Pagini

luni, 21 aprilie 2014

Femeia în viziunea artistului

Gustul pentru frumos transpus în simț artistic face ca lumea să devină o opera de artă. Iar ca o particularitate a lumii, femeia devine pentru artist o formă de expresie a artei lui. Femeia nu este doar trup de femeie cu forme și trăsături cu care natura a fost generoasă sau zgârcită în frumos. Artistul pătrunde în imaterialitatea ei dincolo de materialitate. El pătrunde  cu ochii minții și ai sufletului în substanța femeii.
Frumosul comun este perceput de marea majoritate ca o imagine de suprafață cu linii și forme care stârnesc în privitor un anumit gen de emoție numită admirație. Pe când artistul penetrează nu numai frumosul, ci și urâtul până dincolo de formele și trăsăturile comune.

Adesea ne mirăm, noi cei care înțelegem prin frumos numai esteticul unui lucru, ce găsește un artist într-o femeie urâtă, respingătoare, uneori deformată de natură. Cei mai mulți dintre privitori nu văd nimic din ceea ce ar stârni pasiuni sau admirație. În încercarea de a găsi ceva interesant în acea reprezentare a Evei, parcurgi cu privirea toată înălțimea trupului și chipului ei fără să afli nimic armonios asupra căruia să te oprești. Revii iar și iar cu aceeași întrebare. Ce a găsit artistul la acea femeie? Aparent nimic, în esență totul.
Femeia nu este doar opusul sexului masculin. Femeia este substanță înainte de toate, materia din care se plămădește viața, iar viața are întotdeauna ceva frumos. Viața la feminin are o paletă cromatică infinită pe care numai artistul o poate descoperi și combina în femeie. Artistul dezbracă femeia de materialitate dezvăluind frumusețea nudă a spiritului ei. Acolo se îmbată de poezia și muzica unor instrumente pe care numai femeia le deține într-un loc tainic.

Femeia dincolo de trup și trăsături ale chipului ascunde de privirile banale o altă femeie. Ea poate avea forma inefabilă a sufletului artistului. În profunzimea ei artistul își pierde rațiunea de a căuta frumosul material. În  ea se află o altă lume în care artistul pășește ca într-un templu. Lumea artistului se topește în lumea spiritului ei. Relația dintre artist și opera de artă numită femeie se poate transpune în relația unui credincios cu divinitatea. Există aici o formă de credință inefabilă într-un frumos în care armonia se compune după alte rațiuni, abstracte sau metafizice. Frumusețea ascunsă sub urât are o anume sacralitate, frumusețea se află tocmai în urâțenia trăsăturilor sau formelor femeii. Ceea ce este paradoxal pentru alții în materie de expresie și expresivitate pentru artist este tocmai ființa acelei expresii. Artistul percepe cu un instrument nevăzut ceva ascuns privirilor celorlalți, transcende realitatea pătrunzând într-un tărâm al frumosului metafizic.
Femeia pentru el este mai mult decât reprezentare a feminității. Angelicul feminin nu stă în plete blonde răsfirate de vânt sau într-un trup delicat de silfidă sau în gesturi grațioase. Angelicul feminin este gravat în emoția artistului stârnită de substanța din care este plămădită femeia. Acea substanță îl înalță pe artist pe culmile spiritualității declanșând în el stări de beatitudine.

Astfel artistul adesea se închină și își închină viața sa artistică misterului numit femeie. Femeia este pentru artist o lume incredibil de complexă, cu multe provocări și labirinturi în care poți descoperi frumuseți neașteptate. Dar pentru a pătrunde în universul feminin artistul trebuie să urce fiecare treaptă a sufletului ei ca într-un preludiu până ajunge la cea mai rafinată substanță a ei. Acolo emoțiile devin trăiri de cel mai înalt rafinament. Cuvintele sunt logos, gesturile și simțirea sunt transpuse în versuri sau pe pânză ori în acorduri muzicale. Relația dintre artist și femeie este legătura dintre două suflete  legate prin punți imateriale.
Artistul contemplă femeia ca pe o operă de artă. Dintre ea se înalță către el forme ale frumuseții interioare de un sublim desprins din rafinamentul sensibilității ei. Artistul vede în simbolul feminin un etern complex pe care îl dezvăluie prin arta lui de a descoperi frumosul feminin, îmbrăcându-l în veșmântul artistic. Artistul nu vede urâțenia, formele inexpresive, slute, imperfecțiunea, ruina, ridurile, formele degradate. El vede în toate astea comori artistice nebănuite. Un chip respingător poate avea o frumusețe ascunsă pe care numai artistul o înțelege. El descifrează naturalețea ca pe un cod care va revela expresivitate și armonie acolo unde întâlnește un urât ”frumos”.

O femeie banală sau urâtă pe care o uiți imediat ce a trecut pe lângă tine, poate ascunde o lume incredibil de  frumoasă, sublimă, un univers în care te pierzi și care te poate înălța pe culmi spirituale nebănuite.
Frumosul artistului nu are întotdeauna corespondent  în frumosul comun. El descoperă forme ale frumosului ascunse în spatele unui aparent respingător, ceva ce nu atrage atenția, ceva care nu impresionează și nu stârnește emoții pozitive. Artistul găsește armonie în dizarmonia aparentă, culoare și strălucire în cromatica ternă, grație și eleganță sub gesturi abrupte, un surâs într-un ocean de tristețe, o inimă caldă într-o răceală a privirii pierdute în profunzimea necazurilor. Artistul poate descoperi cele mai rafinate sentimente intr-un chip brăzdat de timp în filele căruia sunt scrise trăiri inestimabile.

Artistul la rândul său este un om dincolo de om.