Pagini

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Căderi în Înalt...

Sufletul omului este precum un cufăr în care se adună sentimente sfâşiate sau ciopârţite de prăbuşiri şi resemnare, clipe nostalgice rânduite în gânduri, însă nedate vreodată adevăratei trăiri, umilinţe şi regrete ale unor vremi ce au trecut nepăsătoare lăsând în urmă mâini întinse într-o lunga şi necuprinsă aşteptarea a ceea ce n-a fost să fie. Simţim cum timpul a expirat, nu rămâne decât un viitor anost, searbăd, o cale spre nicăieri presărată cu absurde flori de nimic. Ce poţi face, cum poţi părăsi un drum când nu există altul… când este unicul pe care poţi păşi ştiind că nu duce nicăieri. Este punctul terminus, deşi nu s-a sfârşit. Orice pas înainte este o nouă cădere în care îţi răneşti genunchii şi sufletul… da… te prăbuşeşti peste sufletul şi aşa cuprins de maladia deprimării… te ridici, îl cuprinzi în braţe şi pleci mai departe… însă unde?... In acelaşi loc revii iar şi iar cu speranţa îndoliată de amăgirea defunctă că ceva se va schimba. Însă timpul a îmbătrânit de atâta aşteptare, va muri curând, şi va lua cu el tot ce n-am trăit, lăsând pustiul şi mai pustiu, iar la poarta sufletului dată de perete va lăsa atârnat un anunţ de închiriat.

În astfel de momente nu ai de ales decât să te ridici din ţărâna deznădejdii şi să o iei de la capăt sau să-ţi abandonezi trupul pe drumul bolovănit, iar sufletul şi spiritul să păşească peste huma inertă urmând calea spre Înalt. Existenţa nu este altceva decât un drum pe care păşim duşi de inspiraţie sau de neşansă. Pantele abrupte pe care urcăm în corzi rănindu-ne răbdarea şi încrederea, alternează cu poteci înguste, răgazuri line şi şerpuitoare. Sunt momentele de acalmie când te întorci în gânduri colindând trecutul. Răscoleşti amintirile închise în uitări voite, mustind de neîmpliniri. Te opreşti la răscrucea timpului orbecăind, fără vlagă, răpus de astenia căutării îndelungate, zbătându-te între viaţă şi moarte să afli o cale, însă totul a înţepenit demult într-o realitate ruginită. Drumul este înnodat de destin, nu are întoarcere sau înaintare. Este un tropot de paşi pe loc. Singurul refugiu este evadarea din trup şi purcederea spre ”dincolo”, într-un absolut străin de materialitate. ”Căderea” în adâncul Înaltului este eliberarea de prezent, urcând pe poteca cu trepte a lui Iacob, necuprinsă în simţiri, sprijinită de absolut.

Un comentariu:

  1. Ad augusta per angusta... Mergi, priveste inainte! Cei din urmă privind inainte te vor afla in fata lor... De unde sosim stim, unde vom ajunge doal El ne va rostui să aflăm ... atunci când într-o bună zi cei din urma vor afla că locul din faţa lor a rămas pustiu... Să umplem deci vieţile celor ce ne urmează cu ceea ce le putem lăsa... Mergi... Pentru noi au trecut alţii pe drumul spre El...

    RăspundețiȘtergere