornea din localitatea Arpaşu. Eram de câteva zile la cabană şi pentru că mai aveam de stat, mi-am spus că ar fi păcat să nu ajung şi pănă la mânăstirea ce mă fascinase atunci când îi trecusem pragul prima data. Aşezată într-un spaţiu mirific cu o anumită semnificaţie, oarecum departe de forfota lumii, îmi plăcuse mult ca lăcaş de cult.

Dis-de-dimineaţă am pornit la drum însoţită de prietena fiului meu, în ideea că nu ne va prinde soarele de amiază al lunii august. Am mers câteva ore pe drumuri de munte, când prin pădure, când pe la poale de pădure, pe poteci mai largi sau mai înguste unele bătute de picior de om, altele aproape sălbatice. Ajunsesem suficient de aproape încât în zare, pe un deal se ivea maiestuoasă biserica mînăstirii.

Ne-am oprit la o răscruce din care pornea hăţiş de drumuri care încotro. Intuitiv am socotit că ar fi bine să apucăm pe unul dintre ele. Am mai mers cale de o jumătate de ceas, timp în care parcă ne îndepărtam de imaginea mânăstirii. Apoi am apucat pe alt drum, apoi pe altul, unele bătătorite de picior de om altele cu covor de iarbă înaltă ce ne făcea să credem că fuseseră rar străbătute. Obosisem, apa era pe sfârşite, soarele ne săgeta printre copaci, din înalt, fără milă lovindu-ne direct în creştetul capului. Sleite de forţe, ne mai opream şi ne gandeam că D-zeu nu ne va lăsa să rătăcim la infinit, ne va artă într-un final drumul cel bun.

Şi aşa a fost... După ce am străbătut o ultimă porţiune de pădure, în faţa ochilor ni s-a deschis un platou în mijlocul căruia trona impunătorul lăcaş. Drumul părea că se sfârşeşete undeva în spatele mânăstirii, şi până la a ne apropia mai aveam circa 500m. Eram sfârşite de oboseală, transpirate, însetate, dar fericite că ajunsesem acolo în acel loc sfânt ce cu siguranţă, ne va oferi clipe de linişte şi odihnă.

Bucuria ne-a îngheţat în suflet când, apropiindu-ne, am fost întâmpinate de un tir de suduieli în limbaj religios şi de o haită de câini, unii legaţi, alţii liberi. De câini nu mă temeam, indiferent cât sunt de agresivi,când se apropie de mine, dau din coadă. În schimb, vorbele de ocară veneau de la un bărbat îmbrăcat ”civil”, ce meşterea ceva cu un flex, în jurul căruia roiau câteva măicuţe. Nu înţelegeam foarte bine ce spunea, dar am înţeles ce-l deranja. Striga cât îl ţinea gura, agitându-se şi dând haotic din mâini, ce căutam acolo, de ce nu venisem pe alt drum, cine satana, sau aşa ceva, ne trimesese să-i tulburăm cu prezenţa noastră treburile pe care le avea de făcut, că drumul ales de noi era cel pe care vin numai ţiganii să fure... etc.

Am încercat să-i explicăm că ne-am rătăcit, că nu suntem din partea locului, că am ajuns foare greu necunoscând zona. Orice am fi spus, ocările continuau... Era congestionat la faţă şi nu contenea cu vorbele de ocară. Il studiam de aproape, fără să mai scot vreun sunet, şi mă gândeam ce-l poate face pe un preot să se manifeste mai rău decât câinii pe care-i avea în preajmă. Apoi m-am gândit că poate avea dreptate fiind călcat de hoţi şi ţigani, dar nu avea nici o scuză să nu facă diferenţa între noi două femei, ce nu aveam nici pe departe aspectul celor ce vin să fure. S-a mai potolit puţin după ce una din măicuţe a intervenit spunând: ”Lăsaţi părinte, s-au rătăcit şi sunt obosite... Haideţi cu mine...”

Am urmat-o sfârşite nu de oboseala pe care n-o mai simţeam în urma uimirii ce ne cuprinsese, ci de atitudinea cu care fusesem întâmpinate acolo unde ne aşteptam mai puţin. Măicuţa ne-a condus într-un fel de sală de oaspeţi, după ce ne-a oferit apă şi prosop, să ne spălăm şi să ne răcorim. Era într-un fel jenată de ieşirea necontrolată a preotului şi în câteva cuvinte simple a încercat să-şi ceară iertare.

Am mulţumit măcuţei şi am ieşit în curtea mânăstirii sub un stejar bătrân, unde am meditat la cele întâmplate. Nu ştiam ce să cred... Oare meritam suduielile preotului?... Poate că da... Aşa a vrut D-zeu să ne întâmpine în Casa Lui... Sau a vrut să ne arate că nu avem ce căuta acolo?

Lenea la români

Deşi izvoarele istorice ne caracterizează ca fiind un popor de oameni lenşi, delăsători, nepăsători, superficiali, predispuşi la o stare letargică, vremurile ulterioare au demonstrat că aceste trăsături au fost consecinţa condiţiilor în care românii au trăit obligaţi de împrejurările istoriei. Năvălirile tătarilor, turcilor, războaiele civile şi luptele interne pentru scaunul domnesc, îi determinau pe români să nu mai construiască nimic durabil şi temeinic. Românii erau tot timpul într-o stare de provizorat, aşteptând ca tot efortul lor şi agoniseala să le fie spulberată.

Meteahna asta, numită lene, de care sunt învinovăţiţi românii, ca element al caracterului, nu este o trăsătură genetică, precum culoarea ochilor sau culoarea pielii, ea a fost adăugată caracterului românesc. Lenea la români, de fapt este o lipsă de îndemn şi voinţă, stari ce au fost ”moştenite” de generaţiile ce au urmat, deşi condiţiile istorice au fost cu totul altele.

Acest fapt a dus la împământenirea ideii că lenea este meteahnă românească şi face parte din spiritul romănesc. Iar pentru ca imaginea să fie completă, manifestările trândăviei sunt însoţite aproape permanent de patetism plângăcios.

Românul se plânge necontenit de greutăţi, de lipsa banilor, aştepată tot timpul pomeni consistente, nu se sfiieşte să profite de pe urma celui mai mic avantaj, fără jenă sau reţinere fură din munca celorlalţi invocând invariabil sărăcia. Îi lipseşte respectul pentru muncă, a lui şi a celorlalţi, condescendenţa pentru cei ce ostenesc şi pentru el, uneori doar din bunătate şi ajutorare.

Indiscutabil, există români puturoşi, dar deopotrivă sunt şi oameni ce muncesc cu bucurie, iar rezultatul efortului lor este împlinirea.

Pe de altă parte, românul ca oricare alt cetăţean universal, atunci când a fost stimulat material, a pus osul la treabă muncind pe brânci. Şi asta pentru o viaţă mai bună a lui şi a familiei sale. Aparent românii sunt puturoşi, delăsători, superficiali, dar doar atunci când nu au motive să fie altfel. Dovada concretă este valul masiv de români plecaţi în tările civilizate, conştienţi şi dispuşi să presteze munci grele, dar bine plătite.

La noi exemplul concret al manifestabilului mioritic în materie de lene este satul românesc. Mă gândesc la aspectul lor degradant şi mă cuprinde jalea când văd câtă delăsare există aproape peste tot în ţara asta. Totul este o paragină, totul stă să cadă, ziduri proptite cu bârne într-un provizorat permanent, garduri rupte fără porţi, grădini neîngrijite, năpădite de buruieni, case cu acoperişuri aproape smulse, fără cea mai mică urmă de reparaţie. Imaginea satului românesc este jalnică. Trecând pe drumuri de ţară ai senzaţia că localităţile sunt nelocuite, casele sunt părăsite. Singurul motiv ce te face să crezi că acolo încă trăiesc oameni, este cârciuma satului, unde activitatea este intensa aproape tot timpul zilei. În rest grădinile şi câmpul pot să mai aştepte.

Dacă încerci să-i întrebi pe oameni, toţi, dar absolut toţi, invocă sărăcia într-o continuă jelanie şi cerşeală populistă.

Am îndrăznit de câteva ori, să-i întreb pe cei cu care am discutat, ce-i împiedică în lipsa banilor, să îngrijească aspectul exterior şi interior al casei, grădinii, grajdului, staţiului în care îşi duc traiul. Pentru a face curăţenie şi a da un aspect plăcut locului, nu-ţi trebuie o grămadă de bani, îţi trebuie doar hărnicie şi voinţă şi credinţa în acel ”Omul sfinţeşte locul”…

Nu generalizez. Există şi români harnici, dăruiţi muncii, săraci, dar care sfidează sărăcia, înfruntând-o. Nu se lasă doborâţi de neajunsuri, puţinul pe care îl au, nu reprezintă un motiv de delăsare. Gospodăriile lor, deşi sărăcăcioase, au un aspect înfloritor, sclipind de ordine şi curăţenie. Grădinile se învârt după soare, iar animalele din bătătură sunt considerate membrii ai familiei. Sărbătorile sunt respectate cu stricteţe, motiv de primenire şi înălţare a sufletului prin participarea fără excepţie la sfânta slujbă. Românul harnic îşi respectă munca, familia, prietenii şi pământul, iar pe Dumnezeu nu-L uită niciodată.