Multe sunt durerile şi dezamăgirile lumii, dar precum sărutul străin al mamei nu este nici una dintre ele. Când legătura aceea mistică şi magică, transcendentă chiar, dintre două fiinţe ce cu mulţi ani în urmă au fost un singur suflet, încă de la zămislire n-a avut nimic dumnezeiesc, va fi doar o uniune străină şi rece. Aşa precum Iuda l-a sărutat pe Hristos, tot aşa şi mama îşi sărută născutul. Pare dur şi lipsit de sens, exagerat, mama nu poate fi decât dragoste şi dăruire pentru copilul ei. Dar nu întotdeauna se întâmplă aşa...
Dumnezeu a dăruit femeii miracolul de a fi mamă, dar nu i-a dat şi credinţa în divinitate pentru a se închina icoanei copilului ei. Credinţa trebuia s-o dobândească singură ca mai apoi să iubească tot ceea ce Dumnezeu a creat, şi mai cu seamă darul dăruit de El, minunea prin care devenea mamă. Înţelepciunea mamei ar trebui să socoată pruncul un dar de nepreţuit pe care trebuie să-l iubească cu toată fiinţa ei aşa cum l-a şi zămislit. Dar uneori pruncul este doar întâmplare în viaţa ei, o corvoadă în plus pe care o duce cu stoicism, cu blazare, cu gândul că asta este menirea ei de femeie, să facă copii. Atât. Nu să le arate dragostea de mamă, iubirea, tandreţea, fără să-i crească la umbra sufletului ei matern, ocrotiţi de cuvintele drăgăstoase şi îmbrăţişările calde la pieptu-i, ci lăsaţi la voia întâmplării şi a hazardului, în bătaia rece a unei atmosfere rigide şi nepăsătoare.
Este cumplit pentru maturul, copil cândva, să nu ştie ce-i mângâierea şi pierderea într-o îmbrăţişare maternă, căruia nu i-a rămas în suflet „parfumul” mamei, acea magie ce o porţi cu tine şi dincolo de moarte. Maturul ce nu ştie cum sună un cuvânt de mângâiere, de încurajare, de alint, ce nu a aflat nicicând cum mâna ei într-un gest blînd însoţit de un „lasă că trece...” i-a şters lacrimile de necaz sau de durere... Este cumplit pentru el, omul matur, să fi simţit doar apropieri reci cu săruturi străine şi acelea doar atunci când s-a mai adunat un an de când mama l-a adus pe lume. A crescut aproape singur aşa cum a crezut de cuviinţă şi numai printr-o minune şi ceva de Sus nu s-a rătăcit pe drumul vieţii. Nu întotdeauna acolo unde mama lipseşte, lipseşte şi Dumnezeu. Numai că Dumnezeu nu poate avea chipul şi icoana mamei.
Omul la maturitate învaţă greu să-şi manifeste sentimentele, să-şi dăruiască iubirea cu deschidere, să se dăruiască cu totul dacă mama nu s-a dăruit total lui atunci când pruncul şi mai apoi tânărul, avea nevoie să simtă fiinţa cea mai apropiată de el.
Emoţional şi afectiv, pentru el lumea începe direct cu maturitatea. Este ca şi cum s-ar trezi gol, aruncat în viaţa asta străină fără să-i fie arătată calea de catre sufletul din care a văzut lumina zilei. De abia acum începe să înveţe dragostea, iubirea, tandreţea, apropierea de bărbat sau de femeie, să îşi iubească copiii aşa cum el n-a fost iubit. A trebuit să înveţe de la alţii cu durere şi suferinţă lecţia de a deveni părinte şi cum să se dăruiască lor altfel decât s-au purtat părinţii lui cu el.
E greu... nu ştie să-şi manifeste sentimentele, este stângaci, se ruşinează de propriile gesturi, nu ştie să rostească „te iubesc”, i se pare absurd şi dovadă de slăbiciune să-şi dăruiască sentimentele celor din jur. Nu ştie să mângâie, nu ştie să fie tandru, nu ştie să-şi deschidă sufletul, în interiorul lui nu se află nimic din mama care la adus pe lume. Deşi are o mamă, mama a lipsit din viaţa lui, din fiinţa lui, din simţirea lui, din întrebările la care n-a avut cine să-i răspundă, din experienţele lui de copil şi tânăr. Mama n-a fost decât străina care l-a hrănit, spiritual lipsind total din viaţa lui.
Sărutul, mângâierea, cuvintele blânde şi înţelepte rostire de mamă sunt comorile ce nu trebuie să lipsească din sufletul nici unui copil. Sunt cele mai de preţ aduceri aminte ce se dăruiesc cu mare dragoste viitorilor copii... şi partenerilor pe care îi iubesc. Suferinţa prin care trece un suflet de copil născut dintr-o mamă prezentă doar fizic, va fi transmisă dramatic viitorilor născuţi. Şi acest perpetum mobile al sentimentelor zăvorâte în închisoarea sufletului, nu are sfârşit.
Dumnezeu a dăruit femeii miracolul de a fi mamă, dar nu i-a dat şi credinţa în divinitate pentru a se închina icoanei copilului ei. Credinţa trebuia s-o dobândească singură ca mai apoi să iubească tot ceea ce Dumnezeu a creat, şi mai cu seamă darul dăruit de El, minunea prin care devenea mamă. Înţelepciunea mamei ar trebui să socoată pruncul un dar de nepreţuit pe care trebuie să-l iubească cu toată fiinţa ei aşa cum l-a şi zămislit. Dar uneori pruncul este doar întâmplare în viaţa ei, o corvoadă în plus pe care o duce cu stoicism, cu blazare, cu gândul că asta este menirea ei de femeie, să facă copii. Atât. Nu să le arate dragostea de mamă, iubirea, tandreţea, fără să-i crească la umbra sufletului ei matern, ocrotiţi de cuvintele drăgăstoase şi îmbrăţişările calde la pieptu-i, ci lăsaţi la voia întâmplării şi a hazardului, în bătaia rece a unei atmosfere rigide şi nepăsătoare.
Este cumplit pentru maturul, copil cândva, să nu ştie ce-i mângâierea şi pierderea într-o îmbrăţişare maternă, căruia nu i-a rămas în suflet „parfumul” mamei, acea magie ce o porţi cu tine şi dincolo de moarte. Maturul ce nu ştie cum sună un cuvânt de mângâiere, de încurajare, de alint, ce nu a aflat nicicând cum mâna ei într-un gest blînd însoţit de un „lasă că trece...” i-a şters lacrimile de necaz sau de durere... Este cumplit pentru el, omul matur, să fi simţit doar apropieri reci cu săruturi străine şi acelea doar atunci când s-a mai adunat un an de când mama l-a adus pe lume. A crescut aproape singur aşa cum a crezut de cuviinţă şi numai printr-o minune şi ceva de Sus nu s-a rătăcit pe drumul vieţii. Nu întotdeauna acolo unde mama lipseşte, lipseşte şi Dumnezeu. Numai că Dumnezeu nu poate avea chipul şi icoana mamei.
Omul la maturitate învaţă greu să-şi manifeste sentimentele, să-şi dăruiască iubirea cu deschidere, să se dăruiască cu totul dacă mama nu s-a dăruit total lui atunci când pruncul şi mai apoi tânărul, avea nevoie să simtă fiinţa cea mai apropiată de el.
Emoţional şi afectiv, pentru el lumea începe direct cu maturitatea. Este ca şi cum s-ar trezi gol, aruncat în viaţa asta străină fără să-i fie arătată calea de catre sufletul din care a văzut lumina zilei. De abia acum începe să înveţe dragostea, iubirea, tandreţea, apropierea de bărbat sau de femeie, să îşi iubească copiii aşa cum el n-a fost iubit. A trebuit să înveţe de la alţii cu durere şi suferinţă lecţia de a deveni părinte şi cum să se dăruiască lor altfel decât s-au purtat părinţii lui cu el.
E greu... nu ştie să-şi manifeste sentimentele, este stângaci, se ruşinează de propriile gesturi, nu ştie să rostească „te iubesc”, i se pare absurd şi dovadă de slăbiciune să-şi dăruiască sentimentele celor din jur. Nu ştie să mângâie, nu ştie să fie tandru, nu ştie să-şi deschidă sufletul, în interiorul lui nu se află nimic din mama care la adus pe lume. Deşi are o mamă, mama a lipsit din viaţa lui, din fiinţa lui, din simţirea lui, din întrebările la care n-a avut cine să-i răspundă, din experienţele lui de copil şi tânăr. Mama n-a fost decât străina care l-a hrănit, spiritual lipsind total din viaţa lui.
Sărutul, mângâierea, cuvintele blânde şi înţelepte rostire de mamă sunt comorile ce nu trebuie să lipsească din sufletul nici unui copil. Sunt cele mai de preţ aduceri aminte ce se dăruiesc cu mare dragoste viitorilor copii... şi partenerilor pe care îi iubesc. Suferinţa prin care trece un suflet de copil născut dintr-o mamă prezentă doar fizic, va fi transmisă dramatic viitorilor născuţi. Şi acest perpetum mobile al sentimentelor zăvorâte în închisoarea sufletului, nu are sfârşit.
Am descoperit aseara blogul tau si am ramas nu numai placut impresionata, ci impresionata pana la lacrimi, iar eu imi transmit foarte des emotiile prin acest manifest fizic... pentru ca este de multe ori,cel mai sincer si neviciat.
RăspundețiȘtergereRegasesc in aceasta postare o persoana draga mie ce a fost privata de dragostea mamei exact asa cum este aici scris... si intr-adevar, ramane o durere si un gol enorm, si multe multe altele... Imi pare rau ca unele femei fac asa ceva si mi se pare incredibil de inuman, sa nu iti dai seama ca tot ce spui, ce faci, si ce nu faci, va crea omul de maine in copilul de azi, care va purta cu el aceste dureri pana la moarte. Mai bine nu mai faci copilul deloc, decat sa ii ucizi emotiile,sufletul,cresterea, cu un astfel de comportament indiferent si rece.
Felicitari pentru subiectele delicate abordate intr-un mod atat de uman, de sincer, de cald si bland.
O zi minunata!
Draga mea Danube Daughter... iti multumesc pentru cuvintele frumoase si ma bucur ca cele cateva gânduri ale mele te-au putut impresiona atat de tare... Aş vrea să cred că aceste cuvinte ţi-au făcut bine regăsind în ele o situaţie pe care o cunoşti, altfel m-aş simţi rău să ştiu că rascolesc sufletul cuiva rănind mai tare. Dimpotrivă, intentia mea este de a pansa un suflet rănit. Te aştept şi in continuare cu mare drag...
RăspundețiȘtergere