Păcatul...

Când noi ne aducem aminte de păcatele noastre, Dumnezeu le uită. Ioan Gura de Aur

Ce  mai  este  păcatul  în  ziua de  azi?  Puţini  dintre  noi dau importanţă păcatului pe care bunicii noştri îl socoteau capital. Se întâmplă aşa pentru că vremurile au evoluat şi generaţiile odată cu ele.  Tinerii aproape că nu au auzit de păcat. Ce este de fapt păcatul?  Din punct de vedere religios este un act, cuvânt, gând contrar dogmelor religioase considerate drept voința lui Dumnezeu. Mai poate fi interpretat ca un act, fapt, cuvânt sau gând  care  duc  la  rătăcire,  adică  pierderea  căii  adevărate  a   vieţii, înstrăinarea de Dumnezeu. Din punct de vedere social şi moral este o greşeală cu aceleaşi semnificaţii precum păcatul în concepţie religioasă.

În vremurilor noastre păcatul îşi pierde semnificaţia devenind un lucru fără importanţă sau, social vorbind, el devine acel reper moral greu de respectat. Condiţiile vieţii actuale, mediul social care impune agresivitate şi perseverenţă maximă în a dobândi poziţii în care să poţi supravieţui, familiile dezlânate încă dintru început, exacerbarea ”controlată” a dezordinii vieţii în toate planurile ei, duc de multe ori la imposibilitatea respectării principiilor morale şi religioase. Cei conştienţi de semnificaţia păcatului ştiu că de cele mai multe ori eşti obligat să înfăptuieşti un păcat mai mic pentru a-l evita pe cel mai mare sau, unul mai mare pentru a-l evita pe cel capital. Sunt păcate şi păcate.

În condiţiile în care educaţia religioasă şi cea morală este din ce în ce mai slabă şi adesea ineficientă datorită conjuncturilor modernităţii, păcatul nu mai are aceeaşi conotaţie ancestrală. În faţa atâtor tentaţii şi ispite, pe care cei mai mulţi le consideră ca făcând firesc parte din viaţă, păcatul este un nonsens. S-au dus vremurile în care orice pas greşit era înfierat şi ameninţat cu pedeapsa divină. În această lume în care viaţa reprezintă altceva decât a merge la lucru şi la biserica, avem nevoie de echilibru. Iar acest echilibru nu se realizează decât săvârşind păcate mai mari sau mai mici. Cum vom fi pedepsiţi? În lipsa unei educaţii religioase, cred că cei mai mulţi ”păcătoşi” sunt total dezinteresaţi de acest aspect. Atâta timp cât neîmplinirea este o stare generală la nivelul întregii vieţi personale, păcatul nu este un motiv major de preocupare. Între cele două mari stări afective ce ne domină existenta, durerea şi plăcerea, nu avem decât a face păcate pentru a ne afla echilibrul.

Cum ai putea să te înfrânezi de la a întinde mâna să iei acel strop de bine care îţi iese în cale ispititor, atunci când viaţa este un iad. Cum ai putea să laşi pe altul să treacă înaintea ta, să te laşi călcat în picioare ştiind că viaţa ta şi a familie tale depinde de acea poziţie pe care ar trebui să o cedezi. Cum ai putea să nu îţi echilibrezi viaţa afectivă ce riscă să se dezintegreze spulberată de mediul familial ostil fără să faci un mic compromis în afara lui. Cum poţi azi, când există atâtea tentaţii, să rezişti eroic slăbiciunii de a te lăsa purtat spre acea Fata Morgana a plăcerii? Cât de convins trebuie să fii de imoralitate şi de încălcarea normelor creştine în lipsa unei educaţii etice şi religioase? Toată existenţa actuală este o trăire în păcat. Păcatul ca faptă şi mai ales ca gând face parte din noi, iar o evitare totală a lui ar fi imposibilă. Neprihănirea într-o societate modernă este o noţiune aproape fără sens. Cu toţii suntem mânjiţi de ”mizeria” păcatului salvator. Prin urmare viaţa actuală presupune un compromis între a face păcate mici ca soluţii salvatoare ale situaţiilor existenţiale sau a săvârşi păcate de neiertat.

Înfrânarea, trăirea cu tânjirea permanentă a unui bine mult visat, nu face altceva decât să distrugă personalitatea şi să creeze monştri umani. Omenirea a săvârşit păcate dintotdeauna, indiferent cât de aspre au fost pedepsele promise de dogmele religioase sau de cele morale. Natura umană nu se poate echilibra decât prin păcat. Însă modul cum săvârşim păcatul ar trebui împrospătat conform vremurilor actuale. Greşelile mici acceptate de conştiinţă pot aduce un bine personal şi în acelaşi timp pot duce la evitarea celor mai multe dintre păcatele capitale. 

Precum cutremurele dese şi mici ca intensitate, seisme care risipesc tensiunea acumulată a pământului,  tot aşa păcatele mici trebuie săvârşite pentru ca existenţa să se desfăşoare fără cutremure majore. Cu discreţie şi decenţă, fără tam-tam şi rănirea semenilor, cu modestie şi cu teamă de un dezechilibru accentuat al vieţii, păcatul trebuie săvârşit. 

Alegerea...

Renunţarea este detaşarea de obiectul unei alegeri. Iar alegerea este actul de vointa prin care ne exprimăm libertatea de a decide, determinat fiind de propria conştiinţă. Alegerea sau liberul arbitru sunt definitorii pentru conştiinţa umana, atribut pe care îl avem dăruit prin Creaţie, dar pe care cel mai adesea nu ştim să-l folosim. Alegerea presupune a fi conştient de obiectul alegerii. Desigur, doar alegerea bazată pe discernământ poate fi numită alegere. Nu poţi spune că alegerea îţi aparţine atunci când nu cunoşti sau eşti constrâns de raţiuni care nu-ţi aparţin. Atunci nu va mai fi vorba de alegerea ta, ci de alegerea celorlalţi, alegerea ta bazându-se pe idei preconcepute împrumutate din mediul înconjurător. Fără o experienţă personală nu poate fi vorba de o alegere în sensul concret al acţiunii. Alegerea se poate concretiza ca act constient doar atunci când ai trait plenar o experinta, ai gustat toate aspectele ce decurg din acea experienta, te-ai transpus cu totul în situaţia şi în starea respectivă. Ai contemplat din afara şi din interiorul experienţei trăite. De abia dupa ce ai înţeles bine simţirea şi felul în care eşti protagonistul acelei experienţe, o poti refuza considerand-o inferioară in raport cu înţelegerea ta superioară a lucrurilor, alegând în felul acesta detaşarea. Nu poti contesta un lucru sau un sentiment dacă nu ai avut parte de trăirea proprie acelei stări de fapt. Nu poti înţelege complexitatea formelor specifice fiecărei experienţe decât trăind acea experienţa. Când respingi un lucru sau o simtire pe care n-o cunosti netrăind-o personal, denota faptul ca acea simţire îţi inspiră teamă, determinandu-te să fugi de ceva ce nu cunoşti. Pentru a masca slabiciunea te ascunzi în spatele unor motivaţii ce par superioare din punct de vedere al nivelului ”experienţă trăită”.

Adesea avem tendinţa să contestăm ceea ce nu cunoaştem, în baza unor idei greşite, creionate teoretic de experienţele altora sau de propria percepţie adesea bazată doar pe presupuneri. Experienţele celor din jur nu au relevanţă decât în mică măsură, fiecare trăind evenimentul în felul personal în funcţie de propria structura emoţionala.

Renuntarea la o stare sau la ceva ce nu ai cunoscut decât teoretic este un nonsens. Pe de o parte fuga de realitate sau de propriile nevoi instinctuale, iar pe de altă parte structura interioară incompatibilă cu simţirea pe care o respingi, te determină să conteşti o stare pe care nu o cunoşti. În concepţie proprie, a fi puternic înseamnă a nu te lăsa dominat sau înrobit de idei, sentimente sau stări pe care le consideri dezechilibrante. Este teama de a deveni vulnerabil în fata propriei conştiinte de sine unde imaginea ta este a unui om puternic neinrobit de natura umana. De ce ne sperie o stare sau un sentiment de care ne ascundem în spatele unor motivaţii ce par superioare nevoii instinctuale umane? În realitate, ori nu ştim despre ce este vorba, ori intervine reacţia inversă. Din prea multă dorinţă neîmplinită contestăm orice stare de fericire sau bucurie ca fiind doar slăbiciune omenească. Prin urmare nu este vorba de renunţare detaşată, senină, ci de inhibare a pornirilor fireşti.

Inhibarea nu este acelaşi lucru cu renunţarea. Inhibarea este fuga de propria simţire, iar cea de a doua este infruntarea propriei realităti în cunoştinţă de cauza, susţinută de o experienţă avută, adică  abordarea unei atitudini superioare autentice, nu contrafăcute.

Acceptarea unei stări de lucruri sau a simţirii, învingând teama inspirată de dogme sau falsă moralitate, s-ar putea constitui în tratamentul sufletului aflat într-o suferinţă inconştientă.

Nostalgii de toamna...

Seară de septembrie înmiresmată cu aromele blânde ale toamnei. Pe faleza Cazinoului din Constanţa doar câteva perechi înlănţuite în primăvara dragostei îşi purtau agale paşii şi emoţiile.  Învăluiţi de şoaptele mării şi lumina timidă a lunii păreau pierduţi în lumea lor. Imensitatea întunecată a mării părea presărată cu sclipiri de argint. Luna cu voalul ei de lumină tulbure se strecura timidă în jocul apei făcând paşi scânteietori de dans. Marea era liniştită, melancolică şi fremătătoare sub argintiul mângâietor al astrului nocturn.

Toamna, marea pare că îşi aşează apele într-o binemeritată odihnă după o vară fierbinte. Parfumul de abis răscolit îţi pătrunde în adâncul sufletului, stârnind nostalgii dulci. Dragostea se aşează şi ea în jar mocnit şi se colorează în culorile calde ale toamnei.

Paşii te poartă fără să vrei spre impunătoarea şi fascinanta clădire a Cazinoului, acum adormită în uitare. În lumina alb-opalină a lunii părea uitată acolo de vreme şi numai spiritul ei o învăluia într-un nor de amintire. Pare aproape de necrezut că a fost cândva vie, inundată de lumină. Nostalgia stârneşte imagini incredibile. Imaginaţia poate readuce trecutul în prezent. Într-o contemplare acompaniată de un pianissimo al valurilor ce se loveau de stânci, în jur se contura forfota trăsurilor şi rochiilor elegante, ample şi foşnitoare ale domniţelor ce îşi purtau paşii cu graţie  la promenadă însoţite la braţ de domni gentili. Perechi de îndrăgostiţi îşi pecetluiau sărutul şi declaraţiile de iubire sub complicitatea mării. Şoaptele valurilor, se confundau cu şoaptele cuvintelor de dragoste rostite din depărtările ce păreau mai aproape ca niciodată. Vântul cu parfum de toamnă dănţuia în părul lor ca o blândă dezmierdare venită din depărtări. Neastâmpărul candid al valurilor era acompaniat de armonia valsului unui acordeon singuratic şi trist. Acordurile lui pluteau mai intens sau mai pierdut pe aripa vântului cald dinspre larg. Faleza părea a fi un sanctuar al dragostei unde fiecare pereche venea să depună ofrande ale simţirii.

Închizi ochii şi vremurile de glorie ale Cazinoului te cuprind cu totul. Păcat că timpul este ireversibil şi nu ne poate mărturisi nimic din ceea ce a fost. În urma lui nu rămân decât amintirile şi nostalgiile noastre adunate în istorii apuse.

Trezit din visare nu rămâi decât tu cu marea sărutată sub clar de lună, martora timpului trecut, semeaţă, încătuşată în muţenia mărturisirii a ceea ce a fost. Bucuria prezentului în paşi melancolici la întâlnirea cu marea păstrează ceva din trecutul cu aromă de istorie. Emoţia devine tulburătoare atunci când  paşii lui Eminescu  pot fi paşii tăi, când dragostea mărturisită Veronicăi la mal de mare sub clar de lună poate fi a oricărui trecător prin prezentul ce va sfârşi în amintiri. Pătruns de spiritul acelor vremi ceva în tine refuză prezentul, rămânând suspendat în trecut.

Cuvintele dragostei...

Deşi este un subiect ce pare banal şi desuet, cuvintele declaraţiilor de dragoste vor rămâne pentru cei îndrăgostiţi acele crâmpeie de suflet dăruite iubitului sau iubitei precum nişte ofrande depuse  in inima lui. Sunt florile de crin cu parfumul lor diafan ce pluteşte către celălalt precum dovadă a inestimabilei dăruiri de sine. Este unul dintre cele mai sublime momente ale apropierii tainice dintre un bărbat şi o femeie, ce stârneşte în fiecare arta creaţiei cuvântului  magic şi inexprimabil pentru cei neatinşi de iubire. Dragostea, nu are raţiune şi nici conştiinţa consecinţelor ce decurg dintr-o mare iubire. Spun mare iubire pentru că fiecare dintre noi o considerăm pe ultima, marea iubire: incredibila, mult aşteptata, candida, nebănuita simţire care dintr-o pură întâmplare a năvălit peste noi.

Deşi dragostea autentica nu are nevoie de prea multe cuvinte, îndrăgostiţii simt nevoia să se alinte, să-şi atingă sufletul şi inima cu cuvinte tandre, calde, înmiresmate cu parfumul floral al dragostei. ”Te iubesc şi atunci când nu te iubesc... ” Ce poate fi mai expresiv şi pătrunzător în adâncul sufletului îndrăgostit decât o dovadă rostită a iubirii dincolo de orice negare pozitivă a iubirii. Pasiunea topeşte  adesea sentimentul iubire în neiubire. Aşa cum de altfel dragostea are momentele ei reversibile de neiubire topite în iubire. Dragostea urcă în pasiune pe treptele picurate cu culorile vii ale dăruirii de sine. Când neiubirea din iubire se arată precum mângâierea blândă a unei brize marine, dragostea opreşte valul învolburat ce se sparge de mal. ”Când nu te iubesc, te iubesc mai mult decât atunci când te iubesc... Eşti singura femeie cu care m-aş închide pentru multă vreme într-un glob de sticlă departe de lumea dezlănţuită. În braţele tale să mă redescopăr. Să-mi pot reanaliza sufletul şi valorile, să fiu eu însumi fără măşti sau false atitudini impuse de lumea înconjurătoare. Aş sta cu tine ore în şir într-un dialog interminabil răscolind după adevăruri, despicând firul în patru, în şase, în opt, în alte o mie de înţelesuri.”

Dragostea, deşi are momentele ei de labilitate, pluteşte permanent  animată de emoţia regăsirii celuilalt în acelaşi sentiment. Trecătoarele umbriri sufleteşti ale neiubirii sunt doar aripile cu care îndrăgostitul zboară spre celălalt. Răscolitoarea simţire oscilează între intensităţi abisale şi adieri diafane înmiresmate cu parfum de prietenie. Dar şi aşa, dragostea nu este eternă. Se stinge în ritm de foc mocnit lăsând în urmă jar stins ce păstrează scânteia unei noi iubiri din neiubire. Dragostea poate reînvia dacă sufletul îndiferent în faţa timpului nu lasă scânteia să se stingă. Iar o dragoste  aprinsă ori restărnită în prag de timp trecut prin ani, este cel mai frumos dar pe care îl primeşti şi pe care trebuie să ştii să-l preţuieşti la adevărata lui valoare.

Femeia din femeie...

Undeva într-o carte am întâlnit un adevăr. Puţini sunt bărbaţii care ştiu să pună în evidenţă femeia din femeie. Cu alte cuvinte feminitatea ca de altfel şi masculinitatea, nu se pot manifesta decât în prezenţa unor naturi autentic masculine şi feminine complementare. Există din ce în ce mai puţine astfel de naturi autentice care să pună în valoare esenţa feminină sau masculină din celălalt.

Femeia nu-şi poate manifesta feminitatea în deplina ei splendoare decât dacă în preajma ei şi alături de ea se află un bărbat cu o puternică influenţă ce derivă din caracterul lui autentic masculin. Femeia va fi femeie atâta timp cât simte pregnant această influenţă manifestată nu atât la nivel fizic, cât la nivel spiritual. Femeia trebuie să simtă puterea, forţa, curajul şi tăria de caracter a partenerului sub sensibilitatea şi delicateţea lui. Femeia caută braţe puternice care să ştie să protejeze, dar şi care să mângâie, să dezmierde în intimitate, să alinte şi să aline atunci când femeia este vulnerabilă. Ea nu-şi va dărui pe deplin feminitatea decât acelui bărbat pe care îl simte ca făcând parte din ea, acel bărbat care o împlineşte spiritual, sufleteşte şi trupeşte. Toată lumea ei va fi închinată acelui bărbat care aşa precum sculptorul, îndepărtează surplusul se marmură pentru a scoate din miezul ei opera de artă. Femeia precum creaţia artistului va purta amprenta daltei acelui bărbat care a descoperit feminitatea din ea. 

Toate conflictele ancestrale dintre cei doi au drept cauză, poate nedovedită, nepunerea în valoare a naturilor lor complementare. Într-un cuplu în care fiecare dăruieşte conştient de propria sa menire, restul relaţiei se compune de la sine într-o perfectă armonie şi echilibru. Bărbatul şi femeia, două entităţi ce construiesc viaţa cu „unelte” diferite, dar care ar trebui să se modelează unul pe altul formând o unitate compusă din masculinitate şi feminitate.

Intr-o imagine ideală bărbatul trebuie să fie combinaţia paradoxală dintre putere şi sensibilitate, voinţă şi blândeţe, duritate şi rafinament, spirit responsabil şi romantism. Asocierea dintre trăsături să denote un spirit care să manifeste tărie şi hotărâre în afara intimităţii cuplului, şi tandreţe, linişte, bunătate dincolo de uşa dinspre lume.

Femeia, îşi va exprima feminitatea dăruindu-se plenar bărbatului ce-şi manifestă masculinitatea prin putere, voinţă, hotărâre, responsabilitate, forţă, curaj în raportul cu lumea dinafară şi trăsăturile „catifelate” în raportul cu ea. Femeia nu va fi femeie atâta timp cât bărbatul va fi labil, şters, un bărbat lipsit de conturul personalităţii, dispus mai degrabă să se transpună în rol feminin decât să-şi asume rolul masculin. Cele două principii, masculin şi feminin, fac parte integrantă din fiecare natură umană, însă proporţia trebuie păstrată în acel echilibru stabilit ancestral. Dramul de feminitatea ce sălăşluieşte în sufletul bărbatului catifelează tăria lui de caracter, iar masculinitatea femeii, îi dă forţa interioară de a fi alături bărbatului susţinându-l cu feminitatea ei. Nimic nu împlineşte mai bine ca dominanta masculina simţită de femeie precum o forţă ce poartă mănuşi de catifea, sau ca supunerea feminină simţită de bărbat precum o susţinere care îi dă putere şi încredere.