Frumuseţea între ideal şi hidos...

Alături de bine şi rău, frumuseţea este un concept relativ, având pentru fiecare individ altă semnificaţie, dată de cântarul propriu cu care măsoară dimensiunea şi formele de exprimare ale frumuseţii.

Aşa cum nu există bine sau rău absolut, doar manifestări ale conştiinţei cu ale ei imperfecţiuni, tot aşa în planul omenesc nu există frumuseţe perfectă. Frumuseţea lumească, în etapă recentă a evoluţiei spre un modernism deşănţat, este total diferită de frumuseţea pură, fiecare individ având propria percepţie a unei lumi ce tinde spre inversul frumuseţii. În ultima vreme, cu mare regret trebuie să spun, în această goană nebună după himere şi ca rezultat al aberaţiilor comportamentale, urâţenia cucereşte pe zi ce trece frumuseţea de altă dată. Grav este că procesul acesta precum o furtună, prinde în tromba ei toate valorile esteticul simplu şi pur, schimonosindu-l hidos în „frumuseţi” răpitoare complicate şi lipsite de orice strălucire profundă şi reală. Cu mare regret spun că falsa percepţie este doar rezultatul pierderii valorilor spirituale, acolo unde trupul este mai important decât sufletul şi poate, ca urmare a unei mentalităţi specifice turmei. Nu te poţi opune unei aşa-zise frumuseţi comune vulgului, pentru că rişti să rămâi înafara lui şi pare lipsit de siguranţă personală să gândeşti altfel decât gloata.

Frumuseţea, în concepţia fiecăruia, ar trebui să fie sau chiar este, o reflectare a interiorului propriu spre exterior, sau altfel spus, frumuseţea interioară ar trebui recunoscută în lumea înconjurătoare. Astfel înţelegerea frumuseţii de către om are diferite dimensiuni, de la estetic la hidos, regăsind în lumea înconjurătoare expresii ale interiorul său, relevate în forme ale frumuseţii în adevăratul sens sau diferite grade ale urâteniei ridicate la rang de valoare estetică.

Aş îndrăzni să spun că frumuseţea autentică, acea frumuseţe ce are legătură cu Cerul există ,dar nu poate fi percepută decât cu sufletul şi inima curate, şi nu va fi niciodată regăsită într-o imaginea exterioară a frumuseţii, aceasta putând fi de cele mai multe ori înşelătoare sau amăgitoare, expunând ochiului o realitate proprie privitorului ce nu este capabil să treacă prin filtrul sufletului ceea ce i se înfăţişează privirii.

Mă întorc şi spun că relativitatea frumuseţii este uimitoare uneori când întîlneşti un farmec răpitor, o frumuseţe a chipului uimitoare, ca să constaţi foarte rapid că sub trăsăturile ce tind spre perfecţiune, se ascunde un suflet pustiu. Apoi de câte ori n-am întâlnit un chip chinuit de soartă, cu trăsături schimonosite, respingător la vederea urâteniei, iar sufletul era precum o primăvară înflorită, ce radia de sfioşenie şi puritate interioară. Din păcate, limbajul frumuseţii este perceput şi înţeles doar de cei ce ştiu să „vadă” cu ochii sufletului şi ai raţiunii inimii.

În rest frumuseţea fizică este relativă şi trecătoare. Odată cu trecerea nemiloasă a timpului, trupul şi chipul se degradează ireversibil, în schimb frumuseţea interioară poate rămâne neschimbată sau poate fi adusă la un nivel spiritual superior.

Singura frumuseţe apropiată de perfecţiune este cea a naturii cu miracolele ei, dar unde a intervenit lumescul, stricând opera Creatorului în ideea ”mai binelui”, a reuşit să pângărească puritatea frumuseţii primordiale. De fapt acolo unde intervine mâna omului fără discernământ divin, frumuseţea are toate şansele să devină opusul ei, urâţenia. Acolo unde omul vrea să ia locul lui D-zeu, încercând să completeze sau să schimbe ceea ce consideră a fi o greşeală divină, absolut întotdeauna rezultatul va fi o monstruozitate.

Relevante sunt încercările de atingere a perfecţiunii chipului şi trupului, recurgând la metode lipsite de orice discernământ, silicoane, implanturi cu substanţe miraculoase ce împiedică degradarea cărnii, sau orice alte metode ce sfidează Creaţia şi perfecţiunea ei etc. Trăsăturile feţei şi liniile corpului, dacă ştii să priveşti dincolo de imaginea ce ţi se înfăţişează, au o naturaleţe a lor, o frumuseţe unică, un anumit şarm. A dori să schimbi ceea ce Creatorul a decis că ţi se potriveşte, este de-a dreptul lipsă de respect şi nesocotinţă a Lui. Şi aşa cum este dovedit, şi de data aceasta, ”mai binele” poate fi duşmanul binelui, făcând dintr-un bine acceptabil o hidoşenie dezgustătoare.

Întâia epistolã cãtre corinteni a Sfântului Apostol Pavel (capitolul XIII)

Iubirea vine prin Duhul Sfant de la Dumnezeu Iubire:
Iar nadejdea nu rusineaza pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua. (Romani 5:5)

Dumnezeu este "iubitorul sufletelor":
Dar Tu ierti tuturor, ca toate ale Tale sunt, Stapane, iubitorule de suflete. (Solomon 11:26)

Dumnezeu este iubire
Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu.
Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire.
Intru aceasta s-a aratat dragostea lui Dumnezeu catre noi, ca pe Fiul Sau cel Unul Nascut L-a trimis Dumnezeu in lume, ca prin El viata sa avem.
In aceasta este dragostea, nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.
Iubitilor, daca Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, si noi datori suntem sa ne iubim unul pe altul.
Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu ramane intru noi si dragostea Lui in noi este desavarsita.
Din aceasta cunoastem ca ramanem in El si El intru noi, fiindca ne-a dat din Duhul Sau.
Si noi am vazut si marturisim ca Tatal a trimis pe Fiul, Mantuitor al lumii.
Cine marturiseste ca Iisus este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu ramane intru el si el in Dumnezeu.
Si noi am cunoscut si am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are catre noi. Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el.
Intru aceasta a fost desavarsita iubirea Lui fata de noi, ca sa avem indraznire in ziua judecatii, fiindca precum este Acela, asa suntem si noi, in lumea aceasta.
In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire.
Noi iubim pe Dumnezeu, fiindca El ne-a iubit cel dintai.
Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca.
Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau. (1 Ioan 4:7-21)

Biserica sufletului...

Biserica din lemn de pe malul lacului, biserica sufletului aşa cum am numit-o, este ”zidită” acolo între copaci şi verdeaţă, peisaj ce aminteşte idilic de Rai. Înconjurată de o lumină cerească, parcă pogorâtă din înaltul adânc al cerului, te îmbie să-i păşeşti pragul, primindu-te în verile încinse de soarele dogoritor, în răcoarea adunată din nopţile în care lacul se dăruieşte vântului.

În zorii zilei când soarele mijeşte primele raze ale dimineţii, lumina sidefie mângîie biserica, învăluind-o într-o aură divină dătătoare de har şi binecuvântare. Atunci la ceas de blândă dimineaţă, din înaltul turlei ce pare înfiptă în adâncul cerului, într-o fâlfâire domoală de aripi, coboară îngeri albi întrupaţi în porumbei , parcă în aşteptarea hranei divine sau a câtorva grăunţe aruncate în semn de belşug la ieşirea mirilor din biserică. Dar până la amiază, la ceas de înălţătoare smerenie al Sfintelor Taine, când se va odihni pe turla bisericii, soarele urcă pe cer trepte de lumină, arătându-şi măreţia de stăpân al planetei.

Se opreşte apoi privind prin ferestruicile mici decupate în lemnul bisericii, făcându-şi loc printre frunzele copacilor în care se joacă vântul, iar când adierea se potoleşte, razele ce pătrund tainic înăuntru par nişte braţe de lumină, ce-l caută pe D-zeu.
Apoi, se închină în oglinda lacului şi coboară încet spre asfinţit luându-şi rămas bun de la ziua ce tocmai trece, aprinzând în urma lui câte o stea. Înainte de a se ascunde în ramurile copacilor de pe malul apei, flutură ultimile esarfe de lumină printre norii pastelaţi adunaţi într-un evantai de culori.

Se opreşte o clipă şi înainte de a închide ochii, aruncă o ultimă privire scânteietoare în altarul bisericii prin uşa larg deschisă spre apus. Întotdeauna la asfinţit soarele intră în biserică, sărută icoanele şi cu adâncă închinăciune îşi face rugăciunea de noapte bună. Îşi trimite razele pănă în altar unde parca şi Isus răstignit pe cruce ridică fruntea însângerată pentru a primi binecuvântarea lui. Acolo, în imensitatea liniştii şi îmbrăţişarea luminii cu întunericul răcoros al bisericii, icoanele prind viaţă, chipurile sfinţilor zâmbesc cald în scânteierea ultimilelor raze de soare, iar pacea interioară te face să zăboveşti îndelung în mâinile Lui. Te pătrunde simţirea binelui fără primejdie, când nimic nu te poate atinge, nu te poate răni, eşti în mâinile LUI şi El te poartă ocrotitor pe braţe.

O ultimă geană de lumină, şi amurgul se lasă copleşit de înserarea ce întinde melancolic voalul cenuşiu peste universul parfumat cu unduiri neliniştite, agitate de vântul cald dinspre lac.
Treptat, întunericul catifelat al nopţii înstelate, se aşterne ca o imensă pată nedefinită, aducătoare de linişte şi pace. Totul în jur este cuprins de o tainică visare, nu se mai văd decât flăcările lumânărilor topindu-se pe rând, ce ard întru veşnicie, dând cale sufletelor în căutarea luminii.

Spectacolul naturii şi al Cerului este fascinant când ştii să-ţi laşi sufletul cuprins de braţele Sale acolo în lăcaşul mângâiat de ultimile raze de soare. Numai tu şi D-zeu într-o singurătate absolută. Doar tu ,cel bine şters pe tălpile sufletului păşind în biserică, cel ce te lepezi de rău şi gânduri murdare, îţi poţi lipi fruntea de inima LUI ascultându-i veşnicia.
Iar când depărtarea poate fi aproape şi imesitatea Cerului devine propriul unives, poţi fi asemeni unei biserici, în care D-zeu poate fi primit cu pioşenie şi credinţă sau alungat spre pustiuri şi deşertăciune. Inima este altarul, iar naosul şi pronaosul iau forma sufletului. Icoanele sunt simţirea, iar trupul este crucea... şi fiecare duce crucea spre bine sau spre rău aşa cum îl primeşte sau îl alungă pe D-zeu din suflet.

La asfinţitul existenţei noastre efemere, soarele intră pentru ultima dată în altarul inimii nostre, apoi îşi ia rămas bun sărutând icoanele, luând cu el sufletul spre veşnicie.

În căutarea binelui pierdut…

Omul responsabil şi conştient este permanent înrobit de ceea ce a primit drept pedeapsă divină, atunci când a fost alungat din dulcele Rai spre a cunoaşte ce înseamnă griji, încrâncenări, probleme şi îndoieli. Permanenta căutare a binelui pierdut este un perpetuum mobile, omul oscilând între a fi fericit în naivitatea lui şi curiozitatea cunoaşterii ce stârneşte motive de îngrijorare şi frământare, în căutarea fără sfârşit a răspunsurilor ce i-ar putea reda binele mult dorit.

Pe de altă parte, alegerea a fost a omului. Inconştient de ceea ce avea de pierdut, a ales ca arcuirile vieţii să-i tensioneze existenţa, a ales în neştiinţa sa răul, ceea ce presupune sacrificiu, dându-şi tribut sufletul în faţa sorţii în speranţa că va căpăta înapoi starea de bine interior.

Iar dacă a ales răul, omul nu poate sta pe loc, a gustat din necesitatea de a progresa. A realizat că binele poate veni o dată cu trecerea spre o nouă etapă. Şi de unde să se nască impulsul, dacă nu din frământări şi dorinţe de a rezolva probleme la care iniţial nu există răspunsuri. O situaţie disecată şi analizată pe toate părţile, ce pare că nu are rezolvare, după acumulari de variante şi soluţii, va duce în final la o concretizare, astfel încât deschiderea spre o nouă etapă să devină următorul obiectiv de atins.

Rezultatul este depus undeva într-un palmares de victorii şi revine pe câmpul de bătaie pentru câştigarea altei lupte, viaţa fiind un continuu război pentru existenţă, cu el însuşi, cu cei din jur sau cu sistemul social. Trage linie, face bilanţul, cu părţile lui pozitive şi negative, apoi dă foaia şi începe un nou capitol al existenţei. Odată cu marcarea rezultatului se aşterne şi senzaţia de uşurare ce face ca starea să amintească de cea la care a renunţat.

Sunt atât de multe motive de frământare, de-a lungul vieţii, încât te întrebi cum poate omul rezista atâtor tiruri de probleme. Este inevitabil ca frământările să nu afecteze într-o oarecare măsură fiinţa, dar tocmai asta stârneşte dorinţa de a găsi soluţia problemelor pentru ca sufletul să se liniştească şi să acceadă spre o stare de bine interior.

Precum ”cei săraci cu duhul”, singurii ce au rămas prinşi în dimensiunea ”binelui”, omul, se refugiază adesea în inconştienţă, se lasă furat de iluzoriu, plutind pe nori pentru a detensiona încordarea. Prin visare, intelectul este scos temporar de sub tensiunea febrilă a căutării de răspunsuri, printr-un „black-out” total al raţiunii şi plutirea într-o „realitate” de poveste ce aminteşte de spaţiul pe care l-a părăsit. Astfel fuge de nebunie sau de o moarte timpurie ce ar surveni prin trăirea intensă a evenimentelor, până la ardere totală. De fapt visul este acea stare instinctuală de autoapărare, acea stare de inconştientă trecătoare şi iluzorie, prin care omul ia o gură de falsă „eliberare”.

Fie că este vorba de o eliberare sufletească sau una fizică, de una contractuală ori una partenerială, de aflarea adevărului sau rezolvarea frământărilor personale, efectul este acelaşi. Eliberarea vine ca o renaşterea din propria cenuşă, ca o uşurare prin care sufletul se scutură de apăsarea greutăţilor, starea de bine luând locul tensiunii şi încordării, iar omul fiind gata să trecă mai departe spre o nouă etapă ce pare a fi limpede.

Ciclul acesta continuu, întrebări-răspunsuri, încordare-eliberare, fericire-nefericire, are o latură importantă a problemei ce ar putea contribui la echilibru şi la acea linişte şi pace interioară mult dorită. Dezlegarea enigmei universului personal. Este rezolvarea ce s-ar putea materializa în împăcarea cu sine, risipind astfel o parte din contradicţiile proprii, putând face pasul mai departe spre o nouă etapă de evoluţie spirituală. Dacă afli cine eşti şi ce doreşti cu adevărat, din noianul de probleme fără răspuns ce marchează viaţa, vor rămâne doar câteva majore, restul vor fi abordate detaşat cu credinţa că nu totul depinde de voinţa individului. Chiar şi problemele ce par de o importanţă covârşitoare, vor fi acceptate cu înţelegerea şi liniştea celui ce primeşte ceea ce i se cuvine.

O singură concluzie importantă relevă cele enunţate... Din fiecare cutremur interior omul învaţă ceva. Chinurile şi zbaterile îndelungate ale sufletului, probabil nu întâmplătoare, permit individului ascensiunea pe o treaptă spiritulă superioară. Iar starea de mulţimire şi bine interior este darul pe care îl primesc doar înţelepţii.

Tristeţea din ochii femeilor...

Mă obsedează tristeţea adunată în ochii femeilor. Trăsăturile, dar mai ales ochii redau cu fidelitate zbuciumul interior. Cuvintele sunt seci, lacrimile inutile, lamentările deşarte, în schimb o privire tristă spune totul.
Ai senzaţia că în lumina aceea tulbure s-au adunat toate necazurile nerostite ale lumii... şi sunt ţinute acolo captive ca într-o închisoare din care nu pot fi eliberate.

Fără să vrei, uneori, te izbeşte câte un chip a cărui privire îţi rămâne ca o arsură pe retină, dar mai ales în suflet şi te năvăleşte sentimentul de milă, de neputinţă, ai vrea să-i iei de pe suflet povara, dar cum? Te gândeşti ce o poate face pe femeia aceea să sufere atât, ce se poate ascunde în sufletul ei, în trăsăturile aproape imobile, tot timpul aceleaşi, fără nici cea mai mică urmă de zâmbet sau lumină. Te întrebi, o fi singurătatea, bărbatul nu-i partenerul pe care l-a dorit, o dezamăgesc copiii, lipsa banilor, viaţa grea, problemele sociale, sau toate la un loc? Oricum te copleşeşte tristeţea ei, te face să o compătimeşti, să-i fii alături, gândindu-te ca poţi fi oricând în locul ei şi ar fi cumplit.

Pentru orice femeie nemulţumirile şi neîmplinirile adunate şi neacceptate se transformă în final într-o tristeţe devastatoare. La început lacrimile îneacă insatisfacţiile, dar după ce izvorul a secat, privirea devine pierdută, ochii îşi pierd lumina, în lipsa oricărei urme de zâmbet, obrajii cad şi o dată cu ei gura devine tristă, umerii şi spatele se înconvoaie sub greutatea gândurilor, iar aerul personal dezvăluie răni nevindecate.

Privirea aceea înceţoşată de durere, va fi veşnic în pământ sau în gol. Ai impresia că scormoneşte cu gândul o rezolvare a problemelor care va veni de undeva din adânc sau din neant. Rar ridică ochii de jos doar pentru a da bineţe sau a răspunde la salut, dar privirea îi este searbădă şi lipsită de strălucire. Atunci pentru o fracţiune de secundă poţi să surprinzi povara pe care o duce.

Deznădăjduite, unele încearcă să-şi pună masca cu zâmbet, altele cea cu fericire. Fiecare îşi joacă rolul pe propria scena a vieţii, într-o piesă tragi-comică, unde actorul şi spectatorul sunt unul şi acelaşi. Nimic nu e mai trist decât un zâmbet trist sau o fericire mimată. Este acea senzaţie pe care o ai când un zgomot devine supărător printr-un scrâşnet sau când percepi un fals grosolan. Tot aşa şi sentimentele mascate au inflexiuni supărătoare, zgârie privirea, iar imaginea este dezolantă, trezind mai degrabă compasiune decât apreciere.

Ce lipseşte? – lumina. Orice sentiment pozitiv autentic este însoţit de lumină... lumina aceea divină pe care numai starea de bine interior o poate da... este lumina unică care se reflectă din interior spre exterior.

Oricât ar lupta femeia cu starea copleşitoare de tristeţe, oricât s-ar strădui să o ascundă sub cochetărie sau sub machiaj, să nu se vadă că viaţa a îngenunchiat-o, ochii o trădează. Şuvoiul de tristeţe se revarsă asupra celor din jur, parcă într-un strigăt disperat de ajutor. Există şi femei care nu fac nimic, se lasă doborâte, întorc şi celălalt obraz sorţii, socotind că nu ajută la nimic o luptă dusă în van. Au credinţa că prin resemnare şi chin interior se purifică, sunt mai aproape de D-zeu, şi poate că aşa e. Pentru acestea furtunile interioare sunt mai uşor de înfruntat, sunt cele care se dăruiesc cumva sorţii cu seninătate, dar cu amar în suflet.

Îşi duc crucea resemnate în faţa sorţii, fără să pretindă nimic. Se supun dogmatic bărbatului şi destinului.
Mă întorc şi spun, ce le face pe femei să adune atâta tristeţe? Sunt atât de multe motive, încât stai şi te întrebi, mai ales daca eşti bărbat, ce le-ar putea face fericite. Pe cât de simplă este întrebarea, pe atât de simplu este răspunsul... IUBIREA...

Toate motivele, oricât de variate şi profunde ar fi, se anulează în prezenţa iubirii.