Pagini

joi, 19 mai 2011

Iubirea necondiţionată... (I)

Am întîlnit adesea în literatură, în textele publicate sau nepublicate, în bloguri sau în dialoguri, ideea iubirii necondiţionate. Opiniile sunt diferite, unele argumentate intr-o manieră raţională, altele sunt idei iluzorii şi fantasmagorice ale unei iubiri nepământene, mai degrabă o stare pe care o tânjeşte cel ce se doreşte iubit, dar n-are parte de iubire. Cred că multora dintre noi ne place să folosim termenul indiferent de context pentru că are o rezonanţă deosebită ca exprimare, fără să ştim cu adevărat ce presupune iubirea necondiţionată sau în ce registru de iubire se încadrează. Dar există şi oameni care înţeleg perfect sensul iubirii necondiţionate şi ce implicaţii spirituale are nobilul sentiment asupra naturii umane. Ştiu să facă o diferenţă limpede între iubirea necondiţionată reală în fapt şi falsa iubire absolută.

Însuşi cuvântul iubire s-a demonetizat, valoarea lui este una falsă precum strălucirea unui gablonz ce-ţi orbeşte privirile, a devenit o obişnuinţă să spunem la tot pasul „te iubesc” fără ca în aceste cuvinte să existe vreun sâmbure de adevăr, fără ca esenţa lui să fiinţeze şi în noi. Este adesea „umilit” într-o formă de salut ori ca modalitate de exprimare a unor porniri trâmbiţate ostentativ. Pe măsură ce înaintăm în vremurile acestea moderne, suntem din ce în ce mai dispuşi să folosim cuvinte goale, uscate, lipsite de sevă, falsuri, aşa cum de fapt ne-am obişnuit să înlocuim naturalul cu artificialul.

În opinia mea iubirea necondiţionată, cea autentică, coborâtă în om acolo unde a găsit braţele credinţei deschise, este doar iubirea divină. Numai Dumnezeu ne iubeşte fără să ne pretindă nimic în schimb, iar noi la rândul nostru îi suntem datori cu o iubire asemenea, mulţumindu-i pentru orice bucurie sau necaz cu care ne răsplăteşte. Dincolo de această iubire, nu poate fi decât iubirea pământeană, o iubire care nu se confundă cu dragostea organică, ci un sentiment mult mai profund şi mai curat, mai degrabă o dragoste înţeleaptă , născută din înţelegere, acceptare, umilinţă, smerenie, toleranţă, empatie.

Suntem oameni, avem păcate şi instincte primitive, suntem mult prea departe de înălţimea unei vieţi spirituale, de o anumită prefacere a fiinţei umane pentru a putea iubi necondiţionat. Numai sfinţii pot iubi total şi absolut, ori noi în covârşitoarea noastră majoritate suntem mult prea departe de această condiţie.
Cei care declară sus şi tare că pot iubi la infinit fără să primească nimic în schimb nu au conştiinţa limpede a ceea ce spun. Nu înţeleg sensul acestor cuvinte, nu înţeleg că ceea ce ele exprimă nu are legatură cu natura umană şi dacă nu au fost atinşi de harul divin nu pot iubi altfel decât pământean. În cele mai multe cazuri ne place să ne jucăm cu cuvinte mari precum acestea. Există un pic de epatare, un fel de a ne pacali singuri, de a ne amăgi, un fel de bravadă spunând că putem iubi fără să primim nimic în schimb.

Natura umană, omul în sine, în planul dintâi a fost creaţia perfectă, fără să simtă durere, tristeţe sau nevoia de iubire. Însă odată cu alungarea din Rai, lipsa iubirii a fost resimţită acut. Fără iubire, toată lumea lui interioară se prăbuşeşte, în interioritatea lui totul moare, dezastrul din interior se reflectă în exterior într-o imagine aproape fidelă. Nemulţumirea, neîmplinirea, insatisfacţia, furtunile vieţii îl doboară, iar o viaţă fără iubire, fără să simtă iubire din partea celorlaţi, în opinia mea, este o povară greu de suportat. 
VA URMA

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu