Mi s-a întâmplat să iubesc oameni fără să-i cunosc. Oameni pe care i-am ”întâlnit” prin intermediul altor oameni. Aşa am aflat din povestirile celor din urmă cum îşi duc viaţa, cum se străduiesc să le fie bine lor şi copiilor lor, cât muncesc pe lângă casă pentru a susţine familia, câte eforturi fac şi cum se dăruiesc celor pe care îi iubesc fără să li se pară nimic ieşit din comun. Oameni simpli, cu o concepţie firească despre viaţă şi semeni, cărora le pasă de ei şi de familiile lor. Nimic nu li se pare a fi un sacrificiu prea mare.
Aşa cum spuneam, nu i-am văzut niciodată, nu am schimbat cu ei nici o vorbă, îi am în minte doar ca reprezentari imaginare, şi cu toate astea, îi iubesc. Aflu din când în când ce fac, dacă sunt sănătoşi, dacă au motive de veselie sau tristeţe şi mă bucur sau mă întristez ”alături” de ei. Îi iubesc pentru ceea ce fac, pentru ceea ce reprezinta ei, pentru lipsa lor de egoism în a se dedica necondiţionat celorlalţi.
Sunt oameni ce luptă cu viaţa încercând să izbească fără să abandoneze bătălia cu necazurile şi sărăcia. Nu se plâng niciodată că le este greu sau dacă o fac este doar pentru a prinde curaj să continue, este doar un fel de a se îmbărbăta singuri. Sunt sigură că nu le este uşor şi ce mă fascinează cel mai tare este că nu se tem de moarte. Sunt bolnavi, cu boli destul de grave, n-au voie să facă efort şi cu toate acestea îşi văd cu mare drag de treburile lor. Moartea, spun ei, nu este nimic rău, vine ne ia şi gata, dar ştim că atât cât am fost pe aici, am lăsat ceva în urmă şi în sufletele copiilor noştri.
Nu ştiu... este un sentiment ce-mi umple sufletul de bucurie gândind la ei, imaginându-mi ce fac, cum fac, cum iubesc oameni la rândul lor, cum se ”lasă” pe ei pentru ceilalţi.
Este un mod de a vedea lumea prin ochii celuilalt. Este posibil ca imaginea descrisă să fie subiectivă, fiecare vede şi înţelege lumea prin proprii săi ochi, o lume nu întotdeauna reală. Dar când este vorba de oameni şi faptele lor de iubire, nu cred că este ceva greşit.
Aşa cum spuneam, nu i-am văzut niciodată, nu am schimbat cu ei nici o vorbă, îi am în minte doar ca reprezentari imaginare, şi cu toate astea, îi iubesc. Aflu din când în când ce fac, dacă sunt sănătoşi, dacă au motive de veselie sau tristeţe şi mă bucur sau mă întristez ”alături” de ei. Îi iubesc pentru ceea ce fac, pentru ceea ce reprezinta ei, pentru lipsa lor de egoism în a se dedica necondiţionat celorlalţi.
Sunt oameni ce luptă cu viaţa încercând să izbească fără să abandoneze bătălia cu necazurile şi sărăcia. Nu se plâng niciodată că le este greu sau dacă o fac este doar pentru a prinde curaj să continue, este doar un fel de a se îmbărbăta singuri. Sunt sigură că nu le este uşor şi ce mă fascinează cel mai tare este că nu se tem de moarte. Sunt bolnavi, cu boli destul de grave, n-au voie să facă efort şi cu toate acestea îşi văd cu mare drag de treburile lor. Moartea, spun ei, nu este nimic rău, vine ne ia şi gata, dar ştim că atât cât am fost pe aici, am lăsat ceva în urmă şi în sufletele copiilor noştri.
Nu ştiu... este un sentiment ce-mi umple sufletul de bucurie gândind la ei, imaginându-mi ce fac, cum fac, cum iubesc oameni la rândul lor, cum se ”lasă” pe ei pentru ceilalţi.
Este un mod de a vedea lumea prin ochii celuilalt. Este posibil ca imaginea descrisă să fie subiectivă, fiecare vede şi înţelege lumea prin proprii săi ochi, o lume nu întotdeauna reală. Dar când este vorba de oameni şi faptele lor de iubire, nu cred că este ceva greşit.
Probabil pentru mulţi pare ciudat să iubeşti fără să cunoşti. De fapt iubeşti ceva din afara ta atunci când acel lucru există în tine, în conştiinţa şi sufletul tău. Şi eu cred în existenţa iubirii necondiţionate.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu