Privesc cerul din-apoia ferestrei libere de acoperământ al intimităţii... Nu văd decât un cer imens, cenuşiu, fără limite astronomice, dar încadrat de ochiurile ferestrei generoase... E trist şi tern ,de culoarea griului apăsător al iernii ce încă nu se dă dusă... şi plouă mărunt cu stopi plumburii... Totul este ud, înmuiat în acuarela transprenţei cenuşii... Acesta este chipul iernii la mal de mare. Este mai degrabă o toamnă sticloasă, cu ger năpraznic înteţit de vântul ce urlă şi se izbeşte sălbatic de ferestre. Peste toată atmosfera îndoliată se aude mugetul de dihanie rănită al mării. Se izbeşte haotic şi încrâncenat de mal, răscolind străfundurile ei şi aşa tulburi. În timpul iernii nu se linişteşte niciodată. Pare că n-o mai încape abisul şi vrea să iasă din adâncu-i. Se izbeşte nebună de ţărmuri şi revine spre întunecatele-i străfunduri într-un zbucium permanent.
Ţinutul scăldat de mare aproape niciodată n-are parte de o iarnă adevărată, cu nămeţi uriaşi, cu peisajul acela feeric în lumina lunii sau cu omătul ce sclipeşte argintiu în razele soarelui atunci când se îndură să-şi arate faţa. Nu... totul este ”murdar” gri-cenuşiu, orice încercare de poposire a iernii pe la noi se transformă în zloată sau polei. Nimic nu înveseleşte peisajul. Imaginea aceea a frumuseţii diafane a unei mirese îmbrăcată în voaluri albe de ger şi omăt, o avem doar în minte. La noi este doar iarnă stearpă.
Şi de fiecare dată nici nu pleacă la timpu-i. Mai zăboveşte. Şi tot marea o ţine în loc. Când ultima filă din calendarul iernii dă înspre primăvară, ea nu se dă dusă. Pomii stau zgribuliţi cu mugurii încă înveliţi în găoace, păsările se adună stoluri prin copacii desfrunziţi şi ciripesc a primăvară, dar nimic... marea încă se zbate a disperare rece şi alungă speranţa de primăvară.
Oare cât va mai sta lumina asta cenuşiu-lăptoasă peste tot peisajul înlăcrimat?
Cuprind cu privirea prin fereastă cerul precum un tablou triptic animat de păsările ce taie în zbor culoarea cenuşie. Văd o pasăre... nu... două... ce trec precum două săgeţi... alta planează în cercuri largi, apoi dispare. Zboară mai sus tot mai sus... pesemne cauta soarele, dar nimic... soarele este furat de primăvară şi nu va veni decât cu ea odată... până atunci trebuie să ne mulţumim cu frig şi vânt sălbatic sau cu ceaţă deasă ce îngheaţă de îndată transformând adesea tot peisajul într-un tărâm de cleştar. Doar arar, ca o sfioasă apariţie, se iveşte dintre nori o lumină limpede, aşa ca o depeşă din partea soarelui.
Pe străzi, nimeni nu se opreşte la taifas ca altă dată, în zilele cu soare. Fiecare îşi poartă paşii grăbiţi care încotro, spre locurile unde ar putea simţi căldura. Afară rămâne doar timpul prins în buchetul iernii, ce cu greu se ofileşte aici la ţărm de mare.
Doar prin curţi, prin straturile moinite, stau câteva căpşoare albe la sfat... ”Oare a venit primăvara? ”
Ţinutul scăldat de mare aproape niciodată n-are parte de o iarnă adevărată, cu nămeţi uriaşi, cu peisajul acela feeric în lumina lunii sau cu omătul ce sclipeşte argintiu în razele soarelui atunci când se îndură să-şi arate faţa. Nu... totul este ”murdar” gri-cenuşiu, orice încercare de poposire a iernii pe la noi se transformă în zloată sau polei. Nimic nu înveseleşte peisajul. Imaginea aceea a frumuseţii diafane a unei mirese îmbrăcată în voaluri albe de ger şi omăt, o avem doar în minte. La noi este doar iarnă stearpă.
Şi de fiecare dată nici nu pleacă la timpu-i. Mai zăboveşte. Şi tot marea o ţine în loc. Când ultima filă din calendarul iernii dă înspre primăvară, ea nu se dă dusă. Pomii stau zgribuliţi cu mugurii încă înveliţi în găoace, păsările se adună stoluri prin copacii desfrunziţi şi ciripesc a primăvară, dar nimic... marea încă se zbate a disperare rece şi alungă speranţa de primăvară.
Oare cât va mai sta lumina asta cenuşiu-lăptoasă peste tot peisajul înlăcrimat?
Cuprind cu privirea prin fereastă cerul precum un tablou triptic animat de păsările ce taie în zbor culoarea cenuşie. Văd o pasăre... nu... două... ce trec precum două săgeţi... alta planează în cercuri largi, apoi dispare. Zboară mai sus tot mai sus... pesemne cauta soarele, dar nimic... soarele este furat de primăvară şi nu va veni decât cu ea odată... până atunci trebuie să ne mulţumim cu frig şi vânt sălbatic sau cu ceaţă deasă ce îngheaţă de îndată transformând adesea tot peisajul într-un tărâm de cleştar. Doar arar, ca o sfioasă apariţie, se iveşte dintre nori o lumină limpede, aşa ca o depeşă din partea soarelui.
Pe străzi, nimeni nu se opreşte la taifas ca altă dată, în zilele cu soare. Fiecare îşi poartă paşii grăbiţi care încotro, spre locurile unde ar putea simţi căldura. Afară rămâne doar timpul prins în buchetul iernii, ce cu greu se ofileşte aici la ţărm de mare.
Doar prin curţi, prin straturile moinite, stau câteva căpşoare albe la sfat... ”Oare a venit primăvara? ”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu