Pagini

luni, 6 decembrie 2010

Nedorinţa dorinţei...

Orice aspiraţie spre a obţine o împlinire a unui ideal personal presupune un sacrificiu. O renunţare de ordin material sau spiritual. Se spune adesea  că nu putem avea tot ceea ce ne dorim. De altfel stă în firescul lucrurilor o lume de vis ce nu poate deveni mereu realitate. Se întâmplă aşa pentru că multe dintre aspiraţiile noastre sunt doar himere sau imagini ale absurdului, total rupte de puterea de a percepe realitatea la adevărata ei dimensiune.

Pe lângă acest aspect mai este unul important. Aproape niciodată nu suntem dispuşi să renunţăm la o stare de fapt, la propriile idei sau concepţii predefinite, în favoarea altei stări şi a unui alt mod de gândire. Obişnuinţa de a nu ieşi din anumite tipare prefabricate de conştiinţă este uneori un duşman al sinelui mai aprig decât orice alt individ ce nu ne poate cuprinde în mintea lui. Refuzul categoric de a analiza şi din alt unghi o anumită problemă personală decât privită prin propria prismă, duce de multe ori la eşecuri existenţiale majore. Nu întotdeauna încăpăţînarea de a găsi soluţii imaginate numai de cel în cauză poate duce la o rezolvare a problemei.

Aici există un paradox. Oamenii se lamentează permanent de neîmplinirile lor, de faptul că nu au ceea ce îşi doresc, că nimic nu le este favorabil, că soarta nu le oferă nimic din cee a ce văd la ceilalţi, dar nu sunt dispuşi să facă nici cel mai mic gest de provocare a sorţii, de adaptare la condiţiile impuse de ”contractul cu viaţa” pentru a obţine ceea ce doresc. A face concesii chiar în favoarea nostră, este dincolo de înţelegerea proprie. Nici nouă înşine nu suntem capabili să ne dăruim, să cedăm în faţa unei rugăminţi interioare de a accepta acolo ”intruşi” ce ar putea aduce o stare de bine. Astfel, ne transformăm în proprii duşmani morali, îndepărtându-ne de stărea pe care o căutăm disperaţi.  Iar în condiţiile autocreate orice lamentare este de prisos.

Lamentările ce creionează tablouri ale unor aspiraţii idilice, nu folosesc la nimic. Sunt doar iluzii deşarte în lipsa unui efort personal de a renunţa la convingeri şi tabieturi refuzând total ideea unei transformări. În cele mai multe cazuri nu se pune problema unei metamorfozări radicale, doar a unei schimbări de atitudine.

 Sunt persoane care se lamentează permanent de neajunsuri, de lipsa partenerului, de singurătate, de probleme la tot pasul. Dacă le dai ascultare, ai senzaţia că toate necazurile lumii le-au fost destinate într-un scop precis şi direct.   Dar refuză cu ostentaţie să facă ceva, să aibe o altă atitudine de abordare a drumului ce ar putea duce la împlinirea căutată. Dacă nu cauţi, nu vei găsi. Nimic nu pică din senin şi pe de-a întregul în braţele celui ce doar gândeşte la acel ideal sau necesitate. Trebuie efort şi dorinţă de schimbare, de adaptare la solicitările mutuale ale vieţii. Mai pe scurt spus, este nevoie de un sacrificiu personal.

Cu regret observ că aproape niciodată nu ştim ce vrem de fapt. Am vrea să fim deopotrivă ancoraţi în materialitate, dar sufletul să ne fie pe o traptă spirituală înaltă. Am vrea să avem un partener, dar şi libertatea de a-l înşela.  Am vrea să fim singuri şi doar din când în când să fie cineva alături de noi, eventual doar în momentele grele.  Am vrea să avem averi, dar să nu dăm tribut material sau spiritual pentru ele. Am vrea să găsim omul potrivit, fără ca noi să ne potrivim cu el. Am vrea linişte şi pace, dar noi să semănăm furtuni. Am vrea victorii, dar să fie cucerite de alţii, etc.  

Suntem dispuşi, privind numai prin ochelari  viziunii proprii, să ne pierdem ani buni din viaţă învârtindu-ne într-un cerc vicios fără a gândi că  ieşirea din el presupune doar o schimbare minoră a modului de gândire. O încercare de a schimba într-un mod estetic plăcut un lucru minor, un amănunt existenţial ce uneori poate deveni un impuls de rostogolire a sorţii. Sunt momente incredibile pe care viaţa ţi le oferă, dar nu într-un mod explicit. Trebuie doar să simţi că este timpul unei schimbări sau să priveşti dincolo de vălul înceţoşat al propriilor idei. Trecerea peste anumite convingeri este greu de depăşit ţinând cont de vârsta convingerilor şi de absolutul lor. Relativitatea este greu acceptată când obişnuinţa crează un anumit confort personal, îndepărtând dintru început orice gând ce ar putea tulbura echilibrul dobândit. Prin urmare aspiraţia spre un bine personal va rămâne doar o speranţă neîmplinită dacă dorinţa este mai puternică decât ideea schimbării pentru a te potrivi cu dorinţa în sine.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu