Secunda decisivă...

”Niciodată nu ştii cu siguranţă cum vor evolua lucrurile, deşi crezi că ştii…”

Secunda… particulă a timpului, aparent inofensivă, dar în mod real cu o puternică influenţă asupra vieţii. Aceasta poate fi clipa decisivă a existenţei, răscrucea unde trebuie să schimbi drumul pe care îl urmai, apucând pe un drum total necunoscut. Sunt momente pe care imaginaţia ta de-a lungul timpului refuză să le proiecteze pe ecranul conştiinţei gândind că ţie nu ţi se poate întâmpla un eveniment care să-ţi schimbe viaţa. Natura umană nu este pregătită pentru schimbări radicale în sens negativ al existenţei, dar acest lucru se poate întâmpla. 

De cele mai multe ori refuzăm să acceptăm gândurile negative care se strecoară în conştiinţă. Le alungăm, adoptând atitudinea struţului. Ne ascundem în faţa ideii, gândind că ”mie nu mi se poate întâmpla”. Iar când impactul cu realitatea se întâmplă, suntem dezarmaţi total în faţa situaţiei ce nu mai poate fi schimbată. Este drept că o parte dintre evenimentele survenite nu pot fi anticipate sub nicio formă, însă este o diferenţă între a fi pregătit să întâmpini lovitura şi a o primi pe la spate, într-un mod neaşteptat. Este nevoie, doar din când în când, să fii atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău. Să priveşti cu respect şi demnitate, fără patetism exagerat, întâmplările prin care trec ceilalţi. Să te aşezi cu mintea în situaţiile surprinse şi să gândeşti cum ai reacţiona tu, dincolo de frică şi de refuzul de a recunoaşte că poţi fi în aceeaşi situaţie.   

O secundă ne poate schimba viaţa…

O veste primită pe neaşteptate, un rezultat la o analiză medicală, o fracţiune de secundă de neatenţie în trafic, un accident neprevăzut, o decizie asupra căreia nu avem nicio influenţă,  chiar şi o alegere ce pare a fi cheia fericirii poate fi declanşatoarea unor conjuncturi neimaginate, copleşitoare, devastatoare, ce pot dărâma tot eşafodajul încrederii de sine. Toate acestea pot avea urmări grave care distrug viitorul pe care îl imaginam ca fiind rezerva de timp suficientă pentru planurile nerealizate încă.

„Faceţi tot ceea ce vă doriţi, o secundă vă poate schimba total viaţa…”

Aşadar, avem tendinţa să amânăm la nesfârşit acele dorinţe sau aspiraţii pe care nu avem curajul să le dăm prezentului. De altfel, nu ştim să trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, iar când viaţa ia o întorsătură surprinzătoare regretăm că n-am făcut ceea ce ne-am dorit. Timpul ori devenirea prezentă nu mai permite o astfel de împlinire visată. Din acel moment crucial existenţa va fi cu totul alta. Viaţa va avea alt chip şi o altă devenire, remodelând cu greu ce a mai rămas din vechea amintire. 

Au înflorit macii...

Au înflorit din nou macii. Un câmp cu maci este o imagine încântătoare în care privirea nu se satură să cuprindă imensitatea de verde crud în care roşul pur îşi flutură petalele. Nimic nu este mai plăcut privirii şi sufletului decât o mare de galben ori de verde în care roşul aprins întregeşte armonia culorilor. Macii, precum nişte mimoze plăpânde şi delicate cu petalele lor mătăsoase, tremurânde  la orice adiere de vânt, răsfaţă lanul de grâu ori de rapiţă cu prezenţa lor ingenuă. Sunt delicaţi şi puri, dar ascund carnalitate şi înfocare. Au inocenţa fecioarelor ce roşesc aplecându-şi căpşorul şi fluturând din gene la orice adiere a emoţiei erotice.

Florile de câmp nu au nobleţea şi parfumul trandafirului ori a imaculatului crin, dar au puritatea şi naturaleţea, simplitatea şi frumuseţea frustă a naturii. De aceea nu le poţi aduce în casa ta. Ele fac parte din peisajul naturii în care s-au născut de la sine şi smulgându-le brutal de acolo vor muri neîntârziat. Frumuseţea lor nu bucură ochiul şi spiritul decât acolo în armonie totală cu celelalte crâmpeie ale naturii, tot aşa cum ai privi ”Câmp cu maci” a lui Monet.

Apoi macii îmbrăţişaţi de margarete de câmp sunt precum mirii alături de miresele lor. Albul şi roşul într-o armonie perfectă pe marginea de drum a călătorului. Spectacolul în care vântul şi soarele se joacă prin câmpurile cu flori de câmp în care macii s-au deşteptat revărsându-şi inflorescenţa, este unul minunat. Lujerii mlădioşi, verzi cu firişoare uşor înţepătoare precum refuzul delicat al unei domnişoare, îşi flutură voalul roşu de mătase, aplecându-se şi revenind ca într-un vals al florilor de câmp. Totul este ca o poveste în care macii au venit să sărute spicele de grâu şi acum îmbrăţişaţi îşi trăiesc povestea de dragoste. Şi dacă nu, macii pot fi precum un suflet rănit ce-şi flutură tristeţea în tăcerea foşnitoare  a lanului de grâu. Acolo în marea de spice unduitoare, macul îşi pleacă căpşorul îngreunat de tulburarea vântului, visând înfiorat la iubirea florilor de păpădie .

Frumuseţe şi simplitate, pasiune şi puritate, roşu carnal şi inocenţă, misterioasa uniune ce a zămislit o delicateţe încântătoare.

Cineva spunea cu simplitate nobilă, ”iubesc cărţile şi macii...” Interesantă alăturare a două pasiuni ce denotă dragoste de adevăr şi sensibilitate.

Premiera teatrala la Constanţa...

Premieră teatrală la Teatrul de Stat Constanţa, sâmbătă, 28.04.2012, cu piesa Titanic Orchestra, autor Hristo Boitchev, în regia lui Iulian Enache, scenografia Lăcrămioara Dumitraşcu.

Un spectacol teatral deosebit, diferit de piesele de teatru obişnuite, un spectacol revoluţionar în materie de artă teatrală. Un spectacol modern în care se îmbină extrem de armonios noul cu filosofia. Autorul a reuşit foarte bine să sugereze cele două lumi în care ne ducem existenţa: lumea vizibilă şi lumea invizibilă, lumea reală şi lumea imaginară. Pendularea psihicului uman între cele două, adesea refuzând în mod voit realitatea în favoarea oniricului, reprezintă modalitatea de a reuşi să supravieţuim unor evenimente devastatoare. Întâmplările ori conjuncturile negative, aşa precum sunt multe dintre evenimentele vieţii, negestionate într-un mod raţional duc la labilităţi precum refugiul în alcool, în credinţă habotnică, în muncă exagerată, depresii sau, în fuga de realitate prin orice alte mijloace la îndemână.

Motivul şi simbolistica gării şi a trenului sunt deosebit de interesante şi sugestive în piesa lui Boytchev, motiv de altfel prezent în multe dintre operele autorilor de origine slavă. Gara şi trenul au un loc important alături de călătorie, evadare, plecarea spre un alt orizont, schimbarea registrului vieţii, iar gara este locul de aşteptare, locul plin de speranţă de unde va începe o nouă călătorie spre lumea mult visată.

Debusolaţi în faţa neprevăzutului, după lungi şi nesfârşite suferinţe, ne agăţăm de iluzii sperând în permanenţă că va sosi acel tren salvator care va opri negreşit în gara noastră. Trenul imaginar construit ca fiind momentul în care viaţa ni se va schimba în bine şi vom scăpa de suferinţă, este în fond speranţa ce nu moare niciodată. Iar această aşteptare într-o permanentă stare de speranţă, are loc unde în altă parte decât în gară. Locul unde opreşte trenul vieţii este într-un loc de popas şi reflecţie, de introspecţie, de căutări a unei căi de ieşire din întuneric. Realitatea cu cele două motive omniprezente, viaţa şi moartea, se desfăşoară în cele două culori, alb şi negru. Transcenderea de la negru la alb în cazul de faţă, se face printr-un punct intermediar, gara, locul  sosirii unui tren ce va opri, în care te vei urca şi ca prin farmec toate suferinţele tale vor dispărea.

Piesa ne arată cealaltă faţă a noastră, ne luminează calea spre posibilitatea de a evada din realitate prin spiritualitate. Soluţia pe care o adoptăm pierzându-ne în imediatul refugiu al alcoolului, ascultând de instincte primare,  fără să fim conştienţi de spirit, de nevoile şi puterea lui de a depăşi labilităţi umane, este doar o cale ce duce la degradare umana.

Piesa descrie cu succes o lume vizibilă şi una invizibilă. Lumea vizibilă este realitatea în care ne mişcăm brownian, iar lumea invizibilă este lumea imaginară pe care ne-o construim  ca fiind acea lume ideală, pe care ne-o dorim şi care credem că ne poate împlini rezolvând toate problemele care ne determină să evadăm din realitate. Paradoxal, suferinţa nu se sfârşeşte atunci când ne refugiem în vis, ci atunci când revenim la realitate şi ne confruntăm cu ea. Realitatea trebuie învinsă pentru a fi înţeleasă şi a nu mai constitui un motiv de durere. Cu cât ne afundăm la mult în oniric cu atât suferinţa va fi mai puţin intensă, dar mult mai marcantă.

 Actorii constănţeni, merită toate aplauzele şi gândurile de bine. Sunt oameni tineri de un profesionalism de înaltă clasă, deosebit de talentaţi şi dăruiţi artei teatrale.  Premiera a fost un succes socotind măsura aplauzelor la scenă deschisă. Publicul spectator a fost încântat de noua linie modern-filosofică a acestui spectacol de teatru de care are nevoie un anumit segment de public. Avem nevoie pe lângă spectacole relaxante de divertisment uşor şi spumos, şi de spectacole ce pătrund adânc în conştiinţa noastră, eliberând spiritul din capcane ale materialităţii.

Ne înclinăm cu respect şi preţuire în faţa întregii echipe a Teatrului de Stat Constanţa. 

Omul creat şi creator...

Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii. Emil Cioran

Creaţia stă la baza existenţei noastre. Suntem rodul creaţiei şi suntem dăruiţi cu puterea creaţiei, însă această forţă nu se trezeşte la viaţă decât atunci când dezechilibrul sufletesc marchează existenţa. Creaţia este nevoia de a scăpa de angoasele, frustrările ori nemulţumirile acumulate în depresii, este nevoia de îndepărtare a monştrilor ce se cuibăresc în viaţa noastră.

Muzica, pictura, dansul, exprimarea prin scris, sunt expresii ale detaşării de temeri, de frici, de furie, nemulţumire, neîmplinire. Creaţia oferă acel tărâm al supravieţuirii în oniric dincolo de disperare, de singurătate, de abandon al luptei existenţiale.

Fiecare dintre noi devine la un moment dat un artist atunci când simte că evadarea din sine deschide o cale către echilibrarea interiorităţii prin frumos. Fiecare dintre noi, chiar dacă nu se ridică precum talent la valoarea creatorilor de geniu în muzică sau pictură, îşi află refugiul în artă, ascultând muzică sau contemplând pictură, ori refugiindu-se în natură pentru a se re-crea pe sine în comuniune cu natura. Uneori este suficient să fii artistul propriilor gânduri pe care să le rânduieşti precum într-o expoziţie ori într-o sală de concerte şi în care să te refugiezi în momentele în care simţi nevoia să fii singur cu propria creaţie. Alteori, lucrurile simple se pot constitui în creaţii de valoare. O mâncare ”creată” şi nu gătită banal, sau decorarea spaţiului intim cu gust şi armonie, poate aduce acel strop de satisfacţie ce conferă luminozitate vieţii.

Crearea frumosului spiritual nu presupune crearea lucrurilor grandioase, uimitoare pentru ceilalţi, ci acea stare interioară în care să păşeşti ori de câte ori te simţi strivit de realitate. O carte, un dialog plăcut în care îţi poţi etala gândurile, un tablou al naturii creionat în minte, un gând de iubire îndreptat către un suflet rătăcit, o încercare de a aşterne gânduri pe hârtie ori a descrie într-un mod creativ lumea, sunt doar câteva dintre creaţiile în care te poţi regăsi.

Michelangelo, genialul sculptor al renaşterii, spunea că Dumnezeu l-a schilodit, lăsându-l pustiu pe dinăuntru, cu un scop.  I-a dăruit în schimb puterea creaţiei. Aşa probabil se întâmplă cu fiecare dintre noi. Pe de o parte ceva ne este luat, iar pe de altă parte se trezeşte în noi nevoia şi talentul de a re-crea peisajul interior în locul deşertului pustiu.

Chiar şi dragostea este tot o creaţie. Îndrăgostitul compune o întreagă operă de artă în persoana iubită. O creează conform propriei viziuni, întotdeauna adăugând un plus de  spiritualitate care îi conferă ideea de perfecţiune, idee născută în mintea creatorului. Investeşte tot ce are mai de valoare - sentimente, bunătate, graţie, frumuseţe, inteligenţă, îi reconstruieşte chiar şi sufletul, doar pentru a semăna cu idealul creatorului. Dragostea este singura creaţie al cărui creator creează şi este în acelaşi timp, creat. Pe de o parte îndrăgostitul creează opera în sine şi pe de altă parte creatorul devine cel creat. El se transformă, se compune uneori din nimic pentru a corespunde creaţiei lui.

Orice creaţie, indiferent de valoarea ei, pentru creator este o operă de artă, sau poate fi înţeleasă ca o  simplă manifestare a binelui. În contextul în care creatorul devine conştient de propria putere  de creaţie, realitatea existenţială se îmblânzeşte, devine mult mai prietenoasă şi mai primitoare. ”A supravieţui„ îşi pierde sensul năruitor, devenind echivalentul înălţător a lui ”a fiinţa”, devenire care deschide o altă perspectivă a vieţii.

În căutarea timpului pierdut...

Parafrazându-l pe Marcel Proust cu genialul său roman „În căutarea timpului pierdut” voi spune că în conştiinţa fiecăruia dintre noi există un regret al timpului risipit în zadar. Pentru fiecare dintre noi timpul scurs până într-un moment al deşteptării conştiinţei, a trecut cu uşurinţă pe lângă noi şi nu prin noi. Marele „defect” al timpului este ireversibilitatea, neajuns pe care îl înţelegem de abia într-un târziu al vieţii, moment în care privirea minţii se întoarce spre o altă perspectivă decât cea materială. 

Cei mai mulţi nu realizează că ceea ce au trăit a fost doar planul care li s-a deschis în imediata apropiere a privirii şi a simţirii instinctuale, o perspectivă care îi împlinea în acel moment şi care promitea să se identifice cu scopul vieţii lor. Însă după ce totul se consumă şi timpul îşi vede impasibil de tăcăitul lui nostenit, dând răgaz vieţii să împlinească ce şi-a propus, apar indoielile. Rezultatul nu ne mai satisface, scopul o dată atins după ani trecuţi în istorie, devenim conştienţi de prezent renegând trecutul. Ceea ce am realizat nu ne mai implineşte, vârsta timpului prezent nu se mai potriveşte dorinţelor şi nevoii de împlinire actuale. Însă ce este trecut rămâne trecut. 

Zadarnic căutăm motivaţii ori determinări ale celor netrăite sau trăite insuficient, reluarea aceleaşi vieţi însă cu un alt scenariu aşa cum ne-am fi dorit la momentul bilanţului prezent, este imposibil de atins. Desfăşurarea celor trăite este precum o piesă de teatru cu un scenariu bine stabilit, cu ale sale acte pe care nu le putem interpreta decât aşa cum a stabilit regizorul, ori în cazul vieţii noastre regizorul suntem noi. Piesa ar fi trebuit gândită încă înainte de a fi pusă în scenă desfăşurându-se altfel decât am fi ajuns la finalul încununat de aplauze. Lacrimile, frământările, deznădejdea adâncă şi tulburătoare nu au nicio relevanţă în faţa trecutului ratat şi netrăit aşa cum ne-am fi dorit. 

Sunt multe regrete ale vremurilor trecute, însă cele mai acut resimţite sunt cele câteva deveniri dictate de scopul existenţei noastre, fără de care nu ne simţim întregi şi împliniţi. Fiecare dintre cei care n-au înţeles scopul existenţei umane pe pământ, desconsiderând o anumită determinare, într-un moment tardiv de reflecţie, va resimţi lipsa unei familii. Femeia va resimţi profund necunoaşterea sentimentului matern, iar bărbatul, şansa de a deveni părinte. Aceste meniri vor fi cu atât mai mult resimţite cu cât împlinirea lor nu se va concretiza  pe fondul cunoaşterii dragostei unice, în care să-ţi reverşi nevoia de a iubi şi a fi iubit. Dacă neîmplinirea în plan profesional sau material la un moment dat nu mai are o atât de mare importanţă, lipsa unei familii întemeiate într-un moment al tinereţii sau lipsa maternităţii survin cu un regret amarnic la vârsta maturităţii. Dacă întâlnirea unei mari iubiri şi întemeierea unei familii pot surveni la orice vârstă, fructul împlinitor al acestei uniuni nu mai poate fi cules la o vârstă înaintată. 

Însă pentru cei mai mulţi care realizază singurătatea la o vârstă târzie, dar care nu înţeleg că singurătatea a fost  propria lor alegere şi nu stare determinată, timpul rămas pentru o viaţă de familie, pare insuficient şi descuranjant pentru a mai trăi toate etapele unei vieţi în doi. Astfel cel fără o familie, aflat la o vârstă trecută, timp în care a privit superficial şi poate cu desconsiderare căsătoria, va jindui permanent la cei ce au o relaţie stabilă în timp. Privesc pe de o parte cu admiraţie, iar pe de alta cu invidie nemărturisită acea situaţie pe care şi-o doresc mult prea târziu pentru ca relaţia lor să semene cu ceea ce descoperă în jur. Însă nu este vina nimănui că atunci când cei invidiaţi luptau pentru a rămâne împreună, cel ce priveşte cu jind la relaţia lor, îşi cheltuia viaţa cu multă uşurinţă şi inconştienţă. Acum el se aşează himeric cu mintea în locul unuia dintre parteneri, speranţa defunctă sfîşiindu-i devastatoar sufletul la gândul că o astfel de situaţie pare imposibilă. În superficialitatea şi dorinţa lui nebună de a avea un partener nu gândeşte că acea jumătate al unui alt întreg nu se potriveste decât acelui întreg şi că ceea ce văd din afara vitrinei nu este decât o iluzie. Ceea ce văd în spatele vitrinei, prăjitura mult poftită, este produsul unui lung proces al timpului, timp care a şlefuit prin frământări devastatoare, prin renunţări, prin umilinţe poate, prin „lupte” de culise, prin modelări brutale sau delicate ale personalităţilor celor doi, şi nicidecum un ideal mult visat care poate fi gustat în forma finită. 

Cel incapabil de a se fi transpus într-o relaţie, nu a fost în stare să lupte sau să-şi asume o astfel de relaţie, iar acum îşi doreşte una pe care o poate lua gata construită ca şi cum ai întinde măna şi ai rupe o floare din grădină. Dincolo de frumuseţea florii, dincolo de frumuseţea spirituală şi ceea ce se vede în imaginea din vitrină, sunt răni dureroase ale timpului, sunt cicatrici, sunt ani nesfârşiţi de indoială şi renunţare, de suflet sfâşiat de neîmplinire. Zidirea de acum are la temelie, lacrimi, muncă, efort fizic intens, asumarea unor responsabilităţi dincolo de puteri, dialoguri contradictorii interminabile, agonie şi extaz, căderi în abisuri şi clipe înălţătoare, renunţarea la plăceri materiale, descoperind şi inventând în celălalt spiritualitate şi calităţi care au păstrat echilibrul relaţiei. Ori cine vine din vis şi crede că ceea ce vede este şi a fost din totdeauna, se înşeală amarnic. Spiritualitatea se construieşte cu multă trudă şi înţelepciune. Un cuplu care a trecut îndelung prin focul facerii, ambii parteneri murind şi înviind de nenumărate ori din propria cenuşă trecuţi prin probleme existenţiale, nepotriviri de caracter, incompatibilităţi, distruşi uneori, fiecare zăcând pe propriul pat al suferinţei interioare, şi care acum sunt altceva decât au fost, nu pot fi aşa decât sacrificându-se împreună. Însă cel ce priveşte din afară trebuie să ştie să privească dincolo de aparenţe. Nu întotdeauna ceea ce se vede este adevărat. În spatele unei uniuni ideale se pot ascunde mulţi monştri care nu-şi arată agresivitatea decât dincolo de spaţiul public, în intimitatea mult râvnită de cel ce îşi doreşte cu jind o astfel de intimitate. Atunci când îţi doreşti omul nu poţi lua numai partea din el care te împlineşte, trebuie să-ţi asumi şi defectele lui, bolile lui, bătrâneţea lui sau caracterul imposibil. 

Cine îşi doreşte modelul lor, trebuie să lupte, trebuie să renunţe la plăcerile proprii şi de foarte multe ori să-şi ardă sinele, să accepte cu râvnă soarta muncind, istovind, creând din nou timpul ce i-a fost dat, luând-o cu obstinaţie de fiecare dată de la capăt. Numai urmărind un scop bine stabilit încă de la începutul deschiderii vieţii, poţi accede la acea viaţă. Altfel timpul nu iartă pe nimeni. A-l lăsa să zboare gândind că este vreme pentru toate, este o mare greşeală. Nimic din ceea ce n-am trăit nu se întoarce, sau nu va mai avea acceaşi savoare a timpului potrivit trăirii. 

Viaţa se trăieşte cu multe sacrificii. Cine nu se sacrifica pe sine la începuturile timpului ce i-a fost dăruit, în timpul maturităţii nu va avea liniştea şi tihna văzută la alţii. Un „ideal” luat de-a gata, fără a fi martorul şi rastignitul întregii deveniri, nu va avea nicicând dulceaţa percepută ca fiind rezultatul sacrificiului şi al Golgotei exstenţiale.