Noaptea muzeelor

Vreme de mai când Bucureștiul, alături de toate orașele Europei, este gazda Nopții muzeelor. Anul acesta a avut loc un eveniment inedit în cimitirul Bellu - un concert de operetă urmat de proiecția unui film artistic.

Cu o seară înainte de eveniment am prins din zbor știrea pe unul dintre canalele de televiziune. Imediat ideea acestui eveniment m-a sedus și a doua zi am plecat spre capitală. În cimitirul Bellu fusesem de multe ori, aproape în toate concediile, indiferent de anotimp. Așezământul este unul dintre locurile care m-au fascinat dintotdeauna cu excepționalele lui monumente funerare de o inegalabilă frumusețe tristă.

În drum spre capitală, privind zarea și întinsele câmpuri verzi sau galbene în care macii se ițeau ca niște mici flăcări sângerii, încercam să-mi imaginez cum va decurge evenimentul. Îmi imaginam senzațiile pe care le voi trăi acolo în atmosfera nocturnă. Puțini sunt cei care nu se oripilează la gândul unui periplu printre cruci și morminte în toată puterea nopții. Nici eu nu făceam excepție imaginându-mi  senzația care mă făcea să mă înfior gândind la o plimbare nocturnă pe aleile unui cimitir, chiar dacă se numește Bellu, Montparnase sau Per Lachaise. Gândul la lumea de ”dincolo” ca fiind o lume despre care nu știm mai nimic, decât că este o altă lume imaginară sau poate nimic altceva, decât un mare neant în care pășim părăsind bucuriile vieții, ne face să ocolim cimitirele.

Întâlnirea cu ideea de neființă într-un mod cât mai aproape de fizicitatea ei, ne dă fiori. Când te afli în cimitir, conștientizezi cât de aproape ești de locul în care viața nu mai are nicio șansă. Cei mai mulți dintre noi îl gândim ca pe un punct terminus în spatele căruia se află un hău de necunoaștere.

Priveam zarea de pe bancheta mașinii și mintea mea încerca în continuare să construiască presupusele sentimente pe care urma să le trăiesc peste cateva ceasuri.

La ora 19 am fost pe aleea principală a cimitirului. Spre surprinderea mea organizatorii își făcuseră treaba neașteptat de bine. Un pavilion imens era montat pe aleea principală sub care se adăposteau de o eventuală ploaie, în jur de 500 de scaune așezate ca într-o sală de spectacol în aer liber. De o parte și de alta, pe aleile laterale, alte bănci își așteptau spectatorii. La acea oră, doar vreo 20-30 de persoane își ocupaseră locurile în așteptarea evenimentului cultural inedit. În fața capelei era montată scena pe care orchestra și membrii Teatrului național de operetă și musical, Ion Dacian, urmau să evolueze interpretând arii din operete celebre. Ca o ironie a locului în care ne aflam, spectacolul s-a numit Dolce vita. Titlul desfătător al spectacolului contrasta  pregnant cu tristețea locului în care urma să se desfășoare. Viața într-un cimitir este doar o chestiune de timp.

Mai erau două ceasuri până când spectacolul urma să înceapă. Lumea se aduna agale în apropierea scenei și a locurilor rămase libere. În scepticismul meu îmi era greu să cred că se vor ocupa toate locurile disponibile și gândeam că organizatorii au făcut un efort considerabil, dar inutil, montând acel imens pavilion și  aranjând atât de multe locuri. Scena era și ea cu tot dichisul...reflectoare, un imens ecran de proiecție și boxe adecvate astfel încât numărul de decibeli să poarte sunetul muzicii în toate colțurile cimitirului.

Și pentru că încă era vreme destula până la începerea spectacolului, am făcut un tur al cimitirului pe care îl cunoșteam destul de bine. Organizatorii n-au omis nici acest aspect al evenimentului. Tinere imbracate în frac cu joben, precum niște ciocli în costum de ceremonie, conduceau grupuri de vizitatori în acest tur al cimitirului parcurgând cele mai importante alei. Renumita alee a artiștilor și cea a scriitorilor erau marginite de o parte și de alta cu candele aprinse așezate pe asfalt în șir indian. Cu cât înserarea se așternea peste așezământ,  candelele aprinse păreau o cale spre o altă lume. Paradoxal, drumul îmbia chemător spre acea lume a neființei.

În scurtă vreme lumina a fost înghițită de întunericul serii însă cimitirul ca niciodată în an era mai animat ca oricând. Se întâlneau două lumi. Viața și moartea. Era fascinant să privești promenada pe aleile cimitirului ca și cum lumea ieșise în parc la șosea. Se discuta, se făceau glume, unii mâncau, alții beau bere. Apoi căutau toaletele postate în tot arealul cimitirului. Se simțea acea forfotă specifică omenescului, cu zumzetul și nevoile naturale.

A început spectacolul. Uimitor, toate cele 500 de locuri au fost ocupate și, de jur împrejurul ”salii de spectacol” alte sute de persoane își căutau un loc din care să poată privi evoluția artiștilor.  Spectacolul a fost o explozie de arii vesele, lumină și culoare. S-a vrut a fi o manifestare a viului, a bucuriei vieții, a darului ființării, în raport cu lumea neființei.

Simțeam spiritul adunării plutind intens în aerul acelei seri. Lumea trăia bucuria spectacolului. Mesajul lui  părea a fi un semnal cu un slogan imaginar... „bucurați-vă de darul vieții pentru că aveți în jur locul în care bucuriile mor odată cu voi”. Senzația este inexprimabilă în cuvinte. Cele două lumi atât de aproape. Ființa și neființa despărțite doar de un pas minuscul al timpului. Lumea viului și a bucuriei de a fi și încremenirea in timp sub o lespede sau sub o cruce.

Oare gândea baronul Bellu proprietarul de drept al așezământului, acum un secol si jumătate, că locul în care oamenii se despart de viață, și cărora el le donase acest loc de îngropăciune,  vor avea parte de viul muzicii până în cele mai îndepărtate colțuri întunecate ale cimitirului?

Cu siguranță, nu. Însă poate spiritul lui, deasupra unei lespezi de mormânt, era acolo atât de aproape, în vecinătatea scenei.

Pictorul si muza...

Era ziua dinaintea vernisajului. Noaptea trecută nu reușisem să dorm. De abia spre dimineață când zorii se iveau pe fereastră am ațipit. Mai aveam o mulțime de detalii de pus la punct. Încă mă nemulțumea aranjarea tablourilor în sala de expoziție. În dimineața aceea trebuia să merg acolo. Aveam câteva piese cărora le trebuia solitudine. Valoarea lor artistică era pusă în evidență dacă nu se învecinau cu nimic. Una dintre ele era cu marea în anotimpul în care devine cenușie și resemnată. Se lasă contemplată în tăcere. Privitorul ei trebuie să-și descopere propria solitudine intuind abisul  de dincolo de frământarea valurilor.

Noaptea am revăzut fiecare tablou aflat în așteptare. Eram în pat de câteva ceasuri, dar somnul nu se lipea de mine. Aveam emoții. Mă tulbura ideea prezenței atâtor artiști acolo, a publicului știutor sau profan, dar nu asta conta foarte tare. Era un moment în care arătam iubitorilor de artă cine sunt eu. Nu eram la prima expoziție, dar de fiecare dată emoția mă copleșea pentru ca deschideam străinilor ușa sufletului meu. Unii pășeau cu respect și admirație, alții intrau cu bocancii și nici măcar nu se ștergeau pe picioare. Veneau acolo ca într-o măcelărie unde așteptau să facă se o tăiere. Unii nu vedeau nimic din frumusețea tablourilor, admirau imaginea ca și cum se uitau la un perete gol, fără să vadă că pictura avea o frumusețe ascunsă. Alții care aveau, așa cum spunea cineva, organ pentru artă, o descifrau imediat.

Ziua vernisajului. Așteptam invitații. După nici două ceasuri sala s-a umplut de lume. M-am plimbat printre ei încercând să surprind sentimentele și impresiile ce pluteau peste tot. Am văzut admirație, zâmbete, surâsuri, concentrare, visare, uitare, ironie. O expoziție de pictură este o călătorie prin sufletul pictorului. Cu escale în cele mai importante sentimente transpuse în peisaje sau scene de viață.

Priveam pe deasupra celor prezenți acolo. Era o masă omogenă de priviri, gânduri exprimate sau tăcute, zumzet, șoapte de admirație sau critică rostită în surdină.

Privirea mi-a alunecat spre tabloul cu marea. Era piesa de rezistență a vernisajului. În singurătatea lui am remarcat o altă singurătate. O femeie. Am privit-o de la distanță câteva clipe, apoi m-am apropiat câțiva pași fără să-i tulbur contemplarea. Era pierdută în imensitatea mării. Când privești un tablou cu o perspectivă nelimitată imaginația nu are nici ea limite. Mintea scormonește prin amintiri și pictează la rândul ei alte tablouri. Devii artistul propriilor gânduri.

Am mai făcut câțiva pași. Era atât de absorbită de peisaj încât nu m-a văzut apropiindu-mă. Eram la un pas de ea. Îi priveam umerii goi acoperiți cu o eșarfă transparentă care fremăta stârnită de valul de respirație. O șuviță rebelă îi atârna pe ceafă și în clipa în care i-am remarcat pielea sidefie, eu la rândul meu fiind pierdut în contemplație, ea și-a ridicat mâna și a dus-o inconștient către buze. Avea degete lungi cu reflexii de opal. Și-a înclinat capul spre stânga într-o poză nostalgică continuând să-și atingă buzele cu degetele. Oare unde îi erau gândurile? Oare ce sărut depus acolo încerca să reînvie? În clipa aceea m-a simțit în preajma ei. S-a întors brusc spre mine și cu un surâs trist în colțul gurii m-a privit mirată. Am salutat-o și am întrebat-o dacă îi place marea. În clipa aceea ochii ei migdalați s-au tulburat de un val de tristețe. Păstrau în ei amintiri. ”Da, iubesc nespus marea. Am trăi cu adevărat fericirea la malul mării. Iar amintirea ei nu se va stinge niciodată în sufletul meu.”

O priveam cu ochii bărbatului care întâlnise o prezență eterică, diafană. Femeia asta avea ceva angelic în ea. Parcă vorbea fără cuvinte. Gesturile îi erau precum culori de pus pe pânză, zâmbetul, deși trist ar fi putut însufleți un tablou. În clipa următoare m-am gândit să-i propun să-mi fie model. Ceva îmi spunea că nu mă va întâmpina cu un refuz. ”Nu vă cunosc, vă văd pentru întâia dată, dar v-aș fi teribil de recunoscător și încântat dacă ați accepta să-mi fiți model.”

M-a privit lung. Ochii ei pătrunzători voiau să-mi descifreze gândurile. N-a rostit nimic. A clipit de câteva ori și privirea i s-a pierdut în gol. N-am insistat considerând că tăcerea ei nu este altceva decât un refuz discret. M-am scuzat de îndrăzneala mea și am dat să mă retrag. În clipa aceea privirea ei mi-a cuprins privirea. De abia atunci i-am privit chipul. Avea o frumusețe matură,  trecută de tinerețe, o frumusețe de dincolo de esteticul comun. Câteva riduri rebele îi umbreau strălucirea de altă data a ochilor, iar resemnarea de pe chip și din gesturi îi dădea un aer princiar.

”M-ați trezit dintr-un vis. Nu știu prea bine de ce fac lucrul acesta, dar voi accepta să vă fiu model.”

Acceptul ei aproape m-a paralizat, dar nu mi-au trebuit decât câteva clipe ca să mă dezmeticesc. Nu-mi puteam permite să ratez o asemenea întâlnire. Am continuat cu gravitate în privire și în glas. ”Aș vrea să-mi pozați goală. Intuiesc în spatele hainelor dvs. un trup a cărui materie poate fi transpusă pe pânză. Viul dumneavoastră poate însufleți orice pictură. Așa cum e Mona Lisa. Știți de ce Mona Lisa este o capodoperă? Sau de ce capodoperele artistice au genialitate. Sunt vii. Personajul sau peisajul reflectă palpitația vieții. Iar dumneavoastră sunteți vie. Vă privesc de la distanță de câteva minute. Aveți un aer, o energie care vă învăluie, dar de care vreți să uitați, chiar vreți să o ucideți.”

În timp ce îi vorbeam, o vedeam cum se îndepărtează de cuvintele mele. Tentația era să-și astupe urechile, însă politețe nu-i permitea să se comporte ca un copil. Plecase, era departe cu gândul. Apoi deodată a revenit. Un ușor tremur al feței mi-a dat de înțeles că se întorsese din amintiri. ”Da, voi poza goală, dar vă avertizez că trupul meu nu mai are prospețimea tinereții. Viul pe care îl vedeți dvs. e mort demult. Am lăsat totul în paragină. ”

I-am zâmbit încercând să o aduc cu picioarele pe pământ. Oare ce maladie se insinuase în sufletul ei? Și totul avea legătură cu marea. Marea era martora suferinței ei. Deci tot marea va trebui să o vindece.”

Feminitate...

Domnul Andrei Pleșu spunea că femeia are prin feminitatea ei ceva din transparența structurii specifice îngerilor. Astfel situa femeia undeva în intervalul dintre noi și Dumnezeu alături de naturile eterice în acea lume nevăzută, dar prezentă alături de noi.

Feminitatea este precum o muzică ce se aude şoptit din toată fiinţa femeii. Nu poţi identifica limpede instrumentele muzicale şi nici notele, doar armonia ce pluteşte în jurul ei.

Îmi este greu să vorbesc obiectiv despre feminitate. Subiectul ar trebui abordat de bărbații care înțeleg și percep feminitatea ca pe un dar primit din partea naturii feminine. Feminitatea este trăsătura specifică femeii, este substanța care diferențiază femeia de partenerul ei bărbat. În această esență este relevată toată frumusețea cu care femeia vine pe lume și care înflorește în timp atingând apogeul la maturitate.

Nuanțele frumuseții răzbat din gesturile ei, din delicatețea cu care atinge aerul și copilul, căldura și blândețea cu care își îmbrățișează partenerul, zâmbetul suav sau gingaș dăruit în jur, seninul din privirea ei, candoarea pașilor grăbiți înspre inimile celorlalți.

Feminitatea iese la iveală din orice gest mărunt. Dar mai ales din condiția femeii de a fi mamă care o situează într-o lume total aparte de cea a bărbaților. O femeie cu un prunc în brațe sau hrănindu-l la sân, jenată de privirile indiscrete din jur, este un tablou înduioșător. Te topește acea imagine încărcată de feminitate, de sacrul uniunii dintre ea și copil.

Dacă privești femeia căutând să-i descifrezi natura vei vedea cum feminitatea se răspândește în jurul ei precum un parfum, uneori dulceag, alteori ușor înțepător, dar care transmite privitorului ceva plăcut privirii. Gesturi simple, grațioase, delicate, tăcute sau însoțite de cuvinte,  priviri ce parcă alunecă pe lângă peisajul din jur.

Toate acțiunile femeii sunt însoțite pe alocuri de grație și cochetărie mai mult sau mai puțin evidente. Prinsă în lumea ei uneori gravă plină de probleme existențiale sau într-o lume artistică, femeia se identifică într-un fel personal. Are felul ei de a fi ce radiază către cei din jur cu dragostea ce sălășluiește în ea precum un dar pe care trebuie să-l ofere celorlalți. Are un farmec aparte de care nu este întotdeauna conștientă, impresie care stârnește bucurie și căldură. Feminitatea este generatoare de apropieri, de relații umane și personale, un complex de manifestări a căror muzică vibrează în ceilalți.

Frumusețea chipului și a trupului nu sunt condiții ale feminității. Sunt o mulțime de femei a căror frumusețe reprezintă altceva decât esteticul trăsăturilor lor. O femeie nu foarte frumoasă sau de o frumusețe bizară te poate vrăji cu un gest sau o replică spusă în treacăt din vârful buzelor. Ea poate cuceri prin rafinamentul feminității sau printr-o feminitate ”brută”.

Mersul natural unduitor, o șuviță rebelă, o privire însoțită de un surâs suav, tonul măsurat al glasului, sentimentele pozitive fără zgârcenia manifestării lor, naivitatea bucuriei de a fi pentru ea și pentru ceilalți, fac din femeie o poartă deschisă spre o altă lume. Desigur, chiar și un gest masculin abordat din perspectiva feminității nu abrutizează imaginea femeii, ci îi conferă un farmec care stârnește zâmbete de admirație.

Se spune că femeia are în ea chipul ascuns al răului precum cealaltă față a bunătății și feminității ei. Poate fi dură și încăpățânată având refuzul categoric dăltuit în ființa ei, disprețuitoare și rea strivind suflete, absurdă și irațională sfidând realitatea, superficială și insistentă până la exasperare, dar nu poate fi total insensibilă. Ceva o va emoționa, moment în care va retrăi candoarea feminității.

Femeia si vinul...

Filosofia vinului - Hamvas Bela

"Ajuns aici, nu pot pierde ocazia să atrag atenţia puritanilor şi pietiştilor asupra anumitor lucruri. Aceşti oameni cunosc femeia doar în mod abstract,numai cu ochii şi urechile, şi deci abia dacă au experienţe directe despre ea. Dacă acest subiect interesează mai serios pe cineva, să citească părţile referitoare din cărţile lui D. H. Lawrence, şi atunci va avea o idee, cât de multe poate afla mâna despre trupul unei femei. Eu îndrăznesc să merg şi mai departe decât Lawrence. Afirm că, precum în cazul plantelor, şi secretul femeii se află în parfumul trupului ei. De departe, dintr-o depărtare abstractă, acest parfum pare destul de unitar. Însă dacă te apropii mai mult, şi te cufunzi în amănunte,vei observa ce diferenţă există între parfumul părţii posterioare a gâtului, la rădăcina părului, şi parfumul umărului sau de la încheietura mâinii. Trupul femeii este infinit mai uleios, şi de aceea mai uşor, mai rar, mai genial, în sfârşit mai spiritual, decât trupul bărbatului. Farmecul staturii feminine este exact directa consecinţă a infinitei bogăţii în uleiuri abundente. Într-adevăr, cine doreşte să trăiască cât mai multe experienţe nemijlocite despre uleiuri, nu poate deloc neglija femeia. Să inspire parfumul buzelor femeii, şi să analizeze ce se găseşte în acel odor: cochetărie, vorbărie, provocare, seducţie,dulceaţă,ameţeală, beţie, foc, vâltoare, strălucire, răutate, otravă, infamie, voluptate. Acestea toate sânt genii mărunte, ce furnică în parfumul buzelor.

Eu însămi am observat că trei zone îmi plac cel mai mult. Prima zonă sânt buzele, de care vorbisem mai înainte, dar în special colţul gurii, care este mult mai aromatic decît mijlocul buzelor. Cea de-a doua este îndoitura interioară agen unchilor. Oricât de prostesc ar suna, afirm că pentru mine femeia e femeie exact aici, în acest loc. Aici, în gropiţele din curbura interioară a genunchilor îşi răspândesc aromele uleiuri nespus de fierbinţi. Cea de-a treia şi cea mai parfumată, cea mai bogată în uleiuri aromatice este zona de deasupra genunchilor, latura interioară a gambei superioare, acolo, unde pielea e cea mai fină şi cea mai catifelată. Centrul aromatic se află în partea cea mai lăuntrică, la circa patru-cinci degete de genunchi. Foarte des, după câte o nemaipomenită experienţă aromatică, m-am decis să scriu o carte întreagă despre această parte mică, abia cât două palme, dar cea mai parfumată şi cea mai bogată în uleiuri aromatice în tot universul.In acest loc se desfăşoară fiinţa feminină în totalitatea ei. Aş îndrăzni să spun, că aici simt caracterul şi gradul de inteligenţă erotică a ei. Dacă adulmec acest parfum, ştiu cât ulei spiritual al iubirii conţine,şi cu ce flacără arde acesta, cum luminează, cât de fierbinte e, ce culoare are fumul, alb, violet, albastru, roz, galben sau auriu. Cuiva, cine se ia în serios pe sine, şi îşi ia şi viaţa în serios, nu aş spune asemenea învăţătură. Ei şi aşa ştiu toate acestea.

Această învăţătură este pentru pietişti şi puritani. Este un avertisment, să părăsească calea abstractă, şi să ia lucrurile mai în serios. Vor vedea că nu există femeie (dacă nu este cumva abstractă şi ea, dar aceea, de obicei, e astfel pentru că nu e frumoasă, şi de aceea, săraca, rămâne şi aşa în afara jocului), care să nu primească cu recunoştinţă orice astfel de studiu căruia îi este supusă, şi cu atât mai mult, cu cât acest studiu este mai amănunţit, mai exhaustiv, mai lung, mai fundamental. Acestea fiind spuse, se poate ghici uşor, ce vreau să spun despre vin. Fiece vin are individualitate. În toate vinurile (soi,an,regiune,sol, vechime)trăieşte câte un geniu unic, irepetabil şi de neimitat. Geniul este forma materializată a uleiului. Masca lui. Fiecare parte a trupului femeiesc are un parfum special, ce nu poate fi confundat cu altceva. De ce? Pentru că fiecare parte este locuită de alt daimon. Vinul este o băutură ce conţine ulei spiritual.

În fiecare vin locuieşte câte un înger, care, atunci când omul vinul, nu moare, ci ajunge între nenumăraţii îngeri şi zâne ce vieţuiesc în om. Cînd omul bea,geniul care soseşte, e primit cu flori şi cântece de ceilalţi aflaţi deja înăuntru. Îngeraşul e încântat, şi mai că se aprinde de bucurie. Această flacără de bucurie se revarsă în sufletul omului, şi îl răpeşte şi pe el. Nu există apărare împotriva acestuia. Tocmai de aceea spun că un pahar de vin e saltul mortal al ateismului."

Punct și de la capat...

Se spune că orice sfârșit este un nou început. Desigur, capătul unui drum presupune un alt drum. Finalitatea poate fi trecătoare sau definitivă. Numai cea definitivă se termină într-o fundătură unde nu există un alt drum existențial. Există doar viață dincolo de moarte într-un plan imaginar. În rest, aici pe pământ viața găsește instinctiv un alt drum pe care să-și consume existența.

Orice început este minunat. Noul stârnește curiozitate și teamă în același timp. Dar provocarea și lipsa alternativelor sunt mai puternice decât teama. Adesea nu ai de ales. Te afli într-un punct terminus. Privești înapoi și în fața privirii ți se așterne  drumul pe care l-ai parcurs cu toate formele lui de relief. Cale de întoarcere nu există. Timpul s-a scurs și a șters urmele acelui drum. Nu ai de ales decât un alt drum din alte mulțimi de drumuri care se deschid în fața ta. Acesta este scopul vieții. Între naștere și moarte există o mulțime de începuturi și sfârșituri. Orice act omenesc începe și se termină. Fiecare cu culoarea și nuanțele lui, cu amestecul de emoții și sentimente care compun drumul de parcurs. La capăt totul se stinge. În urmă nu mai rămâne aproape nimic. Emoțiile mor, trec în tărâmul mort al uitării risipindu-se ca într-un nor de fum. Sau rămân vii în amintire încă o vreme. Apoi viul treptat se stinge și din cenușa lui se naște un nou început.

 Viața este compusă din ”punct și de la capăt”.