Pentru mâncare şi pentru dragoste trebuie să ai timp...

Pentru mâncare şi pentru dragoste trebuie să ai timp... o rostire pe care am auzit-o întâmplător şi căreia îi atribui sensul de adevăr pe care îl merită. Adevărat... şi una şi alta se fac pe îndelete, în tihna timpului suficient şi liniştit...
O mâncare făcută în grabă, cu ingredientele aruncate la întâmplare în vas, fără echilibrul condimentelor şi al iubirii ce-i dau gustul şi savoarea, nu va stârni pofte culinare. O mâncare delicioasă se prepară în ceasuri fără timp, cu sufletul şi cu gândul drăgăstos la cei ce o vor savura. Fiecare ingredient va fi trecut prin focul mocnit al pasiunii şi va avea gustul dragostei şi savoarea dăruirii. Iar timpul… timpul va fi răbdător şi se va lăsa în voia clocotului din vas.

Tot aşa şi cu dragostea… Are nevoie de un refugiu atemporal, departe de ochii străini ai lumii, într-o pustietate îndepărtată de omenesc, de zumzetul material al căutărilor deşarte. Dorinţa pasională trebuie să aibă timp să dea în clocot vibraţii şi fiori, să crească pe muzica sublimă a preludiului, să ardă în spasmele înfiorării şi apoi să se înăbuşe în parfum de tandreţe, în ritm apus de postludiu. Acolo, în tainicul alcov, ingredientele dragostei se adună laolaltă în căuşul inimilor înamorate. Un preaplin de pasiune tulburătoare, stropit cu spirit înflorit de dor, presărat cu suflet candid păstrat în virginitatea albului necuprins al dorinţei, aromat cu emoţii savurate cu ochii închişi de plăcere, gustând mângâieri stârnitoare de adânci simţiri în aşternuturi de mătase, amestecate cu zvârcoliri ale cărnii în muzica tăcerilor ce nasc vibraţii ameţitoare. Şi când dulcea frământare a trupurilor amestecată cu praful de stele al simţirii ajunge la apogeu, în focul culminant al exploziei de absolut, îţi pierzi conturul conştient al trupului, devii una cu iubirea celuilalt, pierduţi în clocotul uitării de sine al pasiunii şi al dorinţei. Numai săruturile pasionale, în acorduri de şoapte ale înserării, rămân ca o aducere aminte. Restul se stinge în ritmul potolit al inimilor sleite de pasiunea dragostei. Iar timpul… timpul va fi răbdător şi se va lăsa în voia iubirilor fără timp.

Femeia in aşteptarea marii iubiri...

Acum ceva vreme am văzut un chip de femeie. Am avut un şoc vizual, privirea mea izbindu-se de un soi de arătare umană, schimonosită de timp şi soartă. Aproape nimic din aerul şi trăsăturile specifice femeii nu aminteau de feminitate sau de un caracter pur feminin. Doar hainele te determinau să înţelegi că era femeie. Era un fel de chip cioplit cu o daltă a disperării, a dezamăgirii crunte, a lipsei unui „ceva” ce se cheamă împlinire. Părea ca viaţa se scurge din acea fiinţă cu fiecare secundă înghiţită de timp. Un chip şi un trup bolnăvicios, chircit de lipsa „luminii”, neînflorit suficient, mort în stadiul de mugure. Trăsăturile păreau imobile înţepenite parcă de un mecanism ce a ruginit într-o grimasă a urii de sine şi pentru cei din jur. Privind uimit aveai senzaţia că acel chip şi acele buze nu cunoscuseră vreodată zâmbetul. Ochii aceia erau precum două cuţite al căror tăiş tulbure era gată să ucidă orice urmă de căldură sufletească care i-ar fi fost oferită. Buzele, două linii aproape paralele, livide, încleştate de încrâncenare şi refuz de a dărui cuvinte calde. Chipul era brăzdat de o durere atroce, încrustat cu riduri dăltuite glacial săpate de crispare într-o grimasă permanentă survenită parcă în urma unei răni profunde, nevindecabile. Toate trăsăturile păreau trasate cu cenuşiul cărbunelui, desenate apăsat cu linii descendente ca într-o schiţă neterminată a unui artist ce se străduise să dea expresivitate tristeţii apăsătoare. Dar cel mai izbitor era chinul interior ce urca precum un monstru cu mai multe capete încercând să iasă prin trăsăturile feţei tulburând armonia trăsăturilor.

Părea o acumulare imensă de nemulţumire, de contestare a unui ceva ce ar fi putut fi viaţa însăşi. O fiinţă care nu-şi aflase rolul şi rostul pe pământ şi nici alcătuirea ei ca trup si suflet. Părea că nu cunoscuse vreodată căldura, afectivitatea, era un munte inform de gheaţă din care nu se revărsau decât încrâncenare, disperare, ură, neputinţă de a înflori.

Fără să vreau gândul mi-a alunecat către sufletul şi inima acelei femei. Ce monştri bântuiau interioritatea ei? De ce îi hrănise cu nefericire? Şi ce miracol ar putea să dezlege sufletul acela de blestemul în care era ferecat. Poate o mare iubire, o mare pasiune, o mare dragoste pe care nu o cunoscuse până atunci. Iubirea este singurul sentiment care poate remodela, poate renaşte din propria-i cenuşă un suflet „defunct”, poate metamorfoza fără să amintească nimic din fiinţa care a fost înainte de a cunoaşte dragostea. Însă dragostea trebuie să fie una adevărată. Dragostea te determină să te cunoşti, deşteptând în tine sentimente aflate în stare de latenţă, unghere ale sufletului tău nearătate vreodată luminii. Însă pentru a se întâmpla acest lucru trebuie să vrei să te laşi pe mâna binefăcătoare a iubirii, să te laşi recreat din propria ruină a fiinţei, lăsând ca din întâmplare uşa sufletului deschisă.

Am aflat apoi misterul ce învăluia femeia cu chip răvăşit de suferinţă. Era sufletul care nu putea iubi şi nu putea primi iubire. Incredibil!!!... mi-am spus. Sunt suflete legate de acest „blestem”, spirite ce nu-şi află liniştea cunoscând iubirea. Gândul îmi era răsucit pe toate părţile încercând să înţeleg ce se petrecea în acel suflet şi dacă femeia înţelegea la rândul ei ce i se întâmplă. Oare este o predestinare sau o alegere conştientă? Părea că respinge sentimentul salvator, desconsiderând ironic simţirea pe care o socotea slăbiciune omenească. Realitatea era răsturnată în raport cu simţirea ei. Cred că nevoia unei mari iubiri tânjită îndelung, dragoste ce a fost permanet vie în adâncul ei şi pe care nu a cunoscut-o, a făcut ca sufletul să se transforme într-o împietrire inertă, dezamăgită fiind în faţa speranţei neîmplinite. Secătuite de aşteptare, sufletul şi inima se usucă fără seva miraculoasă mult dorită. Ideea unei iubiri magice, rupte de realitate, idee ce nu se poate materializa, transformă femeia cu o sensibilitate excesivă într-o aparentă stană de piatră. Imaginea exterioară pare desprinsă dintr-o încercare sculpturală nefinisată, cu trăsăturile rigide, imobile, încleştate în tăria pietrei sau marmurei. În schimb, interioritatea este un tumult clocotitor de dor şi dragoste. Înşelată de timp şi epuizată de aşteptare trece în cealaltă extremă, a oamenilor „puternici” pentru care iubirea nu este decât o slăbiciune omenească, fără de care poţi trăi foarte bine, în faţa căreia nu devii vulnerabil atunci când iubirea îţi pătrunde în minte, trup şi suflet, devenind astfel sclavul ei. Neajungând să guste din savurosul fruct al iubirii, îşi impune să creadă că iubirea nu este pentru oamenii puternici. Ei pot trăi fără dragoste, pot acţiona precum nişte mecaniste programate, fără sentimente, nefiindu-le teamă că pot greşi din cauza pasiunilor şi slăbiciunilor omeneşti. Este drept ca se poate şi aşa... dar cu ce preţ pentru tine şi pentru cei din jurul tău!

Cred că multe dintre semenele Evei aşteaptă marea iubire şi nu se mulţumesc cu micile iubiri. Dacă nu vor afla acea dragoste pe care o au ca pe o amprentă în interioritatea lor, acea dragoste care umple conturul lor sufletesc, vor respinge orice mică strădanie a unei alte iubiri ce li se oferă fără să le împlinească. Din păcate rareori ne este dat să primim ceea ce aşteptăm cu adevărat în materie de iubire, aceste şanse fiind de-a dreptul miraculoase. Ne îndrăgostim de fiecare dată convinşi fiind că sentimentul ce ne-a fost dat este marea iubire, însă în mod paradoxal, nu aflăm acest lucru decât în preajma trecerii în cealaltă dimensiune, când bilanţul făcut ne arată care a fost aceea.
Cred că toţi aşteptăm marea iubire, toţi visăm un suflet geamăn în care să ne recunoaştem îngemănarea. Insă pentru unii dintre noi neîmplinirea acestui vis poate fi substanţa vieţii fără de care ne transformăm în ere glaciare.

Frica de a fi noi înşine...

”Uneori nu e nevoie decât să iei decizia să fii fericit.”

Pare simplu atunci când accepţi ceea ce ţi se oferă cu deschidere şi sinceritate. Important este să ”vezi” dincolo de obstacole şi consecinţe, adesea fabricate de propria minte, imaginate ca fiind dezastruoase. Avem tendinţa dintr-o teamă iraţională să creăm monştri, un fel de bau-bau pe care îi resuscităm de fiecare dată când se deschide o minimă perspectivă de fericire. Nu trebuie să avem bucurii şi nici să ne pierdem în fericiri prea mari, dacă acestea nu sunt în limitele moralei! Este un îndemn absurd ce vine dintr-o normalitate inventată de alţii şi inoculată nouă printr-o educaţie prostească. De aceea ucidem cea mai mică şansă de viaţă a ”păcatelor”, le retezăm capetele din rădăcină pentru a nu se naşte în noi vreo emoţie care ar putea stârni satisfacţii fireşti. Fericirea şi bucuria, confundate adesea cu plăcerile deşănţate, destrăbălarea, libertinajul, au devenit pentru omul ”crescut” într-o epocă de constrângeri şi interdicţii, acele stări sufleteşti pe care le respinge într-un mod iraţional. Fără nici un temei se ascunde în faţa unei simţiri ce ar putea să-i dăruiască acea bucurie împlinitoare sau linişte sufletească care l-ar situa într-un plan al umanităţii fireşti.

Există un refuz inconştient de a trăi viaţa, cel mai adesea viaţa ne trăieşte pe noi. Nu ştim să fim noi înşine. Tot timpul gândim ceva şi facem altceva în totală contradicţie cu gândul născut. Ne refugiem în simţiri chinuitoare, refuzând să aflăm şi o altă stare ce ar putea salva sufletul de o temniţă nemeritată. Din teama de nu greşi şi de a nu încălca ”legi” impuse de dogme ruginite, ne strivim sufletul sub apăsarea de plumb a inimii. Ducem ”poveri” pe care le vom lua cu noi ”dincolo” cu regretul că aici n-am trăit cu adevărat. Am primit viaţa ca pe un dar şi am trăit-o pe jumătate sau poate nici atât.

Într-o viaţă ai vreme să fii tot ce n-ai fost şi ţi-ai dorit să fii. Aşa ar fi firesc să fie, însă în individualitatea noastră depindem de ceilalţi. A fi tu însuţi este echivalent cu a fi singur. Trebuie ca tu să clocoteşti de dorinţa de a-ţi trăi viaţa, de a risca totul şi de nu rata nimic din ceea ce ţi se deschide la orizont pentru a te identifica cu eu-ul tău. Experienţa este tentantă, în schimb în jur simţi pustiul. Nimeni nu te susţine atunci când vrei să fii tu însuţi. Aproape toată viaţa facem ce vor alţii şi în pauzele lor de dorinţă, când obosesc să dea ordine, avem îngusta şi fragila libertate de a ne bucura câteva clipe efemere de sentimentul că trăim. În rest respirăm prin alţii, privim prin ochii lor, până şi gândurile ne sunt furate şi aruncate la gunoi. Ei ni se insinuează în conştiinţă şi în carne. Depindem clipa de clipa de ceea ce sunt ceilalţi, iar noi existăm prin ei într-o înrobire fără trup. Sufletul este al lor, abuzează de el trăgând în toate părţile, îl sfărâmă în bucăţi şi-l aruncă în cele patru zări. Iar noi rămânem pustii suspendaţi în realităţi fără noimă, în episoade ale vieţii pe care le trecem sub timp fără să trăim. Suntem abulici, nu mai deosebim noaptea de zi, căderea de înălţare, viaţa de ”moarte”. Devenim morţi vii. Ne târâm în existenţă pe un drum demult apus, până la final. Nu mai aşteptăm nimic de la acest drum, nu mai aşteptăm să întâlnim nimic ce ar putea să ne redea viaţa. La final nu-i decât moartea.

Epistolă către tine...

 Azi îţi voi scrie o tăcere... las doar gândul să ajungă la tine... Ţi s-a întâmplat vreodată să comunici cu cineva doar din priviri şi gesturi? Mie da... dar cei mai mulţi dintre noi, acum în vremurile acestea, nu mai concepem că se poate dialoga fără cuvinte. Suntem mult prea prinşi de modernitate şi de nelinişti pentru a putea vorbi doar tăcerile noastre. Nu contest forţa cuvântului... este esenţială atunci când celălalt are nevoie să fii lângă el, dar şi îmbrăţişarea şi mângâierea în tăcere are acelaşi efect, poate mai puternic şi mai pătrunzător atunci când inimile se caută una pe cealaltă.

Îţi mărturisesc că pentru mine tăcerea în doi într-o singură singurătate este precum retragerea într-o oază de linişte desăvârşită. Nu auzim decât gândurile noastre împletite unele cu altele şi privirile ridicate dintr-o carte sau din amintiri. Mai sunt zâmbetele abia perceptibile de pe buzele fiecăruia când tăcerea mea o întâlneşte pe a ta. Nu-i aşa că este minunat?

Când celălalt face parte din tine, nu-i nevoie de rostiri... ştii ce urmează să-ţi spună, ştii cum vor răsuna sunetele spre a produce vibraţii în fiinţa ta... Cu un deget delicat, îi poţi acoperi buzele făcându-l să înţeleagă că ştii... ştii pentru că înaintea cuvintelor rostite, la tine a ajuns gândul lui... Mă vei certa aşa cum faci de fiecare dată... Îmi vei spune că visez prea mult, că sunt ruptă de realitate şi că nu poţi trăi fără să discuţi, fără să te cerţi, fără schimburi de opinii... Desigur... n-am spus că poţi trăi într-o muţenie totală, dar oare cei dăruiţi de Dumnezeu cu muţenie cum trăiesc? Şi unii sunt şi surzi pe deasupra... Pentru ei cuvintele nu există decât precum gest expresiv şi pătrunzător până acolo unde trebuie să-şi atingă semnificaţia. Şi trăiesc, sunt fericiţi în muţenia lor... Cred că sunt oamenii care se îmbrăţişează cel mai des, se ating cel mai des... simţirea lor faţă de celălalt este mult mai adâncă... Ei se caută şi se simt cu gândul, cu sufletul şi prin gest. Cuvintele pentru ei sunt doar pe hârtie sau pe o tastatura de calculator...

Te-ai gândit că pentru noi cei ce Dumnezeu ne-a dăruit grai, cuvintele rostite pot fi seci, vorbe goale, fără nicio esenţă sacră?... Atunci prefer tăcerea cuiva şi privirea lui blândă desprinsă parcă din icoanele sfinte.
Dintr-o tăcere se desprind răspunsuri mute pe care le poţi înţelege dacă şi tu ştii să taci... Iar cel ce ştie să tacă este înţeleptul ce nu se risipeşte în cuvântari fără rost. Rostirile lui sunt bogăţia gândului exprimată prin zgârcenia cuvântului. Nimeni nu va înţelege tăcerea lui dacă nu va şti să tacă înţelept.

Tăceri...

Am primit în dar cuvântul, însă divinitatea nu ne-a dăruit şi tăcerea, în speranţa că vom învăţa singuri rostul nerostirii atunci când cuvântul îşi pierde forţa de a zidi. S-a înşelat... Din păcate, omul neînţelegând tăcerea cuvintelor, alege adesea vorbirea fără să discearnă între cuvânt rostit şi gând nerostit. Omenescul neşlefuit din noi îşi cere dreptul firesc de a cuvânta rănind, aruncând în prăpastia deznădejdii sau strivind speranţe.

Cuvântul fără tăcerea înţeleaptă a cuvântului este precum întunericul fără lumină. Aşa cum întunericul este lipsa luminii, tot aşa tăcerea poate fi lipsa cuvintelor. Însă dacă în sens abstract întunericul reprezintă răul, iar lumina binele, nu acelaşi sens capătă tăcerea şi cuvântul. Tăcerea cuvintelor poate fi acea stare de luminoasa înţelepciune atunci când cuvintele pictează întunericul. Tăcerea este o arta care se învaţă sacrificând cuvântul pe altarul înţelepciunii.

Singurii care ştiu cu adevărat ce este tăcerea sunt anahoreţii pustiului. Acolo în taina singurătăţii lor, tăcerea este simfonia cuvintelor fără acord, este glasul tumultuos al rostirilor mute încărcate de absolut, este esenţa de cuvânt născută din curăţenia gândului înalt. Transcendenţa nu tălmăceşte cuvinte şi nici gânduri, nici simţiri mărginite de omenesc, rezonanţa întru căutarea unui dincolo de noi se află prin tăceri abstracte. Ascetismul trupului şi al gândului sau al propriei interiorităţi cuvântează prin tăceri absolute. Deşi singuri şi însinguraţi, înţelepţii n-au nevoie de cuvinte. Ei se hrănesc spiritual cuvântând prin tăceri cu Cerul.

Oamenii prinşi în lume arar au învăţat tăcerea. Rareori au gustat din bucuria clipei, contempland în tăcere minuni dăruite privirii şi sufletului, ori s-au pierdut în „singurătăţi” mustind de tăceri înălţătoare. Intr-o imensitate de vorbe goale, tăcerea exprima mult mai multe cuvinte decât orice rostire lipsita de sens. Iar atunci când asculţi şi taci sau priveşti şi taci răpus de neputinţa de a a mai rosti ceva, când rostirile oricât de preţioase ar fi, sunt vorbe în vânt pentru celalalt, te retragi in propria tăcere întemniţând cuvintele în gânduri nerostite. Cei care au trăit însinguraţi gustând din ascetismul gândurilor nerostite, preferă tăcerea unei cuvântări lipsite de sens şi de înţelegere pentru cel căruia, rămas în urma cuvintelor, striveşte cu ignoranţă puterea lor. Când strădania îţi este zadarnică, te mulţumeşti doar să priveşti cu acei ochi înveşmântaţi în zâmbet trist spre necuprinderea de înţeles a lumii. Încremeneşti în neputinţa de a pătrunde dincolo de zidul neînţelegerii. Priveşti şi taci alegând masca indiferenţei în faţa spectacolului lumii.

Însă gestul doare. El este arma ce răneşte mai profund decât orice rostire albă. Cuvântul încremenit în muţenie răneşte profund acolo unde nu mai este nimic de spus. Biciul privirii şi al indiferenţei autoimpuse, pentru cel simţitor, ustură mai tare decât orice pedeapsă fizică. Preferi o mie de cuvinte decât un gând nerostit.

Dacă tăcerea cuvintelor este motiv de înţeleaptă necuvântare şi pedeapsă pentru celălalt, cuvintele tăcerii sunt rostiri ce n-au nevoie de cuvinte. Cuvintele tăcerii sunt mult mai subtile şi cu o încărcătură emoţională mai profundă decât tăcerea cuvintelor. Toţi cei care sunt prinşi intr-o uniune născuta din iubire, îndrăgostiţii, prieteniile autentice, uniunile familiale, simt cel mai adânc sublimul cuvintelor tăcerii… Tăcerea glăsuieşte in adâncul inimilor si al sufletelor îngemănate în acelaşi sentiment… De unde si expresia „îndrăgostiţii n-au nevoie de cuvinte” doar de tăceri…