Pagini

miercuri, 21 iulie 2010

Pasiuni...

Pasiunea trece prin toată fiinţa, dar mai ales prin inimă, suflet şi raţiune. Acolo îşi are locul ca obiect al unei permanente negocieri atunci când pasiunea capătă dimensiuni nebănuite având tendinţa să se transforme în patimă. Raţiunea dictează înspre un renunţ pentru a proteja de distrugere, iar inima, raţiunea inimii te îndeamnă să continui.

Sunt pasiuni şi pasiuni, dar când pasiunea ia aspectul iubirii, al credinţei, al lucrului bine şi temeinic făcut sau al preocupărilor nobile din sfera spiritualităţii, atunci pasiunea capată valenţe pozitive. Poate fi comparată cu Duhul Sfânt ce dă viaţă. Pasiunea este viul din orice lucru făcut cu dăruire.

La extrema cealaltă, atunci când dragostea pentru ceva sau cineva s-a transformat în patimă luând aspectul viciilor, obsesiilor, obiceiurilor proaste sau orice alt sentiment ce poate fi distructiv, atunci vorbim despre pasiuni negative. Mă gândesc că şi încăpăţânarea dusă la extrem este tot o patimă, este acel sentiment de a nu renunţa la un viciu ce poate deveni obsesie sau oricare altă convingere ce domină raţiunea în sens negativ. Uneori şi o dragoste pătimaşă dincolo de raţiune, ce te acaparează cu totul, poate avea urmări grave.
Chiar şi în pasiunile pozitive există o doză de patimă, dar una ce nu întunecă judecata şi nu îndeamnâ la violenţă, sau mai bine spus, o anumită efervescenţă dozată de echilibrul interior.

Oricum ar fi pasiunile, presupun iubire şi dăruire totală, o „predare” trup şi suflet obiectului pasiunii. Este uitarea şi pierderea de sine, în ceea ce iubeşti cu ardoare. Este acea plăcere nebună de a-ţi lăsa sufletul şi inima cuprinse de dragostea pentru un lucru, este acea contopire într-un întreg al celor doi, om şi obiect prin intermediul pasiunii. Un om dăruit deplin omului iubit, credinţei, livrescului, cunoaşterii, familiei, meseriei sau artei, are toate şansele să se înalţe spre un nivel spiritual superior. De fapt toate pasiunile ce cuprind sfere spirituale pot înălţa şi desăvârşi, pot duce la bucurii şi impliniri ale sufletului.

În acelaşi context, pasiunile pozitive fată de cele negative, exclud egoismul. Cel ce iubeşte este altruist şi doreşte din tot sufletul să se dăruiască obiectului pasiunii sale. Satisfacţia lui vine din bucuria de a-i vedea pe cei din jurul său fericiţi pentru dovezile de iubire pe care le oferă. Un sărut sau o imbrăţişare oferite din adâncul cel mai profund al pasiunii, un umăr oferit prieteneşte pe care să-ţi laşi greutatea gîndurilor, o mâncare în care condimentul esenţial este dragostea, o vorbă de alint sau de alinare, sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le poate oferi cu dăruire şi devotament celor dragi.

Dacă pasiunile pozitive sunt o încântare pentru spirit, patimile duse la extrem, te fac sclavul viciului. Pasiunea te înrobeşte într-un mod distructiv putând duce la ”uciderea” subiectului şi obiectului pasiunii în acelaşi timp. Un fumător, un impătimit al jocurilor de noroc sau un afemeiat notoriu ori un alcoolic, nu vor putea renunţa la viciile lor, decât atunci când raţiunea va fi mai puternică decât pasiunea. Din păcate, se pare că în cazul pătimaşilor raţiunea este dominată de pasiune şi cu foarte mare efort şi după lungi terapii psihologice se poate ajunge la o înţelegere a factorului distructiv pe care îl reprezintă viciul. Vicioşii devin dependenţi de obiectul şi de plăcerea nebună pe care le-o oferă viciul, niciodată îndestulătoare.

Există şi pasiuni ce se sting de la sine. Focul lor arde o vreme ca o vâlvătaie, se potoleşte un timp, ca în final să mocnească, apoi să se transforme în cenuşă. Aşa se întâmplă cu dragostea. Deşi cred că este singura pasiune ce n-am dori-o stinsă, cu tot regretul şi încercarea de a o ţine în viaţă, se stinge de la sine. Este un lucru ciudat cum un sentiment atât de frumos şi nobil dispare, pe când un viciu rămâne viu uneori toată viaţa.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu