Stela-Amira

Stela-Amira. Un nume şi o fată. O fată frumoasă, blondă cu un păr natural ca spicul de grâu şi cu nişte ochii superbi albaştri imenşi ca două petice de cer azuriu. Frumoasă, deşteaptă, cuminte şi caldă, are o poveste aparte a numelui ce-l poartă. Amira este un nume şi un cuvânt arab – se traduce prinţesă. Am întrebat-o cum de părinţii ei s-au gândit la un nume atât de special acolo într-un sat pe malul Dunării în vecinătatea Ucrainei. M-am gândit că poate mama ei a citit vreo carte ori a văzut vreun film şi i-a rămas în minte vreun personaj feminin ce a fascinat-o. Nici una din variantele mele nu a fost confirmată de frumoasa fată.

Ce a fost de fapt… numai D-zeu ştie…

Medicul care a asistat-o pe mamă la naşterea fetei a scris ”ceva” pe documentul ce i-a fost dat la externare, ca act oficial în baza căruia urma să fie scris certificatul de naştere. De fapt trebuia s-o cheme Stela Ana-Maria, dar doctorul ”obosit” sau nu, a măzgălit ceva cu scrisul inconfundabil al medicilor. Apoi la completarea certificatului de naştere iar nu se ştie ce s-a întâmplat, posibil acolo să fi fost un alt funcţionar ”obosit”. Cert este că din Ana-Maria a ieşit Amira. Din totalitatea literelor unui nume românesc, Ana-Maria, au rămas doar cinci… Amira.

Frumoasă întâmplare, fata alegându-se cu un nume de prinţesă arabă. Mă minunam în sinea mea că D-zeu se află şi în lucrurile ”mărunte”. Fata asta trebuia să poarte un nume ninunat ca rezonanţă şi înţeles… şi aşa a fost…

Mă întrebam daca părinţii ar fi dorit s-o cheme Paulina şi cei doi ”obosiţi” mâncau sau beau ceva litere… cum ar fi chemat-o pe biata fată…

Femeia-bărbat

Se pune tot mai acut problema egalizării naturilor şi eventual schimbarea rolurilor dintre cele două sexe.
Este o consecință a evoluției societății sau a decăderii oamenilor înspre o libertate greşit înțeleasă? Sunt două întrebări ce decurg din una singură. Încotro ne îndreptăm...
Toate sursele de informare încearcă la unison să ne infiltreze în conştiință faptul că societatea ajunsă într-un stadiu înalt de dezvoltare presupune egalitatea dintre femeie şi bărbat. Total greşit din punctul meu de vedere.

Deşi nu este o regulă, se tinde spre o aşa-zisă uniformizare a celor două naturi total diferite încercând într-un mod persuasiv să ni se abată atenţia de la diferențele indiscutabile între cei doi. Astfel se promovează femeia liberă, ce poate lua locul oricând bărbatului, femeia puternică, masculinizată, ce adoptă gesturile bărbăteşti şi atitudinea specifică lui, consumă alcool peste măsură, injură birjăreşte, fumează imitând gesturile neelegante ale bărbatului, refuză să facă copii, nu se mai ocupă de problemele casnice etc. Femeia nu numai că a renunțat la a mai fi femeie, dar se poartă tiranic, dictând propriile reguli, îşi arogă rolul de lider suprem, castrează bărbații, într-o luptă inegală pentru a lua locul pe care consideră ca masculii nu-l merită. Cu ce sunt mai buni bărbații decât femeile?... Ce au în plus pentru a fi iubiții sorții?...

Se încearcă, fără să înțeleg de ce, o abatere a femeii de la rolul ei matern, de la natura ei spirituală de mamă, soție, ființa blâdă, feminină, iubitoare, tandră, tolerantă, la femeia cu trăsături masculine ce îşi doreşte cu ardoare menirea bărbatului şi caută să intre cât mai bine în rolul şi pielea lui. Preia frâiele căsniciei, ale responsabilităților de tot felul, refuzând să facă copii şi să se implice în trebuirile ce altă dată erau datoria ei. Domină prin atitudine, îi urăşte pe bărbați, îi foloseşte ca pe nişte unelte şi eventual ca pe un recipient cu spermă în cazul în care îşi doresc un copil, apoi îi devorează instinctual considerând că nu mai sunt folositori. Pe de altă parte vor să fie tratate ca femei, iubite, adorate, venerate, alintate fără ca ele să facă nimic din ceea ce ar stârni interesul unui bărbat pentru o femeie.

Există şi bărbați ce declară că se simt minunat ascunşi după fusta (sau în pantalonii) femeii şi nu-i deranjează cu nimic faptul că ea este ”şeful”. Dimpotrivă, sunt liniştiți că ea se zbate pentru problemele importante, iar ei se ocupă la ordin de treburile ”neimportante” ale gospodăriei, copii, gătit, spălat, curățenie. Mă îndoiesc că un bărbat cu o natură masculină pregnantă va ccepta rolul invers în care se va simți implinit şi în ultimă instanță poate avea o relație sexuală satisfăcătoare cu o femeie-bărbat.

Unde se va ajunge într-un final?... Vom fi o societate de ”bărbați” cu sexe diferite sau bărbații vor lua rolul femeilor şi implicit natura lor, vor deveni efeminați, supuşi, gata oricând să răspundă tandri la solicitările femeii. Greu de spus încotro ne îndreptăm şi unde vom ajunge. Cert este că schimbarea rolurilor celor doi, în condițiile actuale, va lăsa urme dramatice în viața şi sufletele lor, va duce la o denaturare dezastruoasă a relațiilor până acolo unde conviețuirea în doi va fi aproape imposibilă. Noțiunea de familie va fi un termen fără sens sau acolo unde cei doi îşi vor uni totuşi destinele, cu siguranță nu va fi până la final, fiecare asumându-şi libertatea de a nu depinde unul de altul.

Ceva nu este în regulă, nu este imposibil de ajuns aici, dar unde sunt femeile de altă dată, mame, soții, prietene, iubite, doritoare să aparțină unui bărbat. Este adevărat că şi bărbații s-au schimbat mult, au uitat de femeie, au neglijat-o nedându-i importanța cuvenită, femeia nu mai este venerată ca pântec universal din care s-a zămislit omenirea, iar bărbații uită că există pe acest pământ născuți din femeie.

Voit sau nevoit necesitatea prezentei celuilalt nu mai este stringentă, însingurarea părând o soluție benefică în lipsa dăruirii de sine celuilalt. Într-o lume în care deficitul de iubire este imens, iubirea rămâne un sentiment uitat refuzând să păstrăm ceea ce natura a decis primordial, femeia şi bărbatul fiecare cu unicitatea lui specifică, dar indispensabili în constituirea unui întreg.

Proiectul Eva...

Atunci când D-zeu a hotărât s-o creeze pe Eva, a stat pe gânduri cugetând profund ce parte din trupul lui Adam să aleagă pentru a-i da Evei chip de femeie… Şi a chibzuit aşa: ”Nu o voi face din cap, ca să nu fie orgolioasă. Nici din ochi ca să nu fie curioasă. Nici din ureche ca să nu asculte pe la uşi. Nici din gură ca sa nu fie vorbăreaţă. Nici din inima ca să nu fie invidioasă. Nici din mănă ca să nu fie hoaţă. Nici din picior ca să nu fie umblătoare... Am s-o fac dintr-o coastă, o parte a trupului foarte ascunsa, ca să fie ascultătoare şi supusă.”

Tot textul religios aminteşte des de ”defectele” proiectului numit femeie, metehnele femeii demonstrând că planul lui D-zeu a fost dat peste cap şi dintr-un sublim a devenit în multe situaţii o copie nereuşită a proiectul original.
Întrebarea este: Oare a greşit D-zeu sau noi urmaşele Evei am decăzut vânzându-ne sufletul în schimbul unor plăceri efemere?

Deşi sunt femeie, voi spune că sunt convinsă că D-zeu n-a greşit… Se spune că perfecţiunea proiectului numit Eva a venit ca urmare a imperfecţiunii proiectului numit Adam şi mi-e greu să cred că a greşit şi a doua oară…

Parfum de tei...

E vremea unui miracol al naturii, a unei renaşteri ce an de an revine cu uimitoarele şi inexplicabilele revelaţii ale iubirii divine, dăruind omului mireasma sublimă a sufletului său. Prin formule chimice miraculoase, natura destăinuie parfumuri unice ce nu vor putea fi vreodată imitate. În acel laborator tainic al ei, perfecţiunea miresmelor şi absolutul lor au formule abstracte, păstrând amprenta Cerului şi a unei legi universale ce se numeşte frumos prin înţeles divin.

E vremea parfumului îmbătător al teilor, a unei explozii de galben amestecat cu unduiri de verde ce emană sublimul unui miracol parfumat simţit până în adâncurile fiinţei. Te mistuie pătrunderea lui pănă acolo unde inspiraţia nu este îndeajuns, regretând că nu poţi cuprinde mai mult cu fiinţa ta, iar nesaţul te face să inspiri iar şi iar parfumul ce pare că nu are nimic din materialitatea acestei lumii.

Melancolic şi suav, dătător de bine şi îmbietor înspre iubire, pătrunde adânc ca o mireasmă a sufletelor îndrăgostite, în inimile atinse de frumos şi unicitate irepetabilă a naturii. Îndrăgostit, îţi poţi plimba iubirea şi dorul pe sub teii înfloriţi, în simfonia dulce a vântului ce răvăşeşte blând parfumul. Cu braţele neîncăpătoare ale sufletului cuprinzi nevăzutul şi cu nesaţul unui însetat de dragoste sorbi parfumul ameţitor al teilor pînă te pierzi în visări. Totul devine un singur trup, făptură, natură şi parfum de tei.
Iar când ziua se pierde în îmbrăţişarea asfinţitului, mireasma înserării învăluie misterul neînţeles al teilor, picurând o ploaie de parfum viu peste întreaga suflare a pământului.

Numai veşnicia naturii dă sens renaştenii din sămânţa neantului, parfumul ei este balsamul sufletului însetat de iubire, iar iubirea şi adorarea ei înalţă spiritul spre absolutul unirii cu Cerul.
Bucuria plutirii în marea de parfum este imensă, este egală ca dimensiune a simţirii cu cea a sublimului intâlnirii cu îngerii, a unui sărut nevăzut venit de dincolo de înţelegere.

Întotdeauna am asociat parfumul de tei cu mireasma gingaşă a Duhului Sfânt, ce miruie pământul, mângâind simţurile cu o mână nevăzută.

Durerea şi nedurerea durerii

În existenţa tumultuoasă a omului, în mulţimea de forme ale durerii, se află două simţiri ce pot duce într-un timp îndelungat la transfigurarea fiinţei. Prima o poate prăbuşi într-o „cădere”, iar cea de a doua o poate înălţa desprinzând-o de pământ şi apropiind-o spiritual de absolut. Pare o expresie ruptă de realitate, dar viaţa a demonstrat că întruchiparea îngerilor damnaţi, nu întâmplător, îşi ard existenţele printre noi. Ne sunt destinaţi, ne intersectăm existenţele cu ale lor, dându-ne astfel de înţeles că frumuseţea omului stă în tocmai acceptarea lor şi încercarea de a vedea în ei binele, arătându-le calea spre Lumină. Cu siguranţă există şi o altă semnificaţie a „întâlnirilor” cu îngerii damnaţi, aceea de purificare a sufletelor din preajmă lor prin spiritul distructiv şi devorator al acestora. La rândul lor îngerii căzuţi, îşi ispăşesc printre oameni pedeapsa îndurând chin şi durere pentru nesocotinţa lui D-zeu.

Durerea ca simţământ cred că depăşeşte orice comparaţie cu restul sentimentelor, în sensul că este cea mai atroce simţire a fiinţei indiferent de intensitatea ei, iar atunci când este implantată în sufletul celui ce va chinui alte suflete, durerea va fi devastatoare. Este o falsă impresie că cel ce chinuie nu simte nimic, dimpotrivă. Simte mult mai crunt durerea în dorinţa de o ignora. Sunt oameni cu sufletul întunecat, ce orbecăie debusolaţi căutând instinctual o cale spre lumină, numai că o forţă instalată mefistofelic în sufletul lor îi împiedică să simtă, să iubească, îi goleşte de sentimente nobile şi frumoase, lăsând un gol imens şi întunecat în interiorul lor. Spiritul malefic se strecoară subtil şi acaparează toată fiinţa, producând o metamorfoza uimitoare. Trăsăturile de aspresc, devin rigide şi arogante, cu linii încrâncenării desenate adânc, ochii capătă culoare metalică şi tăioasă a răutăţii, cel captiv în propria conştiinţă devine respingător prin aura „rece” ce-i înfăşoară trupul.

Am numit-o nedurerea durerii... sau ignorarea binelui atunci când spiritul malefic domină conştiinţa şi trupul. Deşi lipsa luminii este sfâşietoare, cel „încercat” face abstracţie de ea, negând-o cu vehemenţă. Sunt devastaţi de un foc lăuntric ce transformă în cenuşă orice simţire, iar în neputinţa copleşitoare de a se dărui omului, ura rămâne singura alternativă.
Cum reuşeste răul demonic să se instaleze într-un suflet? Simplu… Unde nu există D-zeu, unde Cerul este foarte departe, nu există iubire şi lumină, doar ură şi întuneric.

Cealaltă simţire... durerea durerii… sau durerea sfâşietoare a perceperii binelui ce nu-ţi este dat.

Se întâmplă adesea să afli binele ce nu-ţi aparţine, binele de care ai fost ”iertat”, primind în schimb suferinţa îndelungată ce-ţi devorează fiinţa. Şi te întrebi… de ce necazurile tale nu contenesc pe când alături binele triumfă, de ce altul poate fi fericit şi tu nu, celălalt poate fi sănătos şi tu nu. În prezenţa realităţii de care nu te poţi bucura, durerea se dublează şi trebuie să ştii să primeşti cu senin ceea ce-ţi este destinat.
Suferinţa îndelungată devine puterea de a trece mai departe, de a te ridica de jos şi a învinge forţa distructivă a răului cu iubirea ce-ţi este natură.
Metamorfoza exista şi aici. În prezenţa nemărginită a lui D-zeu, chipul se luminează, trăsăturile devin ferme şi blânde, privirea caldă, dar hotărâtă şi neiertătoare, liniile feţei se destind lăsând lumina din interior să reflecte bunătate şi înţelegere.

Pictural aşa arată imaginea îngerilor ce cu siguranţă se află printre noi, dar îngerii sunt recunoscuţi doar de îngeri.