Pagini

miercuri, 15 octombrie 2014

Pictorul si muza...

Era ziua dinaintea vernisajului. Noaptea trecută nu reușisem să dorm. De abia spre dimineață când zorii se iveau pe fereastră am ațipit. Mai aveam o mulțime de detalii de pus la punct. Încă mă nemulțumea aranjarea tablourilor în sala de expoziție. În dimineața aceea trebuia să merg acolo. Aveam câteva piese cărora le trebuia solitudine. Valoarea lor artistică era pusă în evidență dacă nu se învecinau cu nimic. Una dintre ele era cu marea în anotimpul în care devine cenușie și resemnată. Se lasă contemplată în tăcere. Privitorul ei trebuie să-și descopere propria solitudine intuind abisul  de dincolo de frământarea valurilor.

Noaptea am revăzut fiecare tablou aflat în așteptare. Eram în pat de câteva ceasuri, dar somnul nu se lipea de mine. Aveam emoții. Mă tulbura ideea prezenței atâtor artiști acolo, a publicului știutor sau profan, dar nu asta conta foarte tare. Era un moment în care arătam iubitorilor de artă cine sunt eu. Nu eram la prima expoziție, dar de fiecare dată emoția mă copleșea pentru ca deschideam străinilor ușa sufletului meu. Unii pășeau cu respect și admirație, alții intrau cu bocancii și nici măcar nu se ștergeau pe picioare. Veneau acolo ca într-o măcelărie unde așteptau să facă se o tăiere. Unii nu vedeau nimic din frumusețea tablourilor, admirau imaginea ca și cum se uitau la un perete gol, fără să vadă că pictura avea o frumusețe ascunsă. Alții care aveau, așa cum spunea cineva, organ pentru artă, o descifrau imediat.

Ziua vernisajului. Așteptam invitații. După nici două ceasuri sala s-a umplut de lume. M-am plimbat printre ei încercând să surprind sentimentele și impresiile ce pluteau peste tot. Am văzut admirație, zâmbete, surâsuri, concentrare, visare, uitare, ironie. O expoziție de pictură este o călătorie prin sufletul pictorului. Cu escale în cele mai importante sentimente transpuse în peisaje sau scene de viață.
Priveam pe deasupra celor prezenți acolo. Era o masă omogenă de priviri, gânduri exprimate sau tăcute, zumzet, șoapte de admirație sau critică rostită în surdină.
Privirea mi-a alunecat spre tabloul cu marea. Era piesa de rezistență a vernisajului. În singurătatea lui am remarcat o altă singurătate. O femeie. Am privit-o de la distanță câteva clipe, apoi m-am apropiat câțiva pași fără să-i tulbur contemplarea. Era pierdută în imensitatea mării. Când privești un tablou cu o perspectivă nelimitată imaginația nu are nici ea limite. Mintea scormonește prin amintiri și pictează la rândul ei alte tablouri. Devii artistul propriilor gânduri.

Am mai făcut câțiva pași. Era atât de absorbită de peisaj încât nu m-a văzut apropiindu-mă. Eram la un pas de ea. Îi priveam umerii goi acoperiți cu o eșarfă transparentă care fremăta stârnită de valul de respirație. O șuviță rebelă îi atârna pe ceafă și în clipa în care i-am remarcat pielea sidefie, eu la rândul meu fiind pierdut în contemplație, ea și-a ridicat mâna și a dus-o inconștient către buze. Avea degete lungi cu reflexii de opal. Și-a înclinat capul spre stânga într-o poză nostalgică continuând să-și atingă buzele cu degetele. Oare unde îi erau gândurile? Oare ce sărut depus acolo încerca să reînvie? În clipa aceea m-a simțit în preajma ei. S-a întors brusc spre mine și cu un surâs trist în colțul gurii m-a privit mirată. Am salutat-o și am întrebat-o dacă îi place marea. În clipa aceea ochii ei migdalați s-au tulburat de un val de tristețe. Păstrau în ei amintiri. ”Da, iubesc nespus marea. Am trăi cu adevărat fericirea la malul mării. Iar amintirea ei nu se va stinge niciodată în sufletul meu.”
O priveam cu ochii bărbatului care întâlnise o prezență eterică, diafană. Femeia asta avea ceva angelic în ea. Parcă vorbea fără cuvinte. Gesturile îi erau precum culori de pus pe pânză, zâmbetul, deși trist ar fi putut însufleți un tablou. În clipa următoare m-am gândit să-i propun să-mi fie model. Ceva îmi spunea că nu mă va întâmpina cu un refuz. ”Nu vă cunosc, vă văd pentru întâia dată, dar v-aș fi teribil de recunoscător și încântat dacă ați accepta să-mi fiți model.”
M-a privit lung. Ochii ei pătrunzători voiau să-mi descifreze gândurile. N-a rostit nimic. A clipit de câteva ori și privirea i s-a pierdut în gol. N-am insistat considerând că tăcerea ei nu este altceva decât un refuz discret. M-am scuzat de îndrăzneala mea și am dat să mă retrag. În clipa aceea privirea ei mi-a cuprins privirea. De abia atunci i-am privit chipul. Avea o frumusețe matură,  trecută de tinerețe, o frumusețe de dincolo de esteticul comun. Câteva riduri rebele îi umbreau strălucirea de altă data a ochilor, iar resemnarea de pe chip și din gesturi îi dădea un aer princiar.

”M-ați trezit dintr-un vis. Nu știu prea bine de ce fac lucrul acesta, dar voi accepta să vă fiu model.”
Acceptul ei aproape m-a paralizat, dar nu mi-au trebuit decât câteva clipe ca să mă dezmeticesc. Nu-mi puteam permite să ratez o asemenea întâlnire. Am continuat cu gravitate în privire și în glas. ”Aș vrea să-mi pozați goală. Intuiesc în spatele hainelor dvs. un trup a cărui materie poate fi transpusă pe pânză. Viul dumneavoastră poate însufleți orice pictură. Așa cum e Mona Lisa. Știți de ce Mona Lisa este o capodoperă? Sau de ce capodoperele artistice au genialitate. Sunt vii. Personajul sau peisajul reflectă palpitația vieții. Iar dumneavoastră sunteți vie. Vă privesc de la distanță de câteva minute. Aveți un aer, o energie care vă învăluie, dar de care vreți să uitați, chiar vreți să o ucideți.”

În timp ce îi vorbeam, o vedeam cum se îndepărtează de cuvintele mele. Tentația era să-și astupe urechile, însă politețe nu-i permitea să se comporte ca un copil. Plecase, era departe cu gândul. Apoi deodată a revenit. Un ușor tremur al feței mi-a dat de înțeles că se întorsese din amintiri. ”Da, voi poza goală, dar vă avertizez că trupul meu nu mai are prospețimea tinereții. Viul pe care îl vedeți dvs. e mort demult. Am lăsat totul în paragină. ”

I-am zâmbit încercând să o aduc cu picioarele pe pământ. Oare ce maladie se insinuase în sufletul ei? Și totul avea legătură cu marea. Marea era martora suferinței ei. Deci tot marea va trebui să o vindece.”

Un comentariu:

  1. Intre artist si model e o legatura foarte subtila, cred, pentru ca ei sint un fel de amanti spirituali, care isi traiesc impreuna o viata secreta..Iar marea e oricind o inspiratie, pe plajele ei te poti regasi oricind, aici iti poti intilni toate fiintele iubite..
    De fapt, pina la urma, e vorba de sufletele care sintem, si de conexiunile dintre ele, cele posibile, eventual, atunci cind simtim ca ceva fundamental ne apropie..

    RăspundețiȘtergere